DOCUMENTAR Republica Moldova, de 30 de ani în tranziţie la răspântia dintre Est şi Vest

DOCUMENTAR Republica Moldova, de 30
de ani în tranziţie la răspântia dintre Est şi Vest

FOTO Arhivă

Republica Moldova aniversează vineri 30 de ani de existenţă, perioadă marcată de eterna pendulare între Est şi Vest pe fondul greutăţilor tranziţiei.

Ştiri pe aceeaşi temă

La 27 august 1991, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), o entitate teritorială ruptă de Stalin din trupul României, desăvârşea valul de eliberare de sub chinga sovietică şi intra în vâltoarea istoriei ca stat independent sub denumirea Republica Moldova. În acea zi, 278 din cei 380 de deputaţi ai Parlamentului de la Chişinău au votat Declaraţia de Independenţă faţă de Uniunea Sovietică, iar sute de mii de oameni au salutat actul în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Declaraţia de Independenţă a fost adoptată la nicio săptămână de la puciul eşuat de la Moscova (19-21 august), prin care un grup de comunişti radicali a încercat să preia puterea şi să „salveze” Uniunea Sovietică, şi la fix doi ani de la prima Mare Adunare Naţională de la Chişinău.

Scriitorul Ion Hadârcă (stânga), istoricul Alexandru Moşanu (centru) şi juristul Victor Puşcaş aplaudând votul pentru independenţă FOTO Tudor Iovu via RFE/RL

Impulsionaţi de vântul liberalizării politice insuflat de reformele lui Mihail Gorbaciov, rămas în istorie ca ultimul lider sovietic, aproximativ 750.000 de locuitori dintre Nistru şi Prut au cerut la 27 august 1989 oficializarea limbii române şi trecerea la grafia latină. Sub presiunea străzii şi cu îndârjirea deputaţilor românofoni, Sovietul Suprem al RSSM (precursorul Parlamentului de la Chişinău, n. red.) a proclamat la 31 august 1989 limba moldovenească ca „limbă de stat” a republicii, recunoaşterea unităţii lingvistice a acesteia cu limba română şi adoptarea alfabetului latin. Declaraţia de Independenţă repunea în drepturi limba română, denunţa Pactul Ribbentrop-Molotov, cerea plecarea trupelor sovietice şi imagina un stat „democratic, liber să-şi hotărască prezentul şi viitorul”. La doar câteva ore de la aprobarea ei prin vot, România a recunoscut independenţa Republicii Moldova, fiind prima ţară care face acest lucru. Ultima etapă în recunoaşterea statului Republica Moldova s-a produs la 2 martie 1992, prin aderarea la Naţiunile Unite.

Doi paşi înainte şi unul înapoi

Începutul Republicii Moldova nu a fost marcat doar de lupta pentru democratizare şi renaştere naţională, ci şi de o contrareacţie a forţelor conservatoare, formate din cadre de partid de toate rangurile interesate de păstrarea privilegiilor, minorităţi (rusă, ucraineană, găgăuză, bulgară) spălate pe creier de propagandă că România şi Occidentul reprezintă ceva rău, băştinaşi implantaţi până în măduva oaselor cu seva pro-sovietică. Desprinderii de Uniunea Sovietică i s-a răspuns cu separatism în două zone în care minorităţile la nivel statal erau majoritare pe plan local, şi anume în Transnistria şi Găgăuzia. În cazul Transnistriei, lucrurile au degenerat până într-un război care a însângerat primele cinci luni de existenţă a Republicii Moldova ca stat recunoscut de comunitatea internaţională, a produs drame umane şi a pus bazele unui conflict îngheţat.

„Destinul a aşezat Basarabia în vecinătatea celei mai viclene dintre împărăţiile lumii”, remarcă Victor Bârsan, ambasador al României în Republica Moldova (1999-2001), în cartea „Masacrul inocenţilor”, care tratează conflictul armat din Transnistria, numit şi războiul moldo-rus.

Şi totuşi, sub umbra Estului, Republica Moldova a aspirat mereu spre Vest. Toate încercările de dominaţie ale Estului s-au lovit de fiecare dată de o forţă neprevăzută, enigmatică.

Cei 30 de ani de existenţă ai Republicii Moldova pot fi lesne divizaţi în trei perioade politice, toate marcate de acelaşi fenomen: tranziţia. O tranziţie însoţită de o sărăcie parcă întreţinută voit, corupţie, depopulare, instabilitate politică, demoralizare generală şi, după cum am semnalat deja, rătăcirea între Est şi Vest.

Sub povara greutăţilor

Declaraţia de Independenţă a fost urmată de primul scrutin prezidenţial, ţinut pe 8 decembrie 1991, cu 17 zile înainte de retragerea lui Mihail Gorbaciov de pe scena politică şi consfinţirea prăbuşirii Uniunii Sovietice. Alegerile, desfăşurate pe fondul unor tensiuni etnice, cu ameninţări de boicot din partea separatiştilor din Transnistria şi Găgăuzia, au fost câştigate de candidatul independent Mircea Snegur, cu 98,2% din voturi. Născut în România Mare, Mircea Snegur este unul dintre puţinii autohtoni care au reuşit să ajungă la vârful puterii în RSSM, şi asta pe fondul reformelor lui Gorbaciov. Şi-a atras simpatia majorităţii populaţiei susţinând doleanţele legate de limba română, alfabetul latin şi tricolor. În schimb, în calitate de preşedinte al RSSM, apoi de preşedinte al Republicii Moldova s-a delimitat de re-unificarea celor două maluri ale Prutului şi s-a axat pe edificarea unui stat ca „patrie a moldovenilor români, ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari”. Avea să fie învins în alegerile prezidenţiale din 1 decembrie 1996 de către Petru Lucinshi, născut la rândul său în România Mare, dar foarte ataşat de Uniunea Sovietică, atât de ataşat încât a votat împotriva independenţei Republicii Moldova. Ce ironie a istoriei!

Romantismul mişcării de independenţă s-a estompat repede în faţa greutăţilor economice şi tulburărilor politice. În loc să se concentreze pe reforme şi viitor, noua clasă politică dominantă de la Chişinău, formată în mare parte din foşti nomenclaturişti şi agronomi, s-a repezit în a întoarce pagina perioadei 1989-1991, renunţând la imnul naţional „Deşteaptă-te, române!” şi stabilind aşa-numita „limbă moldovenească” drept limbă de stat. În plus, a recunoscut autonomia Găgăuziei şi a ratificat tratatul de aderare la Comunitatea Statelor Independente (CSI). În tot acest timp, şocurile economice - dispariţia multor locuri de muncă, întârzieri salariale cu lunile sau remunerări în mărfuri - loveau în oamenii simpli. Pe fondul scăderii nivelului de trai, oamenii au început să ia calea străinătăţii.

Criza economică prelungită s-a suprapus cu numeroase crize politice, mai ales spre sfârşitul deceniului 1990-2000. Alianţa pentru Democraţie şi Reforme, care a urmat agrarienilor la guvernare, a fost marcată de o instabilitate politică cronică, dar şi de o dualitate între Est şi Vest. Cu toate acestea, Vestul, închipuit de-acum cu dezvoltata Uniune Europeană (UE), începea să devină o atracţie mai mare decât Estul. Acordul de Cooperare şi Parteneriat între Republica Moldova şi UE a intrat în vigoare la 1 iulie 1998, iar integrarea europeană a devenit progresiv obiectivul principal şi ireversibil al Chişinăului în pofida unor mici obstacole episodice puse dinspre Est, evident.

Ultimul act al comuniştilor

Dezamăgiţi de greutăţile economice şi de crizele politice, majoritatea cetăţenilor Republicii Moldova au votat la 25 februarie 2001 cu gândul spre un trecut considerat stabil. Partidul Comuniştilor, condus de Vladimir Voronin, a câştigat cu 50,07% din voturi, iar la redistribuire a obţinut 71 din cele 101 mandate ale Parlamentului de la Chişinău. Republica Moldova devenea primul stat desprins din fosta Uniune Sovietică în care Partidul Comunist nereformat se întorcea la putere, chiar cu majoritate absolută. Şocul a fost imens în rândul anti-comuniştilor, temându-se mai ales de anularea căii europene, care prinsese deja contur, şi plasarea Chişinăului pentru totdeauna pe orbita Moscovei.

