Generalul Ion Tutoveanu a fost cel mai longeviv şef al Marelui Stat Major – azi Statul Major General – timp de 11 ani, din toată perioada postbelică.

Ion Tutoveanu ar fi împlinit, peste cinci luni, un secol.

Un veac de viaţă dedicată unei cariere militare parcurse cu eleganţa unui spirit ce impunea respect din priviri, cu o voce calmă, caldă, cu o modestie pilduitoare, dar şi un tact inconfundabil, în relaţiile cu camarazii, fiind conştient de vremurile trecătoare, exigenţele schimbătoare şi evoluţia meteorică a liderilor politici deloc nemuritori.

Ultima gardă a şefilor Statului Major General a fost aliniată la catafalcul pe care era depus trupul neînsufleţit al celui mai popular general postdecembrist, generalul Mihail Popescu.

Ea a fost formată din generalul-locotenent dr. Ştefan Dănilă, actualul lider al Statului Major General şi de unii dintre predecesorii săi: generalii Vasile Ionel, Constantin Degeratu, Mircea Chelaru, Eugen Bădălan şi amiralul Gheorghe Marin.

Vasile Ionel avea chipul pământiu şi ochii cu privirile pierdute în zare, Constantin Degeratu avea lacrimi în ochi şi trupul slăbit de încercările vieţii, Mircea Chelaru, dinamic, fremăta, şi puţin a lipsit să ajungă la microfon şi să rostească adevăruri neştiute de opinia publică. Iar Eugen Bădălan se închisese în propriul turn de fildeş...

Adevăruri neştiute? Desigur, cele despre cum sunt stigmatizaţi abil cei care, pe mandate lungi sau scurte şi-au servit patria fără a se teme de viitor, fiind toţi conştienţi de greutatea şi efemeritatea prezenţei pe cel mai înalt post din ierarhia militară română.

Foştii şefi ai Marelui Stat Major/Statul Major General de azi se duc unul câte unul...

Pot fi număraţi pe degete supravieţuitorii unor epoci diferite, cu ani tumultuoşi şi presiuni interne şi externe nici azi trecute în istoria nemăsluită a ultimelor decenii.

Seniorii preferând de ani buni tăcerea, cei încă în putere nesfiindu-se să îşi expună punctul de vedere, privind starea armatei în contextul zonal actual, chiar dacă prin unele palate, îmi scapă care, mai sunt trepăduşi ce au iluzia că doar ei, în virtutea informaţiilor la zi, din surse adecvate, deţin adevărul absolut privind prezentul şi viitorul Armatei României.

O glumă bună pentru Radio Erevan, despre care vor râde, cu amărăciune, după ce nu vor mai fi, peste câteva luni, pe fotoliile din piele ocupate momentan.

Forţele Armate ale României fiind cele despre care nu am auzit, la niciun candidat la alegerile prezidenţiale, vreun enunţ lucid, credibil, privind un viitor proiect, o perspectivă clară, pragmatică, tipică angajamentelor asumate la NATO, de demnitari politici încă în viaţă şi pe funcţii relevante, în ţară sau la Bruxelles.


Ministrul apărării naţionale, Teodor Athanasiu, înmânându-i generalului (r) Ion Tutoveanu diploma de excelenţă (2006).

Ion P. Tutoveanu (n. 26 decembrie 1914, comuna Lieşti, judeţul Tutova - d. 26 iulie 2014 Bucuresti ), a fost un general de armată român, care a îndeplinit funcţiile de şef al Marelui Stat Major al Armatei Române (26 aprilie 1954 - 15 iunie 1965) şi Comandant al Academiei de Studii Militare (15 iunie 1965 - 1 septembrie 1981).

Ion P. Tutoveanu s-a născut la data de 26 decembrie 1914, în comuna Lieşti, din judeţul Tutova (astăzi în judeţul Galaţi).

A urmat cursurile Facultăţii de Drept, din cadrul Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi (1933-1935) şi apoi a absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Infanterie, din Sibiu.

După absolvirea Şcolii de Ofiţeri, a fost repartizat la Regimentul 10 Vânători din Tighina.

În perioada campaniei militare de pe Frontul de Est, a îndeplinit funcţia de comandant de companie la Regimentul 10 Dorobanţi din Divizia 6 Infanterie, participând la eliberarea Chişinăului, a Odessei şi la bătălia de la Cotul Donului.

