Confiscarea averilor nejustificate. Scurtă istorie a ilicitului în România

Confiscarea averilor nejustificate. Scurtă istorie a ilicitului în România

ilustraţie: 123rf.com

Anul 1968 a adus o serie de schimbări semnificative în legislaţia românească legate de criminalitate, inclusiv vechiul Cod Penal şi Legea nr. 18/1968, aşa-numita lege a ilicitului, privind controlul provenienţei unor bunuri ale persoanelor fizice care nu au fost dobândite în mod licit, lege emisă de Marea Adunare Naţională şi considerată o lege de bază. De Ana Pintea

Ştiri pe aceeaşi temă

articol din ediţia FP România nr 51 (aprilie/ mai 2016)

Unul dintre motivele aflate la baza emiterii acestei legi, după cum spunea atunci Marea Adunare Naţională, era dorinţa de a înlătura exploatarea muncii altora şi de a se asigura că toate veniturile cetăţenilor provin din munca proprie, dreptul fundamental cel mai important al poporului român, în viziunea legiuitorului din anii ‘60.

Proprietatea părea să fie una dintre fundamentele pe care se construia Constituţia Republicii Socialiste România din 1965, fiindu-i acordate 6 articole, în prima parte. Cu toate acestea, singurele forme de proprietate ocrotite erau cea de stat şi cea cooperatistă, un singur articol extinzând protecţia, însă condiţionat, şi asupra proprietăţii private. Prezumţia caracterului licit al proprietăţii private, principiu constituţional actual, nu figura în Constituţia anterioară – o lacună care făcea proprietatea privată vulnerabilă în faţa legii ilicitului.

Legea nr. 18/1968 nu a instituit, în mod explicit, o confiscare propriu-zisă a bunurilor, ca măsură de siguranţă de drept penal, ci a creat o cotă de impozitare de 80% pentru bunurile suspectate că ar fi fost dobândite în mod ilicit. Dar foarte puţini oameni puteau să achite sumele care le erau cerute, ceea ce ducea, inevitabil, la executarea silită pentru ca statul să-şi poată recupera datoriile. „Modalitatea licită” de obţinere a veniturilor la care face referire titlul legii rămâne un termen vag, neclarificat suficient în cuprinsul acesteia.

Chiar dacă procedura instituită prin legea ilicitului era utilizată deseori în paralel cu un proces penal, scopul ei nu era sancţionarea proprietarilor bunurilor pentru eventualele infracţiuni comise, ci mai mult pentru ceea ce legiuitorii numeau o „disproporţie vădită” între venituri şi avere, fiind mai mult o sperietoare pentru oricine ar fi dorit să aibă mai mult decât autorităţile credeau că i se cuvine. Înstrăinarea sub orice formă a bunurilor nu avea niciun efect, putând fi urmărite şi moştenirile, donaţiile şi proprietăţile membrilor de familie.

Odată cu Constituţia din 1991 şi cu aderarea la sistemul Convenţiei europene a drepturilor omului în 1994, inclusiv prin ratificarea protocoalelor adiţionale, România a fost forţată să repare abuzurile cauzate de regimul comunist. Prin urmare, au fost adoptate o serie de legi prin care se urmărea restituirea către proprietarii adevăraţi a bunurilor preluate abuziv înainte de 1989 şi ameliorarea situaţiei create de către regimul anterior. În 1991, legea ilicitului a fost modificată nesemnificativ.

În 2001, Legea nr. 10 a stabilit regimul restituirii bunurilor preluate abuziv, însă românii ale căror bunuri fuseseră confiscate pe temeiul Legii nr. 18 nu s-au putut bucura de prevederile noii legislaţii. Aceasta enumera limitativ exact ce bunuri puteau fi restituite adevăraţilor proprietari. Unul dintre criteriile necesare pentru restituire a fost chiar existenţa unei hotărâri de condamnare pentru o infracţiune politică, lucru care făcea imposibilă recuperarea în cazul bunurilor executate silit. O decizie din 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ilustrează acest lucru, curtea arătând că Legea nr. 10 nu este aplicabilă, din cauza lipsei hotărârilor de condamnare, precum şi a faptului că infracţiunile pentru care victimele ar fi fost condamnate trebuiau să aibă legătură cu politica.

În luna noiembrie a anului 1995, Curtea Constituţională a fost sesizată de către Judecătoria Bacău cu o excepţie de neconstituţionalitate privind Legea nr. 18/1968, privind lipsa de protecţie acordată proprietăţii, atât celei private, cât şi celei publice, precum şi ingerinţa executivului în puterea judecătorească.
Aşa cum a fost constatat şi de către CCR, noua Constituţie nu proteja implicit cetăţenii de confiscarea în temeiul Legii nr. 18/1968. CCR a susţinut că Legea nr. 18 nu este conformă din punctul de vedere al prezumţiei caracterului licit al proprietăţii şi că aceasta nu mai era actuală pentru noile realităţi sociale, dar că prevederile sale nu încalcă dreptul de acces la justitiţie al cetăţenilor. Admiterea în parte a excepţiei nu a avut un efect semnificativ asupra legii ilicitului.

Curtea Constituţională a pronunţat în luna mai a anului 1996 decizia prin care a declarat parţial neconstituţională Legea nr. 18/1968, ceea ce a dus la abrogarea ei în acelaşi an, prin Legea nr. 115/1996, prin care s-a instituit obligaţia demnitarilor, magistraţilor şi a funcţionarilor publici de a-şi declara averile.

Singura prevedere legală actuală asemănătoare legii ilicitului este instituţia confiscării extinse, modalitate prin care se pot confisca bunuri suspectate ca fiind provenite din anumite infracţiuni. Pentru a fi dispusă această măsură este necesară însă o hotărâre de condamnare pentru anumite infracţiuni, precum şi ca bunurile să fie rezultatul acelor activităţi.

Ana Pintea finalizează studiile de Drept la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj-Napoca.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: