Spionul refugiat în Marea Britanie şi fata sa se află încă în comă pe patul de spital, dar atacul este deja de magnitudinea asasinatului Arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo, la 28 iunie 1914, care a declanşat Primul Război Mondial.

Iar declaraţia de condamnare comună a celor patru mari puteri occidentale echivalează cu celebrul discurs al lui Winston Churchill de la Fulton, la 5 martie 1946, când premierul care a trecut Marea Britanie prin al Doilea Război Mondial ne anunţa că „o Cortină de Fier s-a lăsat asupra Europei“, iar Războiul Rece a început. La nici o lună de la Lunga telegramă de la Moscova a lui Mc Kennan, din 22 februarie 1946 - care era însă un document secret la acea vreme şi care pleda pentru politica sferelor de influenţă şi protejarea Europei Centrale şi de Est de exportul de revoluţie comunistă a lui Stalin.

Evenimentul a determinat crearea peste noapte a unei solidarităţi şi coeziuni transatlantice greu de prevăzut anterior. S-a format peste noapte, practic, instantaneu, Occidentul Unit, gata să susţină Marea Britanie şi care a condamnat fără echivoc atacul cu substanţă neurotoxică, acuzând Rusia şi atribuindu-i responsabilitatea pentru atac, în forma maximală în care putea să-i fie atribuită: producerea armei chimice militare, utilizarea ei sau pierderea controlului asupra ei, dar la ordinul cel mai probabil al lui Putin. Răzbunarea fără motiv faţă de un om care nu mai era o ameninţare, doar pentru a crea un precedent, a costat Rusia crearea duşmanului comun al statelor occidentale.

De altfel, excesul de încredere al lui Putin şi calculul greşit a apărut cu ocazia demonstraţiei armelor miracol prin desene animate, la discursul despre starea naţiunii, la 1 martie. Armele miracol ale lui Putin s-au dovedit mai puţin infailibile şi active, iar interviul dat NBC a subliniat angrenarea Rusiei lui Putin într-o nouă cursă a înarmării, recunoscută, şi a cărei responsabilitate este pasată Occidentului, cu precădere retragerii SUA din ABM Treaty, Tratatul anti-rachetelor balistice, în 2002. Deci Putin dă vina, în 2018, pentru revizionismul, revanşismul şi încălcarea tratatelor internaţionale de control a armamentelor, pe retragerea SUA din Tratatul ABM cu 16 ani mai devreme.


FOTO AFP

Ruperea Lumilor şi căderea în război rece: atacul cu gaz neurotoxic la Londra - casus beli

Nu ştiu dacă Rusia s-a gândit care vor fi consecinţele atacului său pe tărâm britanic. Într-adevăr, chiar dacă Rusia a avut grijă în răzbunarea sa fără motiv direct – dar cu relevanţă pentru dominarea propriului public şi blocarea numeroaselor trădări – să nu-i poată fi direct atribuită, folosirea agentului neurotoxic cu caracter militar a fost identificată imediat, mai ales că autorul cercetării şi creatorul Noviciok trăieşte încă în Occident.

Vyl Mirzaianov a expus, la timpul său, continuarea programului de arme chimice ale Rusiei, deşi URSS şi Federaţia Rusă semnaseră acordul de neproliferare şi de neutilizare a armei chimice şi promiseseră distrugerea tuturor rezervelor. O substanţă binară, creată din doi agenţi relativ inofensivi, care combinaţi dau o substanţă de toxicitate extremă, ce nu poate fi manipulată decât în laborator militar, de specialişti, care se expun şi ei impactului, dacă nu acţionează cu extremă atenţie.

Prima reacţie fundamentală a fost unitatea imediată şi solidaritatea Occidentului cu Marea Britanie, şi acuzarea Rusiei într-o formă cât mai străvezie, dar acoperitoare juridic. Astfel, chiar Marea Britanie, prin vocea premierului May, a vorbit despre responsabilitatea Rusiei – direct implicată sau care a pierdut de sub control acest agent militar neurotoxic – şi atacul care „cel mai probabil a fost comandat de către Preşedintele rus, Vladimir Putin“. De altfel, înainte de a proceda la represalii, Marea Britanie ceruse Rusiei, printr-un ultimatum, să explice cum a ajuns acel agent neurotoxic să ucidă un rezident fost spion rus, în Salisbury, pe pământ britanic.

