Washingtonul profund

FP este esenţială pentru România întrucât poate produce aici revelaţii inclusiv despre America, de la care aşteptăm aproape totul: asigurarea democraţiei şi garantarea securităţii, chiar şi independenţa energetică.

FP este o revistă de importanţă naţională în România. :) Şi nu doar pentru că este singura publicaţie internaţională de politică şi economie din ţară. Altă singularitate vine din exemplara libertate intelectuală cu care autorii americani disecă sistemul naţional şi spun lumii ce se află cu adevărat acolo – şi asta realmente non-partizan (condiţie contractuală şi pentru ediţia românească). FP este esenţială pentru România întrucât, astfel, poate produce aici revelaţii inclusiv despre America, de la care aşteptăm aproape totul: asigurarea democraţiei şi garantarea securităţii, chiar şi independenţa energetică.

coperta noii ediţii

Marea revelaţie venită cu această ediţie este lupta pentru putere care se dă la Washington nu doar între partide sau între o Casa Albă democrată şi un Congres republican – dar între aripile aceleiaşi administraţii, între oamenii Preşedintelui şi ai Secretarului de Stat; apoi între facţiunile (armele) Pentagonului (pentru bani). Amintirile unui Vali Nasr – „resursă naţională” americană, de origine iraniană, în materie de problematici ale Orientului Mijlociu – de pe timpul când lucra, în cadrul Departamentului de Stat, la formularea unei strategii prin care SUA să nu piardă şi în faţa talibanilor (strategie eludată de Casa Albă) sunt ceea ce nu voiam să aflăm despre partenerul nostru strategic fundamental. Că oficiali numiţi îi sabotează pe experţi... ghemul de intrigi de palat... chiar guvernarea pentru televizor. Cităm dintr-un  text antologic, extras dintr-o carte aflată sub tipar: „Preşedintele avea obiceiul deranjant de a lua deciziile de politică externă într-un cadru restrâns, o cabală de consilieri de la Casa Albă, relativ nexperimentaţi în politica externă. Preocuparea lor principală era modul în care orice acţiune din Afganistan sau Orientul Mijlociu va fi reflectată în ştirile de seară... Casa Albă nu dorea să încerce ceva atât de îndrăzneţ ca diplomaţia. Era o artă pierdută pentru decidenţii de top ai Americii... Personalul Casei Albe, prins cu garda jos de Clinton, a ucis iniţiativa în modul favorit al Washingtonului: a condamnat-o la o moarte lentă în reuniuni ale comisiilor...”. Un alt veteran al eşaloanelor superioare din D.C., Elliot Abrams, arată că, invers, orice preşedinte american este în pericol să devină prizonierul unor funcţionari care pun loialităţile necesare propriilor cariere deasupra aplicării politicilor clamate în campaniile electorale – şi face 11 recomandări „machiavelice” graţie cărora preşedinţii SUA îşi pot salva moştenirea istorică (dacă nu şi lumea).

De la un capăt la altul, „dosarul de război” sună ca un supra-scenariu pentru filmul Zero Dark Thirty: „În acel timp, la nivelul superior, al decidenţilor politici...”. Doar că finalul nu seamănă. Cum a fost posibil ca SUA să piardă întâi în Irak, apoi şi în Afganistan?! A învăţat cineva ceva de aici? – întreabă generali şi consilieri americani, şi invitaţii lor cu adevărat speciali. Sunt întrebări esenţiale şi pentru noi, pentru că militari români au servit şi murit în Irak şi încă o fac în Afganistan.

După care, ce urmează? Discuţiile FP cu 70 de minţi ale securităţii naţionale americane au scos la iveală şi opinii ca: „... ţările care stârnesc cea mai mare îngrijorare pentru respondenţi sunt Pakistan şi Iran, însă preşedintele Barack Obama caută un <<pivot>> în Pacific.” Este, din nou, şi problema noastră directă: „... pentru aliaţii central şi est-europeni europeni pivotul asiatic reprezintă o schimbare fără precedent a mediului de securitate european, în care SUA au fost considerate principalul factor stabilizator, garant al securităţii şi al integrării lor progresive în zona euro-atlantică”, ne-a explicat Simona Soare, cu multe detalii de perspectivă. Şi una dintre observaţiile lui George Cristian Maior: „Tentaţia unilateralistă sau izolaţionistă, despre care istoria ne-a arătat că poate reveni în comportamentul extern al Americii, ar influenţa în sens negativ percepţiile liderilor şi societăţilor din Europa Centrală şi de Răsărit, subminând orientarea atlantistă a acestora.”

Ei, mai există şi altfel de revelaţii în această ediţie: democraţia se află în recul (inclusiv în Europa Centrală şi de Est), criza euro-economică va avea noi episoade de agravare (cu posibilul efect al creşterii populismelor şi în Europa de Vest). De neratat, continuarea conversaţiei FP România despre „Romii Europei”, începută în urmă cu două ediţii.

La final, s-o cităm şi pe extraordinara ministră nigeriană a Economiei (absolventă de Harvard şi MIT...): „Ca şi SUA, şi Nigeria e o ţară mare; la fel ca americanii, nici nigerienii nu sunt prea interesaţi de mersul lumii.” La locul ei, şi România e o ţară măricică; sunt românii altfel? ;)