În primul rând, din punct de vedere politic: regimurile kazah şi uzbec sunt autoritare sau, mai exact, dictaturi ornate cu partide politice. Nur Otan, formaţiunea lui Nursultan Nazarbaev, are 84 din cele 98 de mandate ale Camerei din Kazahstan, Partidul Comunist al Poporului şi Ak Zhol având câte 7, fără a fi însă în opoziţie. Formaţiunile care – precum Alga! sau Azat –, s-au opus liderului aflat în fruntea partidului-stat din 1989 încoace au fost interzise. La uzbeci lucrurile sunt asemănătoare, chiar dacă preşedintele ales în momentul destrămării URSS, Islam Karimov, a murit în 2016, lăsându-i locul lui Şavkat Mirzioiev, multă vreme prim-ministru. Poziţia acestuia e ameninţată de fostul şef al serviciilor de securitate, Rustam Inoiatov, în vreme ce partidele şi parlamentul bicameral sunt pur decorative. Formaţiunile politice sunt aici patru, nu trei: unul dintre partide se cheamă Liberal Democratic, altul – Social Democratic, un al treilea – Democratic, iar al patrulea e al Poporului Democratic. Altele nu sunt îngăduite. Beneficiază, în schimb, de 10% din mandate, căpătate fără vot, în numele grijii pentru natură, o asociaţie numită Mişcarea Ecologică.

Adevărul e că degradarea mediului e o mare problemă în ambele ţări: deşeurile nucleare în Kazahstan, loc în care au fost făcute mii de teste subterane şi de suprafaţă, respectiv secarea Mării Aral în partea dinspre Uzbekistan, din pricina unui sistem de irigaţii prost croit, sunt „moşteniri” ale epocii sovietice. O altă povară preluată din URSS e cea legată de libertatea presei: autorităţile kazahe blochează frecvent ziare şi situri, arestează jurnalişti sau le pun piedici absurde, iar cele uzbece – un pic mai deschise în ultimii doi ani – acceptă critica ţintită asupra nivelului local al puterii, dar nu şi punerea în discuţie a liderilor de la centru.

În ambele ţări, situaţia drepturilor omului e catastrofală, chiar dacă guvernul din Taşkent se laudă cu eliberarea tuturor deţinuţilor politici din era Karimov. La Astana preşedintele trimite după gratii pe oricine îi pune sub semnul întrebării autoritatea. Cultul al cărui obiect e Nazarbaev l-ar fi făcut să roşească pe Ceauşescu. La invitaţia gazdelor, am vizitat turnul care i-a fost consacrat şefului statului în capitala ţării. Acolo, amprenta turnată în aur a mâinii „liderului naţiunii” atrage sute de mii de cetăţeni, care îşi aşează palma în cea a preşedintelui, în acordurile unui refren de 3-4 secunde, compus chiar de Nazarbaev...

La Almaty am avut parte de un incident foarte nefericit. Mama unui deţinut kazah a venit să ne vadă, pe mine şi pe ceilalţi colegi din PE, căutând să explice condiţiile de detenţie îndurate de fiul său. Imediat ce a părăsit incinta hotelului în care ne-am întâlnit, a fost „umflată” de poliţie şi dusă într-o direcţie necunoscută. Am intervenit la autorităţile locale, ca şi la MAE kazah. După o vreme, ni s-a spus că femeia a fost eliberată. A fost imposibil să-i convingem pe interlocutorii noştri să-i îngăduie o nouă discuţie cu parlamentarii europeni, aşa că nu putem fi siguri că sărmana femeie n-a plătit cu propria libertate dorinţa de a discuta cu noi.

În Uzbekistan, ONG-urile cu care am discutat – multe dintre ele neînregistrate legal – spuneau că ar fi încă mulţi deţinuţi politici, dar şi religioşi în puşcării. Pe de altă parte, una dintre marile probleme ale ţării e munca forţată: acordul cu UE referitor la textile n-a putut fi ratificat de PE decât după ce Organizaţia Internaţională a Muncii a confirmat, în 2016, eradicarea sclaviei copiilor. Rămâne încă neclar dacă adulţii – medici, profesori, ingineri etc. – mai sunt obligaţi să participe la culesul bumbacului, domeniu economic esenţial pentru această ţară, dar din pricina căruia activitatea unor instituţii e paralizată.

Interlocutorii întâlniţi în cele două ţări acceptă cu greu faptul că drepturile omului sunt un aspect al politicii externe europene. Reviziuirea strategiei UE faţă de Asia centrală – planificată pentru 2019 – va lua în seamă miza esenţială a diplomaţiei kazahe şi uzbece, şi anume căutarea unui echilibru între doi actori cu ambiţie globală, Rusia – adică, fostul ocupant – şi China, autoarea unui proiect – Noul drum al mătăsii – care îşi propune să scoată din izolare Asia centrală, dar dominând-o economic.

Uniunea Europeană e interesată să coopereze atât cu cele două ţări, cât şi cu celelalte trei care alcătuiesc regiunea în mai multe domenii: energia e cel mai important pentru noi, dar la fel de însemnate sunt cooperarea în educaţie, dezvoltare urbană şi turism. Dosarul sensibil al radicalizării islamice, ca şi implicarea unor ţări central-asiatice în reglementarea unor conflicte sunt şi ele privite cu mare interes la Bruxelles, ca şi în mai multe capitale ale statelor membre.

În afacerile externe, ambiţiile Kazahstanului sunt mari: Nazarbaev a facilitat negocierea acordului nuclear cu Iranul, a căutat să devină mediator în conflictul generat de agresiunea Rusiei în Ucraina şi s-a implicat, cu ceva mai puţin succes, în dosarul sirian. De la începutul lui 2017, găzduiţi la Astana, emisari turci, ruşi şi iranieni au participat la nouă runde de negocieri referitoare la încetarea focului în Siria, în prezenţa a peste 60 de grupări ale opoziţiei. La rândul lor, uzbecii au iniţiat recent negocieri cu toate părţile implicate în conflictul din Afganistan şi nu e exclus ca, după alegerile din toamnă care vor construi o nouă legimitate la Kabul, să vedem rezultate concrete ale implicării Taşkentului în acest complicat dosar. Pentru UE orice reuşită diplomatică în Asia centrală e o veste bună pentru cetăţenii europeni.