Dilema este totală, suntem doar la începutul unei crize multiple.

1. Pentru a fi complet realişti, aşa cum s-a văzut, nimeni nu are nici cea mai mică idee despre dimensiunile reale ale crizei de acum, d-apoi despre proiecţii de viitor. Nu se cunoaşte absolut nimic despre măsurile ce vor fi adoptate de viitoarea guvernare talibană şi, în consecinţă, nu se ştie cât de mult vor alimenta sau, dimpotrivă, vor descuraja dorinţa de emigrare a ceea ce se crede că este o parte importantă a populaţiei ameninţată direct de răzbunarea talibanilor. Ce avem este o estimare făcută de biroul Înaltului Comisar ONU pentru Refugiaţi în care se spune că, din punctul lor de vedere, până în finalul acestui an, din Afganistan ar putea pleca - în scenariul cel mai dramatic - un flux de 500.000 de persoane înspre toate ţările din regiune, evident în speranţa de a merge mai departe înspre Europa. Cum spuneam, necunoscuta totală o constituie soarta celor aproximativ 3,5 - 4 milioane de afgani descrişi de oficialii occidentali drept "persoane vulnerabile" aflate în situaţie de risc deosebit.

Context în care devine cu atât mai disperată presiunea asupra diferitelor instanţe naţionale, europene şi internaţionale odată cu apropierea inexorabilă a zilei de 31 august, data-limită dată de preşedintele SUA pentru retragerea completă şi perfect dezordonată a contingentului american pe principiul "fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă". Toţi au înţeles mesajul şi acum curg mesajele naţionale din ţările Coaliţiei de tipul "azi a plecat ultimul nostru avion din Kabul transportând refugiaţi".

Dacă ştiţi foarte bine cum a sunat analiza Biden asupra retragerii din Afganistan, poate n-aţi auzit declaraţia Excelenţei Sale Stefano Ponecorvo, cel care a fost cel mai înalt reprezentant civil al NATO în Afganistan: a spus, preluat de Reuters, că "avem conştiinţa liniştită deoarece, cu mijloacele de care dispunem, în circumstanţele acestea, am făcut maximum posibil".

Declaraţie uşor şocantă, dar, asta fiind situaţia, astea fiind posibilităţile de care dispune Alianţa, să vedem restul problemei cu care se confruntă acum toate ţările care, timp de două decenii, au participat la misiunile ofensive cu convingerea absolută că victoria era mereu aproape, cum le povesteau generalii competenţi ai armatei americane şi din armada mobilizată de NATO.

2. Are un nume această a doua parte a problemei: refugiaţii care de-abia de acum înainte încep să se maseze într-un exod care pare să fie nu numai inevitabil, ci şi de proporţii epice. Vor veni, nu se ştie exact câţi, să se adauge unei populaţii deja extrem de semnificative de afgani refugiaţi care au ajuns deja în ultimii ani în Europa. Cu, dar mai ales fără acte.

Iată analiza situaţiei făcută într-o scrisoare din 6 august către Comisarul european pentru justiţie şi afaceri interne, de către miniştrii de interne din Danemarca, Austria, Germania, Grecia, Olanda, Belgia. Cifrele vehiculate sunt fabuloase: din 2015 până acum au fost înregistrate 570.000 de cereri de azil din partea unor cetăţeni afgani, parte a celei de-a doua mari comunităţi de migranţi din Europa. Se cerea - aveţi documentul - oprirea returnării forţate în Afganistan a celor cărora nu le fusese aprobată cererea de azil aşa cum se prevedea în termenii Convenţiei privind cooperarea în domeniul migraţiei semnate de oficialii europeni şi reprezentanţii guvernului de la Kabul pe 28 aprilie acest an. Dată la care politicienii europeni, ca şi cei americani, nu primiseră nimic concret de la serviciile de informaţii ale celor mai mari armate ale lumii occidentale, ceea ce explică şi succesul total al ofensivei talibane.

Şi noi ce facem?

