Mărturii din interiorul închisorii ruseşti unde zeci de soldaţi ucraineni au ars de vii: „Rusia nu a dorit ca ei să rămână în viaţă”

Atac la inchisoarea Olenivka FOTO Twitter

O antreprenoare în vârstă de 45 de ani care a fost închisă vreme de 100 de zile în tabăra penitenciară din Olenivka, în împrejurimile Doneţk, a dezvăluit pentru Observer condiţiile îngrozitoare de detenţie şi motivele pentru care este convinsă că prizonierii de război din regimentul Azov încarceraţi acolo au fost ţinta unui atac deliberat al forţelor ruse, în urma căruia au ars de vii.

Ana Voroşeva a fost închisă la mijlocul lui martie la Olenivka după ce a fost reţinută la un punct de control din regiunea separatistă Doneţk din estul Ucrainei. Ea a fost transportată la centrul de detenţie sub acuzaţii de „terorism” în timp ce încerca să livreze ajutoare umanitare în oraşul său natal Mariupol, asediat de forţele ruseşti.

Voroşeva, care în prezent se recuperează în Franţa, a dezvăluit că nu are nicio îndoială asupra faptului că Rusia a ucis prizonierii de război într-o manieră „cinică şi deliberată”: „Vorbim despre răul absolut”.

Pe 29 iulie, închisoarea a fost zguduită de o explozie devastatoare pe care Moscova a pus-o pe seama unui atac cu rachete americane Himars. Potrivit informaţiilor furnizate de Rusia, 53 de prizonieri au murit şi alţi 75 au fost răniţi. Ucraina nu a putut confirma aceste cifre şi a deschis o anchetă.

Cu o zi înainte de explozie, prizonierii care au luptat la Mariopol pentru a apăra oţelăria Azovstal au fost transferaţi într-o zonă separată din partea industrială, la o oarecare distanţă de clădirea din beton cu două etaje în care a fost ţinută ea însăşi alături de alte prizoniere.

„Rusia nu a dorit ca ei să rămână în viaţă. Sunt convinsă că cei omorâţi în explozie erau deja cadavre. A fost un mijloc convenabil prin care să dea socoteală de faptul că fuseseră torturaţi până la moarte”, a spus ea, explicând că de multe ori prizonierii bărbaţi erau scoşi din celule, bătuţi şi apoi duşi înapoi.

„Le auzeam urletele. Puneau muzică tare să nu le auzim ţipetele. Torturile aveau loc tot timpul. Anchetatorii obişnuiau să facă glume cu deţinuţii: ce ai păţit la faţă? Soldatul răspundea: am căzut, şi ei se amuzau.

Era o demonstraţie de forţă. Prizonierii erau conştienţi că li se putea întâmpla orice, că ar putea fi omorâţi pur şi simplu. Un număr de băieţi de la Azov fuseseră capturaţi înainte de capitularea în masă din luna mai”.

Ea a spus că femeile nu erau supuse torturii, dar mâncarea era extrem de puţină şi aproape necomestibilă –  o raţie de 50 g de pâine la cină şi uneori terci. Bănuielile ei era că administratorul închisorii sustrăgea din banii alocaţi pentru mese. Celulele erau atât de pline că dormeau pe rând. „Era extrem de dur. Oamenii plângeau pentru că îşi făceau griji pentru familiile şi copiii lor”.

Antreprenoarea ucraineană povesteşte că era trafic continuu în preajma închisorii din Olenivka cunoscută drept colonia penitenciară numărul 120. O fostă şcoală agricolă, a fost convertită în închisoare în anii `80 şi ulterior abandonată. La începutul anului, autorităţile din autoproclamata Republică Doneţk pro-rusă au preluat-o pentru a îi închide acolo pe inamicii civili.

Deţinuţii soseau şi plecau mereu din această tabără pentru prizonieri aflată la 20 km de regiunea ocupată Doneţk. Circa 2.500 de oameni erau ţinuţi captivi acolo şi uneori au fost îngrămădiţi acolo şi 3.500 sau 4.000 de oameni în acelaşi timp, estimează femeia. Nu exista apă curentă şi nici electricitate.

Atmosfera s-a schimbat când au sosit cei circa 2.000 de luptători din Azov, pe 17 mai. S-au ridicat steagurile ruseşti şi s-au dat jos însemnele DNR. Gardienii, care iniţial au reacţionat cu prudenţă, au început mai apoi să discute cum urma să îi chinuie.

„Ne spuneau mereu că suntem nazişti şi terorişti. O femeie din celula mea care lucrase ca medic în regimentul Azov era însărcinată. Am întrebat dacă îi pot oferi porţia mea de mâncare. Mi s-a spus: Nu, este o ucigaşă. Pe mine nu m-au întrebat nimic altceva în afară de: cunoşti vreun soldat din regimentul Azov?”

