Întâlnirea celor trei a avut loc la Ialta (Crimeea) între 4-11 februarie 1945. Locul întâlnirii a fost bine ales de Stalin. Crimeea, aflată sub stăpânirea germano-română cu mai puţin de un an în urmă, purta încă rănile luptelor teribile. Pe tot parcursul drumului de la aeroportul din Saki, de lângă Simferopol, la Ialta, preşedintele american a văzut cu proprii ochi amploarea distrugerilor şi s-a confesat unui Stalin ascultător: „Sunt şi mai însetat de sânge nazist decât înainte”.

La sfârşitul conferinţei s-a adoptat o „Declaraţie cu privire la Europa eliberată”. „Cei trei” erau de acord să-şi „coordoneze politica” lor faţă de „popoarele eliberate” ca şi faţă de „popoarele fostelor state satelite”. Guvernele celor trei ţări urmau să „ajute în comun” la constituirea, în ţările menţionate, a unor „organe provizorii de guvernare”, care aveau obligaţia organizării unor „alegeri libere”.
 
Ce părere avea Stalin despre „alegerile libere” a aflat ambasadorul american la Moscova chiar în timpul conferinţei, când a ţinut să precizeze (în particular, desigur) că „alegerile libere” vor aduce la putere guverne „ostile Uniunii Sovietice”. Ceea ce, desigur, ieşea din discuţie.
 
Zis şi făcut. La mai puţin de trei săptămâni de la semnarea declaraţiei, la 27-28 februarie 1945, Andrei Ianuarevici Vîşinski, prim adjunct al Comisarului Poporului pentru Afaceri Externe, soseşte pe neaşteptate la Bucureşti şi dă un ultimatum regelui Mihai I pentru schimbarea guvernului. Monarhul a încercat să invoce recenta declaraţie de la Ialta; replica oficialului sovietic a venit, sec: „În hotărârea de la Ialta nu se spune nimic despre guvernul Rădescu”. Drept urmare, la 6 martie 1945 a fost instalat guvernul dr. Petru Groza, controlat aproape în întregime de Partidul Comunist din România. Iar consecinţele sunt cunoscute. Alegerile din 1946 au fost orice, numai „libere” nu.
 
În cele câteva săptămâni care îi rămăseseră de trăit, Roosevelt a trâmbiţat reuşitele conferinţei de la Ialta. O descrie ca un moment de cotitură în istoria lumii, care a marcat sfârşitul vechiului sistem, caracterizat prin acţiune unilaterală, blocuri închise şi sfere de influenţă, în favoarea unei organizaţii mondiale la care aveau să participe toate statele „iubitoare de pace”.
 
Sărmanul Roosevelt, nu prea a fost profet.