A urmat scrisoarea celor patru mari puteri, Marea Britanie, Franţa, SUA şi Germania, emisă miercuri, 14 martie, care notează poziţia comună de „condamnare puternică“ a atacului cu agent neurotoxic drept „un asalt asupra suveranităţii Marii Britanii“ şi afirmând că este „foarte probabil ca Rusia să fie în spatele acestui atac.“ Theresa May, Donald Trump, Angela Merkel şi Emmanuel Macron susţin că utilizarea agentului noviciok „constituie prima utilizare ofensivă a unui agent neuro-toxic de luptă în Europa de la cel de-Al Doilea Război Mondial“. „O asemenea utilizare de către un stat este o violare clară a convenţiei privind armele chimice şi o încălcare a dreptului internaţional“ şi aceasta „ameninţă securitatea noastră a tuturor“.

„Împărtăşim evaluarea Marii Britanii că nu există o explicaţie plauzibilă alternativă şi luăm notă de nerespectarea de către Rusia a cererii legitime a Guvernului britanic, fapt care subliniază şi mai puternic responsabilitatea sa.“

Convocarea Consiliului de Securitate al ONU, marţi noaptea, într-o sesiune publică, a relevat toate poziţiile statelor membre privind problema atacului chimic, acolo unde negarea Rusiei a fost nerelevantă, aceasta încercând o manevră de pasare a subiectului către Organizaţie privind Interzicerea Armelor Chimice. O dovadă că Moscova nu a înţeles nimic din reacţiile masive de condamnare transparente împotriva sa şi de solidaritate şi coeziune a Occidentului şi că arătarea muşchilor în declaraţii anterioare realegerii lui Putin de duminică au fost cel puţin nelalocul lor – „să nu ameninţe Marea Britanie un stat nuclear“, „Rusia nu acceptă ultimatumuri“ etc.

Lumile s-au rupt, punţile au ars şi genul de gesturi care ar putea relansa pacea nu sunt în panoplia celor pe care Rusia lui Putin ştie să le facă. Ar însemna căinţă, colaborare cu anchetatorii britanici, un gest de retragere sfioasă din prim-planul scenei internaţionale până la clarificarea temei şi smerenie în prezentarea situaţiei arsenalului său, nu vorbe aruncate, precum „şi Ucraina ar fi putut avea acces“ sau „dacă ştiţi compoziţia şi recunoaşteţi substanţa, o puteaţi produce chiar voi“.

Trebuie să constatăm că omenirea a revenit în situaţia de război rece, dar şi coeziunea Occidentului şi perspectiva clară a alunecării spre conflict deschis. Preşedintele Trump avertiza Rusia pentru atacul cibernetic la sistemul energetic al SUA cam în acelaşi timp. Iar provocările şi şicanele, confruntările directe şi rupturile vor continua după declaraţia NATO, a Comisiei Europene, după declaraţia comună a viitorului Consiliul European din 22-23 martie şi mai ales după summitul NATO din vară. Putin începe al patrulea mandat de pe poziţii de conflict cu Occidentul Unit.

FOTO 123RF

Solidaritatea transatlantică cu Londra anunţă un Brexit mai coeziv şi reglarea lină a divergenţelor în Lumea Occidentală

Atacul cu agent neurotoxic asupra fostului ofiţer GRU care a lucrat cu serviciile britanice MI6, Serghei Skripal, a determinat un uriaş val de solidaritate şi coeziune a Occidentului. O asemenea explozie de solidaritate şi conştientizarea intrării într-un război rece, care alunecă spre război deschis sub diferite forme cu Rusia, face ca şi efectele divergenţelor din sânul Lumii Occidentale să se estompeze în perioada imediat următoare.

Rusia a făcut cea mai mare greşeală atunci când nu a evaluat impactul operaţiunii secrete asupra lui Skripal şi a fiicei sale. Era un agent la 66 de ani care fusese condamnat şi ispăşise în închisoare în Rusia, fusese schimbat după graţierea sa şi trăia de mai bine de 8 ani în Regat, la Salisbury, deci nu mai reprezenta sigur o ameninţare. Însă dorinţa de răzbunare pură şi de creare a unui exemplu împotriva trădătorilor - în ajunul realegerii lui Putin ca preşedinte la al patrulea mandat, după 18 ani la conducerea Rusiei - a orbit planificatorii ruşi, care au subestimat reacţiile nu s-au uitat la consecinţe şi au creat peste noapte un duşman comun în Occident.

