Iar criticile curg la adresa acestei conferinţe, cu multele greşeli făcute cu această ocazie de către Washington, cu preponderenţă de către Casa Albă, care e contrazisă direct chiar de Congres şi chiar concomitent cu această conferinţă. Dar dacă dezbaterea pe Orientul Mijlociu a subliniat mai degrabă o coaliţie fără de voinţă, şi ruptura relevantă în Occident, între cele două laturi ale Atlanticului, totuşi un număr de elemente distincte trebuie remarcate ca fiind pozitive în reuniunea din capitala Poloniei.

Izolarea Iranului sau auto-izolarea Americii? Criticism la adresa conferinţei de la Varşovia

Cele mai acide critici au vizat faptul că, în încercarea de a izola Iranul şi de a crea o coaliţie anti-iraniană de voinţă, de fapt America şi Trump – prin vicepreşedintele Mike Pence, secretarul de stat Mike Pompeo şi ginerele preşedintelui Jared Kushner, prezenţi la reuniune, şi prin Rudolph Giuliani, prezent în calitate proprie la evenimentul Mudjahedin e Halkî din exteriorul conferinţei, cu opoziţia iraniană – s-a autoizolat singură faţă de europeni, principalii lor aliaţi, şi faţă de lume în general.

Apoi criticile au vizat slaba pregătire, organizare şi planificare a conferinţei, care a costat enorm SUA. În plus, prezenţa nerelevantă la nivelul multor state europene şi absenţa Înaltului Reprezentant pentru politică Externă şi de Apărare al UE a contat în egală măsură ca o sancţiune în raport cu obiectivele şi tematica reuniunii. În plus, chiar dacă s-a chinuit până la urmă să realizeze o conferinţă despre Orientul Mijlociu, unde problemele păcii israeliano-palestiniene şi cele ale situaţiei din Yemen s-au regăsit, de fapt totul s-a învârtit în jurul Iranului.

O altă zonă a criticilor a vizat lipsa de echilibru, de postură de mediere şi tentaţia impunerii soluţiilor ad hoc şi a voinţei preşedintelui Trump şi europenilor, şi iranienilor, şi şiiţilor din Orientul Mijlociu, şi palestinienilor, toate pentru că abordările sale sunt unilaterale.

Mai mult, Benjamin Netanyahu, premierul israelian aflat în campanie electorală pentru alegerile din aprilie, a dat tweet-uri şi declaraţii şocante: de creare la Varşovia a unei coaliţii pentru războiul împotriva Iranului – formulă retractată şi nuanţată ulterior. Apoi a „scăpat“ către presă un video făcut pe ascuns în reuniunea secretă cu declaraţii anti-iraniene a liderilor ţărilor din Golf, care chiar abordau situaţia israeliano-palestiniană de pe poziţii inexistente anterior, dar care nu erau destinate publicului. E motivul pentru care ministrul de Externe iranian, Mohammad Javad Zarif, a vorbit despre „circul de la Varşovia“, în timp ce Nabil Shaath, consilier al preşedintelui Palestinian Mahmoud Abbas, a susţinut că la Varşovia, „conferinţa este făcută să normalizeze ocupaţia Israeliană a teritoriilor palestiniene, totul pe baza abordării pro-israeliene a Preşedintelui Trump“.

Nu trebuie uitat că o altă zonă a criticilor a vizat lipsa de echilibru, de postură de mediere şi tentaţia impunerii soluţiilor ad hoc şi a voinţei preşedintelui Trump şi europenilor, şi iranienilor, şi şiiţilor din Orientul Mijlociu, şi palestinienilor, toate pentru că abordările sale sunt unilaterale: îmbrăţişează abordările sunnite contra şiiţilor, a israelienilor contra palestinienilor şi a iranienilor, ignorând propriile valori şi ştergând cu buretele acţiunile saudite împotriva lui Khashoggi, represiunile monarhiilor Golfului sau excesele lui Netanyahu.


Vicepreşedintele american Mike Pence şi premierul polonez Mateusz Morawiecki FOTO EPA-EFE

Efectele pozitive şi câştigurile reuniunii de la Varşovia

Totuşi, conferinţa de la Varşovia nu a fost o simplă pierdere de vreme şi nu a avut doar efecte negative. Din contra. Un număr relevant de avantaje şi realizări au apărut ca urmare a acestei reuniuni.

