Trei ani de procedură şi propagandă anti-Brexit au scufundat bunul simţ şi au pus, acum, ochii pe libertăţile de bază ale democraţiei. Pare neverosimil dar e, pur şi simplu, fundamental: bătălia care va salva sau va înrobi libertatea în Europa nu se putea duce decît în locul de baştină. În Marea Britanie, tărîmul originar, locul în care instinctul libertăţii a urcat de jos în sus şi a format un regim real, nu suma de poze şi fraze care îi ţin locul pe continent. Marea Britanie e, în mod necesar, spaţiul istoric al dramei.

Ce se poate citi mai jos vine de la un adept-votant al Brexitului total şi real, dar asta nu înseamnă decît că şi partea vătămată are drept la cuvînt.   

Pentru a înţelege tot ce nu se mai poate distinge în aglomeraţia de oglinzi, fum, dublu limbaj şi iluzii care dau saturaţia şi sila de Brexit e nevoie de fapte. Brute şi sărate. Rezumatul sună în felul următor.

În 2016, Guvernul a organizat un referendum pe tema: în sau în afara UE? Adepţii UE, inclusiv Parlamentul, nu au obiectat pentru că erau siguri de victorie. Cetăţenii britanici au votat pentru despărţirea de UE. Parlamentul a acceptat rezultatul. Un refuz ar fi fost o sfidare mult prea rapidă şi sfruntată a voinţei populare pe care însuşi Parlamentul o acceptase ca arbitru.

Apoi, Parlamentul, însoţit de presă, mediile academice, inevitabilii experţi, administraţie şi lumea subţire de deasupra vulgului a trecut la prelucrarea realităţii decise prin vot.

Parlamentul a complicat stăruitor şi microscopic verdictul. Data despărţitii de UE a fost amînată de trei ori. O majoritate politică şi elitară - toată crema celebră şi inteligentă a Marii Britanii – a acoperit orizontul cu o profeţie sacră: despărţirea de UE fără un acord negociat va ruina ţara, va provincializa Regatul şi va pedepsi omul de rînd. Ieşind din traşeele ei matlasate, alianţa pro-UE s-a ridicat la luptă în numele poporului pîndit de prăpăd.  

Generozitatea acestei insurecţii e neîntrecută. Căci elitarii au sărit în ajutorul poporului pus în pericol de popor. Adică poporul care a votat să scape de predicile şi regulamentele UE, desigur din naivitate, prostie, sub manipulare şi alte manevre care arată că omul de rînd nu trebuie lăsat neînsoţit în preajma urnei de vot.

Pentru a-şi scuti poporul de consecinţele propiului vot, elitele s-au milostit şi au meşterit un acord neasemuit. La hoţii de cai te poţi uita, dar la el ba! E vorba de acordul de retragere care prevede plasarea de jure a Marii Britanii în afara UE şi menţinerea de facto a Marii Britanii în UE. Acest pachet spilcuit şi pedant conţine viitorul Regatului Unit care devine, prin voinţa propriului Parlament, prima colonie externă a UE.  

La sfîrşitul lui iulie, aripa pro-britanică a Partidului Conservator, alintată în presa bună sub numele de extremişti, fascişti sau fundamentalişti, a preluat Guvernul şi a promis că va pune cap imediat farsei. Prim-ministrul Johnson a bruscat balul şi a anunţat că Marea Britanie va părăsi UE pe 31 octombrie. Oricum. Cu sau fără acordul UE.

FOTO AFP

Reacţionînd, alianţa pro-UE a strîns rîndurile şi gîtul decenţei. Alianţa a votat în Parlament puteri excepţionale pentru Parlament, încălcînd, astfel, convenţii respectate de sute de ani. În baza acestor puteri, Parlamentul a aprobat o lege care interzice Brexitul fără acord şi îl instruieşte pe prim-ministru să solicite UE a nouă amînare a despărţirii, pînă pe 31 ianaurie.

Cu un singur vot, Parlamentul a reuşit o crimă dublă:

  • a dizolvat votul popular de la referendum şi 
  • a luat deciza asupra viitorului Marii Britanii din mîna alegătorilor şi a pus-o la dispoziţia UE.