Efectele se vor resimţi direct în Occident, la nivelul divergenţelor care există deja. Mă refer în primul rând la Brexit, pentru că e greu de crezut că la 22-23 martie, când are loc Consiliul European, atunci când se va adopta şi declaraţia comună de condamnare a atacului şi responsabilizare a Rusiei, mai există vreun stat european care să evite coalizarea sau să dorească un Brexit care să pedepsească Marea Britanie, să o umilească şi să o strivească economic sau să o îndepărteze de UE. Un gest oricum inutil, dacă e să considerăm că, după Brexit, securitatea şi apărarea europeană e realizată cu investiţii de 80% venite de la state non-UE precum SUA, Marea Britanie, Turcia sau Canada, în mod substanţial sub egida NATO.

Cred că vor scădea dramatic, în viitorul apropiat, şi tendinţele şi vocile care propun apropierea de Rusia, ridicarea sancţiunilor sau chiar aplică politica Russia First!

Un alt efect major al ultimului atac şi al valului de solidaritate transatlantică va fi tocmai întărirea legăturii transatlantice şi înclinaţia tot mai evidentă de a închide diferendele de natură comercială, economică, tarifară sau de orice altă natură în variante mai blânde, mai line, cu o mult mai mică expunere publică, şi evitarea valorificării poziţiilor de forţă în raport cu propriul public de către liderii mai populişti sau mai vocali prin natură. Din contra, coeziunea şi solidaritatea Occidentului Unit devine literă de lege în perioada următoare, odată ce slăbiciunile şi divergenţele în interiorul blocului occidental expun zonele de vulnerabilitate sau pe cele izolate la agresiunea sub diferite forme din partea Rusiei lui Putin.

Pe acelaşi model, cred că şi în interiorul UE se vor produce un număr de transformări care vor fi vizibile. Mai întâi, revenirea la solidaritate, coeziune şi spirit comunitarist şi izolarea partidelor naţionaliste, populiste, xenofobe, islamofobe, radicale finanţate de către Rusia lui Putin, a celor centrifuge faţă de proiectul european sau care subminează unitatea Europei. Cred că vor scădea dramatic, în viitorul apropiat, şi tendinţele şi vocile care propun apropierea de Rusia, ridicarea sancţiunilor sau chiar aplică politica Russia First! Devine neprizabil, în actualul context, la nivel public, să vorbeşti despre cooperarea cu Rusia sau să accepţi avantaje sau parteneriate în momentul în care un asemenea atac s-a produs pe tărâm britanic şi se poate repeta oriunde, ca şi alte forme de agresiune a Rusiei - hibridă, cibernetică, eventual combinată chiar cu intervenţie convenţională, că de războiul informaţional nici nu mai vorbim, el este prezent tot timpul şi peste tot în Europa.

Nu-i vorba, probabil că şi Rusia şi-a atins, indirect, un obiectiv. Izolarea unui actor cu conducere autoritară şi structură de tip „verticala puterii“ duce la controlul mai bun al populaţiei, dominaţia şi audienţa deplină a discursului oficial şi postura de cetate asediată a statului. Nu degeaba, în reacţia sa faţă de sancţiunile Marii Britanii, în ultimul interviu dat NBC, Vladimir Putin anunţa că Occidentul vrea să blocheze prin sancţiuni dezvoltarea Rusiei. Evident că nu e aşa, liderul de la Kremlin ştie ce a făcut şi de unde vin sancţiunile, dar declaraţia sa anunţă tipul de naraţiune pe care-l va avea pentru a reuni propriul popor acum, când se precizează mai credibil şi pentru acesta Occidentul ca inamic.


FOTO Arhivă

Adevărul despre rachetele „infailibile“ ale lui Putin: lansarea cursei globale a înarmării

Vladimir Putin este în criză de supraîncredere. Voit sau forţat de dorinţa publică de a aduce ceva nou în campania electorală prezidenţială, preşedintele Rusiei a mizat pe rapoartele super-optimiste ale militarilor săi şi complexului militar – industrial reconstruit de către vicepremierul grandoman Dmitri Rogozin şi a prezentat în raportul său despre starea naţiunii, la 1 martie, armele fantastice ale Rusiei în format de desen animat, cu riscul de a părea ridicol. Este motivul pentru care merită să ne aplecăm mai atent asupra adevărului despre rachetele pretins infailibile ale lui Putin şi efectelor desenelor animate prezentate în cadrul discursului său, care nu mai convinge pe nimeni. Mai ales că o criză de supraîncredere la Kremlin poate duce la gesturi necugetate şi demonstraţii de forţă cu consecinţe greu de anticipat.