Vorşeva spune că o parte din personal erau localnici care „dădeau vina pe noi pentru că duceau vieţi îngrozitoare. Filosofia lor era: totul e oribil pentru noi, deci trebuie să fie şi pentru voi. Totul este profund comunist”.

Guvernul ucrainean, care a adus în sprijin imagini prin satelit şi interceptări ale serviciilor, a arătat că  atacul asupra închisorii a fost executat de mercenarii Wagner în colaborare cu FSB, serviciile secrete ruseşti.

Operaţiunea a fost aprobată la „cel mai înalt nivel” al regimului de la Moscova, a declarat o sursă din serviciile de informaţii, precizând că dictatorul este „personal responsabil” pentru absolut orice masacru care s-a produs în Ucraina.

O versiune a evenimentelor luată în considerare de Kiev este că explozia ar fi putut fi rezultatul rivalităţilor interne între FSB şi GRU, serviciile de spionaj şi militare ale Rusiei. GRU a negociat capitularea de la Azovstal cu omologul său din armata ucraineană, au indicat sursele – un acord pe care FSB ar fi fost dornic să îl submineze.

Soldaţii ar fi trebuit să fie protejaţi prin garanţii date de Rusia către ONU şi Comitetul Internaţional al Crucii Roşii cum că deţinuţii din regimentul Azov vor fi trataţi corespunzător. De la incident, ruşii au refuzat să ofere reprezentanţilor internaţionali orice fel de acces la locul exploziei.

Voroşeva a spus că cei de la Crucea Roşie au avut permisiunea să intre în tabără în luna mai. Ea a dezvăluit că ruşii au dus vizitatorii într-o cameră special renovată, dar nu le-au dat voie să vorbească singuri cu prizonierii. „A fost un spectacol”, a spus ea. „Ni s-a cerut să dăm mărimea hainelor noastre şi am fost informaţi că Crucea Roşie ne va distribui câte ceva. Nimic nu a ajuns la noi.”

Alţi deţinuţi au confirmat versiunea lui Voroşeva asupra evenimentelor şi au spus că soldaţii din Azov au avut parte de un tratament mai rău decât civilii. Dmitri Bodrov, un voluntar în vârstă de 32 de ani, a declarat pentru Wall Street Journal că gardienii duceau pe oricine bănuiau de comportament neadecvat într-o secţie specială disciplinară a lagărului pentru aplicarea de bătăi.

Un alt prizonier, Stanislav Hlushkov, a spus că un deţinut care era bătut în mod regulat a fost găsit mort în izolare. Infirmierii i-au pus un cearşaf peste cap, l-au încărcat într-o dubă mortuară şi le-au spus colegilor deţinuţi că „s-a sinucis”.

„Oamenii care conduc tabăra reprezintă cele mai rele aspecte ale Uniunii Sovietice. Erau capabili să se comporte bine doar dacă credeau că nu îi vede nimeni.”

Voroşeva a fost eliberată pe 4 iulie şi a numit ieşirea ei din închisoare un „miracol”. „Gardienii au citit numele celor care urmau să fie eliberaţi. Toată lumea asculta în tăcere. Inima mi-a tresărit când mi-am auzit numele. Mi-am împachetat lucrurile, dar nu am sărbătorit. Au fost cazuri în care oamenii au fost pe acea listă, au ieşit, apoi s-au întors.”

Procurorul general al Ucrainei, Andrii Kostin, a afirmat că prizonierii de război închişi la Olenivka au fost atacaţi cu arme termobarice.

„Sunt mulţi experţi internaţionali care cooperează cu Parchetul General. Concluziile preliminare ale experţilor internaţionali indică faptul că metoda acestei crime a fost o armă termobarică. Acestea sunt constatările preliminare ale mai multor experţi internaţionali. Cu siguranţă nu a fost un atac cu rachetă - sunt siguri de asta”, a declarat Kostin.

Konstantin Veliciko, un voluntar ucrainean care s-a aflat mai mult de o sută de zile în detenţie la Olenivka, a declarat pentru Current Time TV că baraca distrusă de bombardament se afla într-o zonă industrială unde nu s-au aflat anterior deţinuţii şi că prizonierii ar fi fost transferaţi recent acolo, posibil în mod premeditat. Declaraţii similare au făcut pentru „Ukrainska Pravda” şi surse din cadrul serviciilor ucrainene de informaţii. „Era baraca în care se aflau luptătorii Azov, în care fuseseră transferaţi cu câteva zile înainte de bombardament. Nu am putut înţelege însă de ce”, a spus una dintre surse.