Principalul avantaj e faptul că a repus la masă un număr mare de state, izolând, în mod real, Rusia şi China pe temele legate de Orientul Mijlociu şi Iran. În plus, reuniunea a dat o platformă solidă Occidentului, în primul rând SUA, pentru a marca foarte apăsat condiţionări şi elemente de linii roşii în Siria şi Orientul Mijlociu, principalul fiind nevoia retragerii trupelor iraniene şi blocării transferurilor de arme iraniene – cu precădere rachete –către cei trei H pro-iranieni: Hamas, Hezbollah şi al Houthi (miliţiile rebele şiite din Yemen).

În al doilea rând, a creat şi fundamentat o alianţă care altfel era greu de acceptat vreodată, ştiut fiind că Israelul nu e recunoscut ca stat, oficial, de către multe din statele arabe sunnite din Golf. Astfel, a adus la aceeaşi masă cu interese similare SUA-Statele Golfului-Israel. La care se adaugă şi Egiptul, Marocul şi alte state sunnite. Şi unde şi statele europene se pot regăsi fără probleme, dacă abordarea vizează mai larg problemele ingerinţelor iraniene în regiunea Orientului Mijlociu şi, în general, în lume, atentate, război sectar, susţinerea rebelilor, în timp ce acordul nuclear iranian este trecut în plan secund. Aici, forţa de divizare a abordărilor pe JCPOA e nefastă şi costisitoare.

În al treilea rând, a format câţiva câştigători neţi: Polonia, care pare să fi obţinut cu succes perspectiva bazei americane permanente şi a Camp Trump, prin această găzduire şi negociere a prezenţelor externe, inclusiv prin bunele oficii; Israelul şi mai ales Benjamin Netanyahu, aflat în campanie electorală, care a primit primul o susţinere largă şi deschisă şi o alianţă anti-iraniană certă, dacă nu e vorba despre război şi confruntare, al doilea elemente foarte clare utilizabile în campanie cu impact major, chiar dacă unii vorbesc şi de posibile efecte secundare; Statele Unite însele, alături de UE şi relaţia transatlantică prin dialogul derulat, înţelegerea poziţiilor reciproce, prin criticile aduse şi măsura ponderată a abordărilor - chiar dacă mecanismul european de evitare a sancţiunilor SUA şi menţinere în viaţă a JCPOA, acordul nuclear iranian, a fost privit drept o sfidare a SUA şi, în mod direct, a preşedintelui Trump. SUA au putut învăţa că abordarea Iranului poate fi făcută mai bine pe elementele concrete şi clare, acceptate unanim, şi nu din unghiul acordului nuclear, acolo unde abordarea duală sau pe roluri cu UE ar putea aduce mai multe avantaje.


FOTO Arhivă

Acordul Nuclear iranian – nucleul disensiunilor transatlantice

Criticile cele mai acerbe au fost determinate de diviziunea substanţială între SUA şi statele europene vizând acordul nuclear iranian, JCPOA, semnat în 2015 şi care a determinat crearea unui tampon de un an de când Iranul doreşte să se apuce de arma nucleară până când reuşeşte să o realizeze. Dacă statele Europene, Marea Britanie, Franţa şi Germania, consideră că este un acord şi o abordare bună, o realizare pe care se poate construi, Statele Unite sub administraţia Trump consideră că e o greşeală. Şi de aceea s-au retras din acord.

De fapt, avem de a face cu o diferenţă de interpretare, nu de evaluare – lucru subliniat de către ministrul polonez de Externe, Jacek Czaputowicz, gazda reuniunii la care au participat reprezentanţii a 60 de state, dar cu statele europene reprezentate la nivele joase (cu excepţia Marii Britanii, unde ministrul de Externe a trecut la panelul despre Yemen şi problemele umanitare, criticând Arabia Saudită). Turcia a fost reprezentată de către Ambasadă, în timp ce Rusia nu a fost invitată şi a organizat concomitent, la Soci, o reuniune Rusia-Turcia-Iran în format Astana pe Siria, la nivel de preşedinţi.

În timp ce SUA vorbeşte despre nevoia de a confrunta Iranul ca soluţie, (...) statele europene consideră că acordul nuclear funcţionează Iranul îl respectă şi nu trebuie presat să iasă din acest acord.

Şi SUA, şi statele europene critică postura Iranului, regimul şi abordarea sa privind proliferarea şi perspectiva nucleară. Ambii actori de pe malurile Atlanticului privesc ameninţarea venită pe linia dezvoltării balistice a rachetelor iraniene. Ambele consideră Iranul ca depăşind liniile roşii ale unui comportament acceptabil în Orientul Mijlociu şi faptul că distruge pacea şi înarmează inacceptabil rebeli în Yemen, Siria, ca şi grupări din Orientul Mijlociu contra Israelului – Hamas, Hezbollah şi Jihadul Islamic - unii chiar contra Autorităţii Palestiniene şi a unei posibile păci în regiune. Dar abordările soluţiilor sunt distincte.

În timp ce SUA vorbeşte despre nevoia de a confrunta Iranul ca soluţie, despre ieşirea din acord şi presiunile majore prin intermediul sancţiunilor pentru ca Iranul să revină la masa tratativelor şi să adopte un nou acord nuclear după voinţa lui Donald Trump, statele europene consideră că acordul nuclear funcţionează, Iranul îl respectă şi nu trebuie presat să iasă din acest acord, în timp ce, pe această bază, se poate trece la discuţiile şi negocierile pentru rachetele balistice.


FOTO 123 RF

Confruntarea Iranului: coaliţia anti-iraniană?

E o diferenţă de manieră, asta în condiţiile în care Comunitatea de intelligence a SUA susţine prin rapoarte abordarea şi concluziile europene, iar Congresul înclină să susţină aceeaşi abordare, contrar Casei Albe, în timp ce la nivel european s-a creat mecanismul financiar pentru comerţ ocolind sancţiunile americane, prin recursul la alte monede.

E adevărat că nimeni nu pare a fi interesat, la nivelul marilor companii, să sfideze abordarea americană sau posibile repercusiuni, iar mecanismul nu prea are nici adepţi, nici beneficiari încă, iar partea iraniană nu pare deloc convinsă că va putea compensa pierderile ridicate de sancţiunile americane şi retragerea SUA din Acord. Sunt suficiente „găuri“ - Rusia, China sau Irak continuându-şi relaţiile cu Iranul - pentru ca sancţiunile să fie eficiente, dar şi suficiente blocaje şi impedimente pentru ca Acordul să fie menţinut. De altfel, Iranul a ameninţat că va trece din nou la îmbogăţirea uraniului, un gest ce va ralia din nou Occidentul împotriva sa.

Nu e vorba, şi până acum europenii nu s-a dat în lături de la sancţiuni. Totul pornind de la acţiunile iraniene de asasinare a dizidenţilor din Europa şi a membrilor organizaţiei Mudjahedin e Halkî, altă dată declarată organizaţie teroristă - azi susţinută direct de către Rufolph Giuliani, de exemplu, fostul primar al New Yorkului şi avocat al Preşedintelui, lobby-ist angajat al acestei opoziţii iraniene. Numai în luna ianuarie, Uniunea Europeană a îngheţat bunurile şi fondurile unei unităţi de intelligence iraniene şi a doi conducători ai acesteia, atunci când Olanda s-a alăturat Franţei şi Danemarcei pentru a critica două asasinate ale unor disidenţi iranieni pe tărâm european.

Donald Trump trebuie să înveţe că nu orice acord e rău, chiar dacă a fost negociat de către Barack Obama, că partenerii europeni de cursă lungă sunt importanţi în multe direcţii şi trebuie păstraţi în echipă.

Dar instrumentarul privit de către europeni ca viabil exclude utilizarea forţei acolo unde nu e nevoie şi abordarea Iranului de pe poziţiile marcate de către SUA, respectiv de doctrina Trump a presiunii maxime până contra-partea se pliază. În cazul Teheranului, inamicul s-ar putea să nu se plieze dacă-i „dai un pumn în nas“ - pe varianta abordării Tyson, folosită şi lăudată de preşedintele SUA în cartea sa „Great Again“, la capitolul despre politică externă. Din contra, Iranul s-ar putea să replice, e o nucă tare şi poate oricând ca, sub presiune, să alunece mai degrabă spre crearea armei nucleare, decât să vină la masa de negocieri, acceptând condiţii mai favorabile Americii.

Practic, Donald Trump trebuie să înveţe că nu orice acord e rău, chiar dacă a fost negociat de către Barack Obama, că partenerii europeni de cursă lungă sunt importanţi în multe direcţii şi trebuie păstraţi în echipă - chiar dacă pentru aceasta nuanţele sunt necesare la Casa Albă - şi că pentru a fi un negociator bun şi a propune un acord de pace trebuie să fii echilibrat şi să ai încrederea tuturor părţilor, când abordezi teme conflictuale vechi. Reuniunea de la Varşovia a transmis şi aceste lecţii învăţate. Iar dacă nu există o repliere, eventualul nou mandat Trump, în 2020, ar putea aliena complet Europa şi lumea de Statele Unite şi să determine izolarea Americii lui Trump pe termen mediu, împingând Europa spre alte soluţii şi orizonturi, inclusiv cele nefaste în mâinile Moscovei.