Mai întâi, trebuie să reţinem că în ultimul său interviu înaintea alegerilor de duminică, 18 martie, la NBC, Preşedintele Putin a declarat că vina pentru cercetarea şi producerea armelor sale, care încalcă tratatele de limitare a armelor nucleare, aparţine SUA, care au lansat cursa înarmărilor odată cu retragerea, în 2002, din Tratatul Apărării anti-Rachetelor Balistice din 1972 – ABM Treaty! Deci Rusia produce azi arme pentru că SUA s-au retras din ABM Treaty acum 16 ani! Cu această ocazie, trebuie notată afirmaţia explicită a lansării de către Rusia şi recunoaşterea implicită a aflării lumii într-o nouă cursă a înarmărilor, pusă, fireşte, pe seama Occidentului.

Încă de la apariţia sistemelor de interceptoare antirachetă, Rusia a susţinut că ele afectează echilibrul terorii, al armelor nucleare. Practic, şi în preambulul Tratatului START3/START2 revizuit, Rusia a menţionat că va considera orice antirachetă echivalentă cu o rachetă nucleară. De aici şi marea dispută legată de sistemul antirachetă de la Deveselu. În fapt, tratatul ABM din 1972 menţiona păstrarea de către cele două superputeri a doar 2 sisteme anti-balistice pentru rachete intercontinentale, însă cu cel mult 100 de antirachete. Sistemul antirachetă actual, prezent la Deveselu, foloseşte proiectile fără încărcătură explozivă, lansate cu viteză de 30.000 km pe oră şi care spulberă racheta cu rază medie la impact. Nu e destinată interceptării rachetelor balistice intercontinentale-ICBM şi nici nu se află pe traiectoria pe unde ar trece aceste rachete în drumul lor spre SUA.

Putin vrea ca Occidentul să capituleze, considerând că are deja supremaţia nucleară şi militară globală prin filmuleţul prezentat şi virtualele produse militare.

Este foarte greu de acceptat că apărarea teritoriului şi cetăţenilor este egală cu o rachetă balistică nucleară ofensivă intercontinentală. La fel şi echivalarea unei bucăţi de metal, propulsată cu viteză enormă, e adevărat, cu o rachetă cu încărcătură nucleară. Mai ales că retragerea lui George Bush Jr., în 2002, din Tratatul ABM viza crearea de sisteme antirachetă destinate atacurilor venite din terţe părţi, cu rachete cu rază medie, sisteme antirachetă care nu sunt îndreptate împotriva Rusiei. Moscova însăşi recunoaşte că nu e ameninţată, doar că în locul acestor bucăţi de metal, pe aceleaşi lansatoare „ar putea să fie aduse rachete nucleare“. O probabilitate, virtualitate şi o problemă majoră pentru orice stat gazdă în raport cu propriul public, atunci când ar alege să facă acest pas.

Acum, dacă e să vorbim despre noile arme prezentate de Putin, realitatea e puţin diferită de cele arătate în filmuleţele de propagandă de la discursul despre starea naţiunii, la 1 martie. Aşa cum a arătat Pavel Feulgenhauer în Eurasian Daily Monitor, racheta ICBM Sarmat va intra în producţie în câţiva ani, până atunci putând fi produse doar câteva exemplare-test. Şi racheta cu propulsie nucleară, testată în 2017, ca şi alte arme de acelaşi tip - dincolo de dâra de radioactivitate lăsată prin atmosferă la joasă înălţime - reclamă ani buni până la producţia de serie. O spune chiar Viktor Bondarev, fostul şef al Forţelor Aero-spaţiale ruse. Singura armă care e activă este racheta hipersonică Kinzhal, lansată de pe un MIG-31, dar care zboară cu o viteză până la Mach 3 şi e utilizabilă contra ţintelor terestre imobile.

Putin vrea ca Occidentul să capituleze, considerând că are deja supremaţia nucleară şi militară globală prin filmuleţul prezentat şi virtualele produse militare. El este mirat de reacţia inexistentă a Occidentului la demonstraţia sa de forţă, fiind de-a dreptul deconcertat de faptul că ameninţarea sa nu a fost considerată ca atare. Acest lucru creează problema dorinţei sale de a demonstra că are capacitatea militară respectivă, de a o testa în condiţii reale. Pe de altă parte, liderul de la Kremlin ignoră exerciţiul efectuat acum un an cu armă laser în Golf, de către forţele SUA, când arma laser montată pe un vas şi alimentată fără probleme de o sursă de energie cât o încăpere a doborât ţinte în aer şi pe apă. Este o armă care asigură viteza luminii şi lovirea punctului ţintit practic instantaneu. Deci invincibilitatea şi infailibilitatea rachetelor lui Putin sunt o poveste discutabilă, dar care reclamă, e adevărat, saltul de o generaţie şi trecerea la alte categorii de arme pentru descurajare decât cele nucleare: arma cu laser.