A fost luat prizonier de către sovietici şi s-a reîntors în ţară cu Divizia Tudor Vladimirescu (formată din prizonieri români), participând la Campania din Vest şi îndeplinind funcţia de şef de stat major de regiment şi operator în statul major al Diviziei.

A ajuns cu armata română până în Cehoslovacia.

Ulterior a urmat cursurile Şcolii Superioare de Război (1946-1948), după care în anul 1949 a fost trimis la specializare la Academia Militară Superioară a Statului Major General din Uniunea Sovietică.

În anul 1951, reîntors de la Moscova, este numit ca locţiitor al şefului Direcţiei Operaţii, din Marele Stat Major şi ulterior şeful acestei Direcţii.

În perioada 26 aprilie 1954 - 15 iunie 1965, generalul Ion Tutoveanu a îndeplinit funcţia de şef al Marelui Stat Major al Armatei Române şi adjunct al ministrului forţelor armate.

El deţine recordul de a fi generalul cu cea mai lungă perioadă în această funcţie.

De asemenea, este singurul general care a luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial în Campania din Est, Campania din Vest şi a condus Marele Stat Major după 1945.

Între anii 1965-1981, generalul de armată Ion Tutoveanu a îndeplinit funcţia de comandant al Academiei Militare din Bucureşti.

În anul 1981 a fost trecut în retragere la vârsta de 67 ani.

S-a stins din viaţă în 26 iulie 2014, la varsta de 99 ani şi 7 luni.

Ca o recunoaştere a meritelor sale militare, a fost decorat cu numeroase ordine şi medalii româneşti şi străine: Ordinul “Steaua Republicii Populare Romîne” – clasa IV, III, II; Ordinul “Apărarea Patriei” – clasa III; Ordinul “Meritul Militar” – clasa III, II, I; Medalia “Crucea de Război” (cehoslovacă).  Cu prilejul aniversării a 60 de ani de la făurirea PCR, prin Decretul nr. 95 din 7 mai 1981, i s-a conferit Ordinul Apărarea Patriei clasa I.

După Revoluţia din decembrie 1989, i s-au conferit următoarele distincţii: • Medalia "Crucea comemorativă a celui de-Al Doilea Război Mondial, 1941-1945" - pentru serviciile militare aduse statului român în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (25 noiembrie 1994) • Ordinul Naţional "Pentru Merit" în grad de cavaler - în semn de apreciere pentru vitejia şi curajul de care a dat dovadă în grelele bătălii purtate pe câmpurile de luptă ale celui de-al Doilea Război Mondial, făcând cinste glorioaselor tradiţii ale Armatei Române (10 august 2004)  • Diploma de excelenţă a Revistei "Gândirea Militară Românească" - pentru merite excepţionale în promovarea intereselor şi valorilor instituţiei militare (2006), înmânată de ministrul apărării naţionale, Teodor Athanasiu.

Pe rândul de jos - generalii Ion Coman, Ion Tutoveanu, Vasile Ionel.  Pe rândul de sus - generalii Constantin Degeratu, Mihail Popescu, Dumitru Cioflină, Mircea Chelaru, Eugen Bădălan.

****

Generalul (r.) dr. CONSTANTIN DEGERATU:

                                                                        Misiune îndeplinită

Se întămplă, adesea ca, ostaşii, să plece departe.

Şi să nu mai vină.

Uneori, atunci când şi-au îndeplinit misiunea.

Alteori, când încă mai aveau ceva de făcut.

Câteodată (arareori), unii prind veacul.

Un miracol sau o povară?

Poate că nici Dumnezeu nu ştie.

Camaradul nostru, care pleacă acum a fost singurul şef de Stat Major General al Armatei Române care a trăit toate evenimentele militare major ale secolului XX: s-a născut în anul izbucnirii Primului Război Mondial.

A plecat să îşi elibereze fraţii de peste Prut de sub robia boşevică, la comanda unei companii de dorobanţi.

Aşa a ajuns pâna în Cotul Donului unde destinul i-a hărăzit prizonieratul la ruşi.

A decis că trebuie să supravieţuiască şi s-a întors cu cei ce au crezut că, dacă nu au putut să readucă Basarabia la patria mama, ar trebui să încerce – în linia întâi – eliberarea Ardealului de Nord.

Şi au reuşit.

În anii Războiului Rece, a condus, mai întâi, Direcţia Operaţii.

Apoi, ca Şef al Marelui Stat Major, a purtat timp de 11 ani povara răspunderii pentru soarta Armatei României – a unei Românii aflate efectiv sub ocupaţia rusă.

Dar a avut şi satisfacţia să vadă Armata Roşie plecând pentru totdeauna dintr-o ţară care parcă începea să renască.

A vegheat la formarea a zeci de promoţii de ofiţeri de comandă şi stat major.

A trăit – ca orice ostaş uitat – zilele Revoluţiei din Decembrie 1989.

Firul vieţii ostaşului Tutoveanu se încheie acum.

Misiune îndeplinită!

Drum bun, Camarad!

 


****

Generalul (r.) dr. MIRCEA CHELARU:

                                                                 Un om cât un secol

Vine o vreme când viaţa noastră începe să sărăcească.

Dispariţiile celor dragi şi plecările abrupte ale camarazilor sunt însoţite de amintirile noastre furate de nefiinţă.

Odată cu ei pleacă şi ceva imperceptibil din noi.

Mai ales atunci când memoria logică şi cea afectivă te face părtaş la un veac de istorie pe care, parte din ea, ai trăit-o cu propria-ţi viaţă.

Sunt doar câteva reflecţii seci, care sper să mă justifice celui care citeşte aceste rânduri scrise cu povara unei tristeţi deja trecute.

Acum cinci ani, în Sala de Marmură a Cercului Militar Naţional celebram nu doar un fost Şef al Marelui Stat Major al Armatei României, ci şi o generaţie în uniformă, care şi-a împlinit jurământul faţă de Neam şi Ţară, în Războiul de Reîntregire, pentru ca mai apoi, să lupte, la comanda aceleaşi Tări, pentru zdrobirea ciumei brune a Europei şi scoaterea popoarelor din noaptea neagră a holocaustului.

Ce destine, ce zbucium, ce durere, ce forţă de sacrificiu, ce dragoste de neam, ce spirit al datoriei, câtă jertfă!

O generaţie în uniformă, care avea să fie schilodită mai apoi de invadatorul din răsărit şi abandonată de cei aşteptaţi din apus!

Ce grozăvie...

Generalul Tutoveanu, cu numele de botez dat de Ioan Proorocitorul, avea să-şi asume toate îndurările timpului istoric în care a trăit, cu inteligenţă, subtilitate şi multă omenie.

L-am cunoscut personal în multe şi felurite situaţii.

Dar mai ales când mi-a fost comandant pe timpul studiilor academice.

Am convingerea că oricâte atribute sau epitete aş folosi aş cădea în mare greşeală.

Sunt oameni care nu încap în ele, pentru că ei sunt cu mult deasupra lor.

Generalul Tutoveanu a fost unul dintre aceştia.

Şi nici acum, la Marea Sa Trecere nu suntem destul de vrednici pentru a ne putea bizui pe cuvinte.

Tocmai de aceea vă îndemn pe toţi să lăsăm tăcerea inimilor să ne împace cu neputinţele noastre.

A plecat.

Aşa cum a trăit.

Discret, nobil şi demn!

N-a cerut nimănui, niciodată nimic.

Nici măcar instituţiei pe care a iubit-o sobru şi sever, ca orice militar supus datoriei.

Nu pentru că nu ar fi avut nevoie, ci pentru că a simţit convertirea spiritului de corp la alte reguli pe care şi-a interzis să le comenteze, cât a fost în viaţă.

Dar noi, cei rămaşi în rezistenţa memoriei identităţii noastre, a datoriei şi vredniciei necondiţionate, îi preluăm, fie şi într-un târziu vinovat, mesajul său de viaţă:

„Înainte de a trăi, învaţă să-ţi faci datoria. Aşa cum poţi. Nu trebuie să fii filozof, pentru a muri pentru Ţară. Noi asta am făcut!”

Aşa mi-a spus în acel an 1976, la ultima aplicaţie a Academiei Militare.

Nu vă uitaţi la decoraţiile de front, la ordinele şi medaliile care nu ar încăpea pe două piepturi de ostaş bătrân, ci la diamantul de caracter care luminează în strălucire Destinul, de dincolo, până în veşnicia aducerilor noastre aminte.

Pleacă dintre noi cu un secol de istorie rostogolită peste el.

Ne-a lăsat un veac de temelie şi moştenirea demnităţii nealterate.

Îşi ia rămas bun definitiv, azi 29 iulie, de Ziua Imnului Naţiunii!

Am onoarea să vă salut, domnule General al României!