Şi noi ce ne facem acum? - s-au întrebat ambasadorii reprezentând Statele membre UE care s-au reunit joi în vederea pregătirii pentru o reuniune extraordinară a Consiliului JAI convocată de preşedinţia slovenă pe tema Afganistan. Reuniune aşteptată cu mare interes şi care va avea loc marţi 31 august, a Consiliului JAI (miniştri de Interne şi Justiţie), în cadrul căruia se speră că se vor auzi răspunsuri concrete privind voinţa şi capacitatea ţărilor europene de a trece dincolo de declaraţiile politice la acţiuni concrete de primire a unui număr de refugiaţi. Adică, scuzaţi de folosirea sintagmei care doare, doamnele şi domnii miniştri sunt chemaţi să spună ce cotă de refugiaţi ar putea să accepte ţara lor.

Joi, Ylva Johansson, comisarul european pentru justiţie şi afaceri interne, a declarat foarte clar că "este nevoie să punem la punct sistemul de relocare" pentru refugiaţii din Afganistan, dar şi că "nu cred că cineva are un răspuns clar la ceea ce ar putea însemna acţiunea corectă deoarece situaţia din teren în Afganistan se schimbă aproape de la o oră la alta". Doamna comisar a mai spus că, în acest moment, ţările europene sunt în etapa analizei angajamentului anual pe care şi-l vor asuma în ce priveşte numărul de migranţi pe care-l vor accepta, sugerând că unele ar putea găzdui centre tip "hot spots" pentru refugiaţi.

Speranţa sa este că Statele Membre vor fin în stare să se angajeze până la primirea de 35.000 de refugiaţi, în funcţie de opţiunile fiecărei ţări în parte. Foarte important, a menţionat că agenţiile ONU au cerut ca europenii să mărească acest număr până la nivelul de 36.000.

Foarte uşor, deosebit de greu de făcut. Chiar imposibil deoarece măsuri ca în 2015 sunt imposibile, impunerea de cote ar provoca un scandal care să poată fi greu de îndiguit atâta timp cât Statele Europene nici până acum nu au vrut să facă modificările necesare Pactului privind azilul şi migraţia. De aici dubiul că va fi onorată cerea presantă, de o săptămână încoace, a preşedintei Comisiei care vrea ca, cel mai târziu până la mijlocul lunii viitoare, Statele membre să prezinte lista cu cotele "suficiente" acceptate.

Şi mai e ceva: Turcia, prin vocea preşedintelui Erdogan, a anunţat că să nu se mai bazeze nimeni pe o posibilă negociere pe bani pentru a primi ceva refugiaţi în plus faţă de milioanele de acum. Mai ales că talibanii vor o relaţie privilegiată cu Ankara, încurajaţi de promisiunea de ajutor formulată de Erdogan care a spus şi că, chiar în acest moment, "pentru deschiderea de canale", reprezentanţii serviciilor de informaţii turce se află în discuţii cu omologii lor de la Kabul.

Şi aici e urgenţa deoarece talibanii închid acum accesul spre aeroportul din Kabul şi aşteaptă răspunsul turcilor la propunerea de a le oferi controlul asupra întregii locaţii pentru securizare înainte de noi atacuri ale celor din ISIS.

Dar migraţie ilegală din Afganistan va fi, chiar dacă responsabilii de la Bruxellles, deveniţi foarte generoşi, doresc să pompeze sume importante către ţările vecine Afganistanului, în speranţa că ar putea opri acolo exodul.

Acestea fiind spuse, credeţi că ar fi cazul ca cei doi miniştri de resort din România să participe personal, dacă agenda le permite, la reuniunea cu colegii europeni? Poate chiar să ceară voie să prezinte mandatul cu care se duc la Bruxelles în condiţiile în care primul-ministru primeşte aprobare de la domnul preşedinte? Credeţi oare că un asemenea mandat ar fi trebui prezentat într-o sesiune specială a CSAT sau măcar în faţa comisiilor reunite ale Parlamentului? Altfel, cum şi cine se angajează în promisiuni sau la un refuz în numele României?

Măcar, poate, data viitoare, cine va da drumul câinilor războiului va şti că va obligat să meargă acolo unde-l târăsc ei. Iar războiul se dovedeşte din nou a fi o chestiune mult prea serioasă pentru a fi lăsată pe mâna generalilor.