Remarcile sale, fără precedent în istoria contemporană a Marii Britanii, au fost făcute cu ocazia Conferinţei acţiunii politice conservatoare de la Sydney - unde a fost interzisă prezenţa presei, dar de la care cei de la The Guardian au putut asculta înregistrări făcute acum publice - şi au vizat persoana decedatei Regine Mamă, Prinţul Charles, moştenitorul coroanei britanice, şi pe prinţul Harry şi pe soţia sa Meghan.

Foarte grav deoarece din acest moment este alimentat, în plină perioadă de mari tulburări prevăzute la orizontul imediat, o stare de incertitudine extremă şi neîncredere în performanţele şi soliditatea Casei Regale britanice, al doilea dubiu exploziv după ce intrarea în ridicol istoric a Camerei Comunelor. Cea care a apărut în faţa lumii întregi ca slabă, fără puterea şi voinţa de a lua decizii fundamentale, neştiind spre ce doreşte să îndrepte destinul ţării.

Contextul declaraţiei de la Sydney este foarte interesant deoarece Farage a fost prezentat drept viitorul prim-ministru al UK, ceea ce ar fi o legătură logică cu spusele atât de laudative ale preşedintelui Trump, care spunea despre el şi despre Boris Johnson că sunt „băieţi buni" şi le ura să colaboreze bine împreună. Logic, dacă partidul lui Farage câştigă alegerile, iar conservatorii ar putea prinde, în cel mai bun caz, locul doi, iar o alianţă între cele două forţe, sub pecetea puterii lui Trump, ar ocupa tot spaţiul relevant de pe scena politică din UK.

În consecinţă, remarcile lui Farage au o dublă valoare, combinaţie între această perspectivă credibilă şi realitatea voinţei populare majoritare pe care el şi partidul său Brexit o exprimă în acest moment.

A început foarte frumos prin a face elogiul reginei, „o femeie incredibilă şi impresionantă pe care avem norocul s-o avem". Dar, aici începe scandalul, zice Farage: „în ceea ce-l priveşte pe fiul său, în ce-l priveşte pe Charlie Boy şi schimbările climatice, Doamne Dumnezeule... Mama Alteţei Sale Regale regina Elisabeta a II-a (regina Mary, n.n.) a fost o femeie care bea gin şi care fuma încontinuu, până la vârsta de 101 ani. Tot ce pot spune este că Charlie Boy are acum 70 de ani şi că... trăiască Regina, mult, mult timp... Iar dacă vreau ca regina să trăiască mult pentru a-l împiedica pe Charlie Boy să devină Rege, vreau ca Charlie Boy să trăiască şi mai mult şi William pentru totdeauna, asta pentru a-l împiedica pe Harry să devină Rege".

 Problema, evident, nu o constituie Prinţul Harry, ci soţia sa Meghan, acesta fiind subiectul indignării: „săptămâna trecută, ni s-a spus că Meghan şi Harry nu vor avea decât doi copii..şi lăsăm la o parte adevărata problemă de pe Terra. Populaţia este pe cale să explodeze, dar nimeni nu îndrăzneşte să spună acest lucru, iar faptul că prinţul Harry nu va avea decât doi copii n-are niciun fel de importanţă dat fiind că acum există 2,6 miliarde de chinezi şi de indieni".

Problema lor? Nu chiar, date fiind consecinţele viitoare ale acestei anunţate şi din ce în ce mai vizibile alunecări în haos a structurilor de credibilitate pe care Marea Britanie le impusese lumii ca formula sui-generis de coexistenţă inteligentă oferită de o monarhie constituţională, un simbol al unităţii naţionale deoarece întrunea rădăcinile supravieţurii acordurilor care, reunite, înseamnă Regatul Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Degradarea acestei relaţii între monarhia britanică şi poporul său, locuitori ai Angliei, Scoţiei, Ţării Galilor şi Irlandei de Nord poate reprezenta deschiderea unei vulnerabilităţi uriaşe, şi cu certitudine va alimenta tendinţele centrifuge de acum.

Asta ştie foarte bine şi Nigel Farage. De ce acţionează astfel? Pentru că acesta este sistemul tradiţional de preluare al puterii operat cu atâta succes de liderii naţionalişti şi extremişti din Europa de dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Şi merge exact pe vechiul model: măguleşte orgoliul vechii familii regale, creează spaţiile de separare, apoi aruncă acuzaţiile care urmează s-o degradeze în ochii opiniei publice. Nu numai faptul că Prinţul Charles are preocupări în privinţa mediului înconjurător reprezintă un păcat pentru care merită să-l ridiculizezi în stilul iubit de Trump când vorbeşte despre subiectul respectiv, mai trebuie să-l ataci şi pe Prinţul Harry că s-a schimbat după căsătoria cu Meghan. Nu face decât să continue ceea ce spunea prietena fostului lider UKIP Henry Bolton. Ea nu s-a ferit să spună că Meghan avea „să păteze familia regală... cu sămânţa sa... apoi vom avea un prim-ministru musulman. Şi un negru. Dar suntem în UK, nu în Africa".

Ne place sau nu, Farage este un politician foarte bine pregătit şi susţinut, ca şi Brian Johnson, pentru că reprezintă cele mai clare şi simplu de obţinut pentru ca marea operaţiune de schimbare a sensului istoriei să aibă lor: este de acum extrem de posibil - şi totodată vizibil - ca Marea Britanie (sau cât va mai rămâne din ea), marea putere imperială de odinioară, să devină, desigur simbolic, un teritoriu colonie americană. „Colonie" în sensul că, o perioadă destul de lungă de timp, va trebui să accepte că singura sursă majoră de supravieţuire va putea fi garantată prin decizia lui Trump care va spune căa re nevoie de un teritoriu tip port-avion lângă UE şi supraveghind şi zona nordică, inclusiv cea arctică cu traseele ruseşti din ce în ce mai libere de constrângerile gheţii care se topeşte. Da, în acest context şi în funcţie de scandalurile în dezvoltare pe care Trump le are cu chinezii şi ruşii, poate oferi ceva foştilor stăpâni coloniali ajunşi în stare de dependenţă.

Farage poate fi un prim-ministru care să livreze tot ceea ce se doreşte, cu micuţa condiţie de garantare a puterii sale personale. Aceasta este realitatea pe care s-a bazat construcţia Brexit, asta este propunerea extrei drepte super naţionaliste ajunsă să-şi şteargă delicatele picioruşe pe covoraşul de intrare la Buckingam Palace, acolo unde va aştepta ca Regina să-i dea sarcina lui Farage să formeze următorul guvern.

Boris Johnson i-a pregătit în mod impecabil intrarea în scenă a lui Farage. Ce urmează sunt doar consecinţele unui plan de campanie elaborat de mult timp şi, iată, îndeplinit ireproşabil. Ce-ar mai fi de spus când singurul lucru la care te mai aştepţi este să vezi cum se va termina partida de alba-neagra începută acum cu destinul fostul Imperiu ca miză?