Lider de necontestat în formaţiunea sa politică, Vladimir Voronin a conferit putere instituţiei prezidenţiale într-o republică parlamentară, formă de guvernământ adoptată la capătul instabilităţii politice din era Lucinschi. Voronin şi comuniştii săi au deţinut puterea timp de opt ani. A fost o perioadă marcată de controverse şi ambiguităţi. Pus pe edificarea unei naţiuni „moldoveneşti” în baza unei teorii pseudo-ştiinţifice emise pe filieră rusă pentru a otrăvi spaţiul românesc, regimul Voronin înclina natural spre Est. Totuşi, se replia în faţa Moscovei în momentele critice, cum a fost situaţia legată de respingerea în ultima clipă, în 2003, a Planului Kozak privind federalizarea Republicii Moldova ca soluţie la reglementarea conflictului transnistrean. Preşedintele rus Vladimir Putin şi-a anulat atunci vizita la Chişinău, apoi Republica Moldova s-a confruntat cu presiuni atât pe segmentul transnistrean, cu închiderea şcolilor cu predare în limba română în 2004, cât şi pe segmentul economic, cu embargouri la vin.

În ceea ce priveşte integrarea europeană, regimul Voronin nu a manifestat interes în acest sens. Orice apropiere între Chişinău şi Bruxelles s-a produs în acea perioadă mai degrabă sub imbold extern, în ideea că Republica Moldova nu poate fi abandonată. În mai 2004, Chişinăul este inclus în Politica de Vecinătate a UE. Câteva luni mai târziu, în februarie 2005, se semnează Planul de Acţiuni RM-UE. La 6 octombrie 2005, Delegaţia UE îşi începe activitatea la Chişinău, primul ambasador fiind Cesare de Montis.

În ciuda unei oarecare stabilizări economice, situaţia socială a rămas tensionată. Migraţia a continuat, în mare parte spre Vest. Republica Moldova arăta tot mai mult un teritoriu locuit de bunici şi nepoţi care ţineau legătura cu copiii şi părinţii pe Skype, o deschidere spre tehnologie care a influenţat înlăturarea de la putere lui Voronin.

Jaful secolului

Primăvara anului 2009 a fost una fierbinte şi de cotitură pentru cursul pro-vestic al Republicii Moldova. La 7 aprilie 2009, zeci de mii de tineri au ieşit în stradă la Chişinău datorită mobilizării pe reţelele sociale pentru a contesta alegerile parlamentare desfăşurate cu două zile mai devreme. Comuniştii au reclamat victoria cu 49,8% din voturi şi 60 de mandate, dar au fost suspectaţi de fraude masive. „Alegeri repetate!”, „Jos dictatura!”, „Nu fraudării alegerilor!”, au scandat protestatarii. Dincolo de suspiciunile de fraudare a alegerilor, perspectiva perpetuării pentru încă patru ani a unui regim care nu reuşise să redreseze economia era de neacceptat. Cu un venit mediu lunar sub 250 de dolari americani, Republica Moldova era cea mai săracă ţară din Europa. Iar ideea de bunăstare şi libertate dinspre Vest atrăgea tot mai tare, mai ales în rândul tinerilor. Ori România tocmai devenise membră a UE. Protestele au început paşnic, dar au degenerat în violenţe pe fondul unor provocări din mulţime. Clădirile Parlamentului şi Preşedinţiei au fost atacate, ocupate, devastate şi incendiate.

FOTO EPA-EFE

Poliţia a răspuns în forţă, mulţi protestatari fiind maltrataţi în comisariate. Proteste de solidaritate cu manifestanţii anti-comunişti de la Chişinău au avut loc şi în România, motiv pentru care Vladimir Voronin a susţinut că Bucureştiul ar fi implicat. În timp ce pierdea teren pe plan intern, Voronin căuta „duşmani” pe plan extern, expulzându-l pe ambasadorul Filip Teodorescu şi introducând vize pentru cetăţenii români. Ministerul român de Externe a respins categoric acuzaţiile liderului comunist de la Chişinău privind presupusul amestec al Bucureştiului, calificând declaraţiile sale în acest sens drept provocări. La 9 aprilie 2009, UE a cerut Republicii Moldova normalizarea relaţiilor cu România, fapt produs odată cu instalarea următoarei guvernări la Chişinău - Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE).