Căci, odată interzis scenariul Brexit fără acord, prim-ministrul nu mai are argumente serioase de negociere (dacă nu cădem de acord, plec). În aceste condiţii, UE domneşte şi dictează.

Parlamentul s-a predat entuziast Uniunii Europene şi a aruncat peste bord voinţa cetăţenilor britanici exprimată prin vot.

 

Prim-ministrul a reacţionat cerînd alegeri imediate, adică a chemat, spre lămuruire, alegătorii la urne. Dar nu! Pentru prima oară în istoria Parlamentului britanic, opoziţia a refuzat alegerile şi, mai mult, a blocat organizarea lor.

E începutul unei lovituri de stat lente şi indirecte. Parlamentul devine instrumentul clasei elitare în căutare de supremaţie. Conflictul nu opune Parlamentul şi Guvernul, aşa cum s-ar putea crede urmînd conturul formal al ciocnirii. Parlamentul e în război deschis cu oamenii care l-au ales şi cărora le-a cerut părerea. Parlamentul şi-a concediat alegătorii.  

Prim-ministrul a lăsat să se înţeleagă că nu va respecta legea votată de Parlament şi asta a provocat un potop de leşinuri indignate în rîndul alianţei pro-UE.

Recapitulând, autorii unei legi abuzive denunţă nerespectarea legii abuzive. Mai departe, apărătorii democraţiei fug de votul popular şi blochează organizarea de alegeri. În sfîrşit, Mama Parlamentelor decide să îşi lase naţiunea orfană şi distruge votul de la referendum. Cel puţin 17,4 milioane de alegători au fost înştiinţaţi că sînt cretini. În mod stupefiant, asta se cheamă democraţie, iar cei ce se opun acestei bijuterii sînt simpatizanţi ai tiraniei.

Parlamentul şi, mai larg, establishmentul şi-au afirmat întîietatea absolută. În spatele acestei pretenţii stridente nu poate sta decît ideea după care elita ştie mai bine. Iar în adîncimea morală sinistră a acestei pseudo-gnoze stă ceva nespus de egoist şi meschin: elitele îşi exprimă furia şi dezgustul la simpla bănuială că votul lor ar putea fi egal cu votul celor pe care îi consideră inferiori. Lumea bună se simte insultată de acest tip de egalitate. De democraţie.

Sîntem, astfel, la un pas de votul cenzitar al vremurilor trecute. Răsturnarea perversă a votului popular britanic a făcut măcar un lucru util: osatura sistemului a ieşit la iveală.

A organiza un referendum sau alegeri şi a le ignora sau suprima rezultatele e, deja, o tradiţie europeană. Mai exact, o tehnică şi o necesitate UE. Astfel, Marea Britanie, ca expresie democratică anihilată, urmează referendumurilor suprimate în Franţa, Olanda şi Irlanda, dar şi alegerilor demonizate din Polonia, Ungaria sau Statele Unite.

Aflăm astfel că duşmanii cei mai înverşunaţi şi făţarnici ai democraţiei sînt de găsit în grupurile sociale şi politice ultra-educate sau, mai curînd, reeducate nemilos de ideologia stîngii liberal progresiste. UE e cadrul perfect de manifestare şi dominaţie al acestor grupuri. Căci numai UE le poate satisface nevoia de statut şi le livrează alibiul moral.

Abia în acest punct putem înţelege de ce Brexitul răsturnat e o dramă care ar trebui să ne intereseze. Actorii ei ipocriţi, elitele UE şi luminaţii politologiei progresiste  vor da modelul legal, moral şi oficial al României.

Mizeria şi delincvenţa care ne înconjoară acasă nu se opun acestui scenariu, ci îi vin mănuşă. Ne vom amăgi prosteşte, dar mîndru, susţinînd că putem vindeca o nenorocire cu sora ei mai înzestrată, o boală de intestine cu o boală de cap.

Democraţia europeană se apropie de sfîrşit. La capătul unei istorii scurte şi remarcabile, experimentul democratic e dejucat de nostalgii aristocratice şi de ideologia lor dogmatică. Marea Britanie rezistă, dar e în poziţie slabă. Încă un brînci şi gata.

Elitari din toate ţările, uniţi-vă! Nu aveţi de pierdut decît democraţia!