AIE, o coaliţie cu patru partide (la început) foarte eterogene, a avut parte de susţinerea Occidentului. În ciuda apariţiei destul de rapide a disensiunilor între partide, alianţa s-a menţinut prin prisma vectorului pro-european asumat. Republica Moldova fusese numită atunci „povestea de succes” a Parteneriatului Estic al UE. Însă, spre nemulţumirea UE, tensiunile dintre partide s-au acutizat, AIE s-a tot reconfigurat până la dispariţie, iar practicile oligarhice au devenit tot mai evidente pe fondul ascensiunii politice a omului de afaceri Vladimir Plahotniuc. Odată cu aflarea veştii despre furtul unui miliard de dolari (12% din PIB) prin falimentarea a trei bănci, operaţiune realizată în perioada 2012-2014, dezamăgirea a fost profundă în rândul populaţiei. Chişinăul se transformă în gazda unor ample manifestaţii anti-corupţie şi îşi îndreptează tot mai mult atenţia către exemplul Bucureştiului în ceea ce priveşte combaterea acestui flagel.

Însă Moscova nu a stat cu mâinile în sân în toată această perioadă, oferind susţinere masivă politicianului socialist Igor Dodon, care avea să fie ales preşedinte al Republicii Moldova la 13 noiembrie 2016. În cei patru ani ai săi de mandat, Dodon s-a erijat în promotor al intereselor Moscovei, de multe ori spre detrimentul Chişinăului, făcând lobby mai ales pentru Planul Kozak. La doi ani după ce îl respinsese, Vladimir Voronin afirmase că era contrar Constituţiei. Însă Dodon nu avea nicio problemă cu acest aspect, promovând federalizarea Republicii Moldova după voia lui Putin inclusiv la Conferinţa de Securitate din 2019 de la München. „Este un plan rusesc care contrazice Constituţia Republicii Moldova şi care invocă egalitatea a două state, într-un document care urmăreşte transnistrizarea Republicii Moldova”, a răspuns Igor Munteanu, fost ambasador în SUA.

În ciuda finanţărilor masive şi consultanţei primite din partea Moscovei în cea de-a doua campanie prezidenţială, pro-rusul Igor Dodon a pierdut categoric scrutinul din 15 noiembrie 2020 în faţa pro-europenei Maiei Sandu. A încercat să fie imaginea lui Putin la Chişinău, adoptând inclusiv un stil de macho demn de amuzament, dar a eşuat teribil în faţa unei femei chiar într-o societate patriarhală. Un nou scrutin, cel legislativ din 11 iulie anul acesta, a reafirmat dezideratul pro-occidental al locuitorilor dintre Nistru şi Prut. Partidul Acţiune şi Solidaritate, fondat de Maia Sandu pe fondul dezamăgirii produse de furtul miliardului, a obţinut majoritatea absolută cu 52,80% şi 63 de mandate, ceea ce este o premieră la Chişinău pentru un partid pro-european.

Există temeri ca noua conducere pro-europeană să nu eşueze cumva, aşa cum s-a produs în cazul AIE din cauza disensiunilor interne. Însă, spre deosebire de AIE, PAS dispune de o majoritate solidă şi depinde în mare măsură de ea dacă va reuşi sau nu în privinţa reformelor promise în campanie. Asta nu înseamnă că Estul nu va încerca să pună piedici, chiar cu brutalitate, cum s-a mai întâmplat, cu sprijinul partidelor pro-ruse, presiuni militare şi economice dinspre Transnistria. Igor Dodon caută încă să joace rolul de om al Rusiei la Chişinău, dar poate fi înlocuit oricând de altcineva. În pofida tuturor provocărilor, viitorul merită tratat prin prisma marilor aşteptări actuale: combaterea corupţiei, apropierea de Vest şi creşterea nivelului de trai.

Separatismul

Ziua aderării la ONU a însemnat şi ziua intrării în război. La scurt timp după obţinerea statului de membru ONU, Mircea Snegur a autorizat o intervenţie militară împotriva forţelor separatiste care atacau de aproape doi ani posturi ale poliţiei în Transnistria, o fâşie de peste 3.000 de kilometri pătraţi dispusă pe malul stâng al Nistrului şi atribuită RSSM în urma unei reforme administrative înfăptuite de Stalin după principiul „Divide et Impera” („Dezbină şi stăpâneşte”). Principiul a fost activat de Anatoli Lukianov, ultimul preşedinte al Sovietului Suprem al URSS, în scopul menţinerii Chişinăului legat de Moscova. Aşadar, Lukianov a iniţiat o mişcare separatistă în Trasnistria, iar Chişinăul s-a trezit în capcană.

Iunie 1992, Dubăsari: Separatiştii pregătindu-se să lanseze un atac FOTO EPA-EFE

Conflictul armat din Transnistria (martie - iulie 1992), soldat cu circa 1.000 de morţi (279 din partea Republicii Moldova), a fost de fapt un război nedeclarat al Moscovei împotriva Chişinăului. Acest conflict este în prezent îngheţat din interesul Moscovei, pentru a-şi menţine trupele în zonă şi pentru a dispune de o pârghie împotriva Chişinăului şi în sens mai larg împotriva Bucureştiului şi Bruxellesului. Rusia nu şi-a retras încă trupele din Transnistria în pofida angajamentelor asumate în acest sens la Istanbul în 1999 şi la Porto în 2002, menţinând 2.500 de militari în cadrul Grupului Operativ de Trupe Ruse (GOTR). Pretinde că este o forţă aducătoare de pace, dar nu face decât să susţină separatismul printr-o ocupaţie militară denunţată ce Chişinău. Recent, Maia Sandu s-a pronunţat pentru retragrea trupelor şi a pledat pentru soluţionarea conflictului în formatul 5+2 (Republica Moldova, Transnistria, OSCE, Rusia, Ucraina, plus UE şi SUA). Rusia va „consolida factorul transnistrean” dacă Republica Moldova se va îndepărta de ea, a ameninţat Leonid Kalaşnikov, preşedintele Comisiei pentru problemele CSI, a doua zi după alegerile legislative din 11 iulie de peste Prut.

Voluntari moldoveni în tranşee FOTO basarabian.blogspot.com

Ameninţarea unui conflict militar a planat în anii 1989-1991 şi în Găgăuzia, un teritoriu de aproximativ 2.000 de kilometri pătraţi din sudul Moldovei populat în mare parte de un popor turcic de rit ortodox care se simte mai apropiat de Moscova decât de Ankara. Din fericire, tensiunile din Găgăuzia nu au escaladat într-o fază militară.

Unionismul

Existenţa ideii de Re-unificare a Republicii Moldova cu România poate fi încadrată printre miracolele istoriei. Ocupat timp de 105 ani de Imperiul Rus şi timp de 48 de ani de Imperiul Sovietic, teritoriul dintre Nistru şi Prut a fost decuplat total de matca sa românească şi supus unei asimilări brutale. A rezistat primei etape de rusificare. A fost absent de la Mica Unire din 1859, dar şi-a luat revanşa iniţiind, pe fondul dispariţiei Imperiului Rus, Marea Unire din 1918. După 25 de ani în cadrul României Mari, a urma experimentarea terorii lui Stalin, cu oameni trimişi carne de tun pe front, foamete, deportări, remodelarea gândirii în stil sovietic (ceea ce însemna ştergerea identităţii româneşti). A rezistat din nou în mare măsură.

Chişinău, 1 decembrie 2009: Marş pro-România FTO EPA-EFE

„Când a început Revoluţia (Română, n. red.), eram sigur că Unirea mai are câteva ore până la înfăptuire. Din păcate, au trecut 30 de ani de atunci şi nu s-a întâmplat”, spunea scriitorul Nicolae Dabija într-un interviu acordat „Adevărul” în toamna anului 2019. De ce nu s-a întâmplat? E greu să găseşti un răspuns. Cert este că ideea persistă. În pofida propagandei anti-româneşti şi inflamării spiritelor identitare, mai ales de către liderii politici pro-ruşi, precum Dodon şi Voronin, numărul celor care ar vota pentru Re-unificare creşte semnificativ, datele din primăvara acestui an menţinându-se la peste 40%, chiar cu o creştere de 50% într-un sondaj IMAS din 12-27 aprilie 2021.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările