Lumea se confruntă cu perspectiva unei schimbări profunde: reîntoarcerea la economia naturală - adică autosuficientă. Această schimbare este chiar opusă globalizării. În timp ce globalizarea presupune o împărţire a muncii între economiile disparate, revenirea la economia naturală înseamnă că naţiunile s-ar îndrepta către autosuficienţă. Această mişcare nu este inevitabilă. Dacă guvernele naţionale pot controla sau depăşi actuala criză în următoarele şase luni sau un an, lumea ar reveni probabil pe calea globalizării, chiar dacă unele dintre lanţuri de producţie, foarte tensionate de livrările la timp, ar trebui să fie revizuite. Dacă însă criza continuă, globalizarea s-ar putea deşira. Cu cât durează mai mult criza, cu atât mai multe obstacole în calea liberei circulaţii a oamenilor, a bunurilor şi a capitalului, cu atât starea de lucruri, nou creată, va părea, la un moment dat, normală. Se vor forma interese speciale pentru a o susţine, iar frica continuă de o altă epidemie poate motiva apelurile la auto-suficienţă naţională.

În acest sens, interesele economice şi grijile legitime pentru sănătate ar putea genera consecinţe. Chiar şi o cerinţă aparent neînsemnată - de exemplu, ca toţi cei care intră într-o ţară să prezinte, pe lângă un paşaport şi o viză, un certificat de sănătate - ar constitui un obstacol în calea reîntoarcerii la vechiul mod de viaţă globalizat, având în vedere câte milioane de oamenii călătoresc zilnic. Va exista un decalaj între scăderea cazurilor de contagiune şi redresarea economiilor. Eventuala relaxare a măsurilor de carantină va permite sectoarelor de servicii şi celor industriale să îşi reia activităţile, deoarece oamenilor li se va permite să părăsească locuinţele lor, iar producţia şi consumul ar urma să capete din nou „tracţiune”. Problema este că multe întreprinderi nu vor supravieţui crizei, iar unii dintre lucrătorii care au fost suspendaţi în timpul vârfului contagiunii nu îşi vor primi locul de muncă înapoi. Cele mai mari economii ale Europei - inclusiv Germania, Franţa şi Italia - s-au răcit deja înainte de izbucnirea COVID-19, ceea ce înseamnă că recuperarea post-virus a continentului va fi lentă şi inegală. Pandemia a avut şi are şi părţi bune. În Europa a contribuit la stabilizarea ”temporară” a mai multor guverne aflate în situaţii fragile din punct de vedere politic înainte de izbucnirea  crizei. Dar această stabilitate va fi de scurtă durată, deoarece problemele sistemice vor apărea imediat ce se va rezolva criza de sănătate. Situaţia politică de pe continent a devoalat dificultăţile existente în coagularea coaliţiilor pentru guvernare în ţările continentului, pe fondul fragmentării politice excesive a societăţilor.

O consecinţă pentru aceste guverne ar fi deficitele datorate în cazul stimulentelor acordate, pe bună dreptate, economiei în recesiune. Acest lucru sugerează că problemele economice ale Europei - şi problemele politice preexistente - vor dura mult peste actuala criză. Acest proces este similar cu dezintegrarea Imperiului Roman de Vest într-o multitudine de „morţi autosuficiente” între secolele al patrulea şi al şaselea. Criza sanitară a oprit, pe continent, simultan producţia, consumul, investiţiile şi comerţul, a prăbuşit bursele cu peste 10% şi a contribuit la  îngheţarea crizelor politice ale continentului, forţând guvernele să caute soluţii, împotriva escaladării ameninţării existenţiale, uneori în cooperare, alte ori singure. Cu toate acestea, tumultul politic al Europei se va întoarce odată ce contagiunea imediată va fi atenuată. Mai multe ţări vor face faţă unei combinaţie de fragilitate financiară şi legislativă care le va limita capacitatea de a reduce repercusiunile economice. Brexit-ul s-a consumat şi nu mai a rămas din el decât proiectul documentului de legiferare a despărţirii de UE. Acum avem situaţia din Italia şi Spania ţări care manifestă o nervozitate ridicată în ceea ce priveşte managementul practicat de Comisia Europeană.

Înainte de pandemie situaţia politică în Italia era precară, tensiunile dintre partenerii de coaliţie ai ţării - Mişcarea Cinci Stele şi Partidul Democrat de centru-stânga – erau în creştere având pe agendă teme precum bugetul anual şi reformele sistemului de justiţie. Sondajele de opinie, chiar înaintea izbucnirii pandemiei în Peninsulă, creditau câştigarea alegerilor parlamentare anticipate de către Liga Nordului, un partid cu o viziune anti europeană, viziune care-i făcea nervoşi pe investitorii străini în piaţa italiană. Escaladarea cazurilor de coronavirus şi a măsurilor drastice care au urmat, au suspendat temporar criza politică a Italiei. La Roma urmează o perioadă politică, bineînţeles, după criză, cu referendum pentru reducerea numărului de parlamentari şi apoi, probabil alegeri parlamentare. La crizele politice se adaugă neînţelegerile generate de alegerea soluţiilor de ieşire din criză. Mult aşteptatul summit european pe criza generată de coronavirus s-a încheiat cu o confruntare de idei între statele europene care militau pentru un „plan Marshall" de recuperare economică, conduse de premierul spaniol Pedro Sanchez, şi statele sceptice privind o intervenţie comună de amploare, în frunte cu Germania şi Olanda. Opoziţia statelor din nordul Europei, privind împărţirea costurilor crizei sanitare din Europa, a împiedicat concretizarea unui plan comun.Summitul era la un pas să se încheie cu un eşec răsunător, dar Pedro Sanchez şi premierul italian Giuseppe Conte au refuzat semnarea unei declaraţii comune vagi lipsite de măsuri concrete şi au reuşit să obţină un termen de 15 zile de negocieri privind noi propuneri.

Potrivit surselor diplomatice, Ţările de Jos şi Austria au adoptat o poziţie dură, în timp ce cancelara germană Angela Merkel a subliniat ferm că nu este de acord cu eurobondurile (obligaţiuni de stabilitate), deşi preşedintele francez Emmanuel Macron a apărat acest instrument, cu argumentul că actuala criză nu este precum cele anterioare şi ne afectează pe toţi în mod egal. Şi cu toate contrele Comisia Europeană a încercat să soluţioneze situaţia printr-o schemă de ajutor denumită: Schema de şomaj  „SURE” (Sprijin pentru atenuarea riscurilor de şomaj în caz de urgenţă - Support to mitigate Unemployment Risks in an Emergency”). Schema este menită să ajute acolo unde criza a lovit cel mai tare, a menţionat von der Leyen, în „regiunile Milano şi Madrid” - prin asigurarea finanţării de la stat a programelor de sprijinire a veniturilor pentru lucrătorii afectaţi de criză. Suma de bani preconizată este în valoare de creditare de 100 de miliarde de euro în alchimia de la Bruxelles şi vor fi suficiente garanţii de 25 de miliarde de euro din partea statelor respective. Von der Leyen cunoaşte bine conceptul. A fost ministrul muncii al Germaniei din 2009 până în 2013, când a fost desfăşurat aşa numitul concept Kurzarbeit, sau „munca de scurt timp sprijinită de stat”.

Am învăţat lecţia din criza financiară din 2008. Statele membre care au avut acest instrument au ajutat milioane de oameni să rămână la locul de muncă”, a spus von der Leyen.

La vremea când a fost folosit acest sistem de lucrări de scurtă durată susţinute de stat a atenuat efectele recesiunii, a menţinut oamenii la muncă şi a permis companiilor să revină pe piaţă cu o vigoare reînnoită. În Olanda se prefigurează deja prima criză politică a pandemiei. Guvernul Rutte îşi poate pierde majoritatea din Camera Reprezentanţilor, pentru că în Senat oricum nu mai au majoritate. Olanda se opune planului de emitere de eurobonduri pentru susţinerea Italiei şi Spaniei. În schimb, Rutte vrea crearea unui fond de urgenţă care să facă transferuri directe – nu împrumuturi – către ţările aflate în dificultate. El a folosit termenul de ”cadou” într-un discurs ţinut în parlamentul olandez, potrivit agenţiei Reuters. Olanda are planificate alegeri parlamentare pe 17 martie 2021, dar nu este exclus ca premierul Mark Rutte să îşi depună mandatul şi să forţeze alegeri la finele anului 2020 folosindu-se în campania electorală de o poziţie intransigentă faţă de Bruxelles.   

Se vor relansa în Europa populişti? Prăbuşirea economică şi întoarcerea la xenofobia alimentată de Covid-19 ar putea duce la o extremă dreapta care poate folosi întregul arsenalul „ciumei roşii”. Deşi a fost „ameţită” de această criză, dreapta populistă nu a fost suprimată. A suferit numai o mutaţie. De câţiva ani, naţionalismul şi forţele politice naţionaliste din Occident par să fie în creştere iar răspunsurile iniţiale la pandemie au fost decisiv naţionale. Din Turcia până în Spania, criza poate însă reduce la minimum polarizarea, iar în majoritatea ţărilor, partidele mai mari, la guvernare, câştigă încredere. Şi totuşi, acest lucru se poate schimba cu uşurinţă odată cu creşterea recesiunii. Pandemia va modeleze politica în Europa şi în Statele Unite în lunile următoare. La final, implicaţiile economice ale crizei coronavirusului vor defini cu adevărat viitorul politic al ţărilor iar o nouă criză economică va slăbi nu numai guvernele, ci şi partidele politice.


FOTO EPA-EFE

În Franţa, nimeni nu poate spune cu adevărat cine va beneficia de această criză, dar este evident că mişcările antiglobalizare, fie de extrema dreaptă, fie de extremă stânga, cred că pandemia le va consolida argumentele. Evenimentele au arătat că Franţa nu poate oferi echipamentul medical necesar medicilor şi asistentelor sale care se confruntă cu criza. De asemenea, situaţia prezenta acolo a arătat că întreaga idee a unei Europe care protejează, promovată de preşedintele Emmanuel Macron din 2017, nu a fost realizată şi că soluţiile provin în mare parte din statele naţiuni, şi nu de la Bruxelles. Ceea ce contează acum sunt relaţiile bilaterale. În Germania până acum, partidele politice consacrate au beneficiat de criză, în parte pentru că sunt la putere şi pentru că pot acţiona în fapt. Nu numai că pot lupta împotriva bolii însăşi, dar pot pune în aplicare şi programe de asistenţă. Se aud deja voci, ocazionale, care doresc prudenţă în a demonstra solidaritate cu alte ţări. Este, de asemenea, important că Alternative für Deutschland are foarte puţin de oferit în această criză. Încă nu cunoaştem amploarea crizei din Italia, dar ceea ce ştim este că implicaţiile economice vor avea un impact major asupra peisajului politic.

Până acum, câştigă partide mari, în special Partidul Democrat şi Liga Nordului, iar partidele mai mici pierd. Sprijinul acordat guvernului a ajuns la 71%, ceea ce este fără precedent în ultimii 10 ani. Multe vor depinde de naraţiunea ce prevalează în jurul crizei. Există încă sentimentul că vor fi luate măsurile necesare pentru stabilizarea Italiei dar există şi resentimente faţă de ţările individuale pentru că ajutorul a venit târziu de la unii europenii care nu au luat în serios ameninţarea anunţată de Italia. În Polonia, dacă criza se va calma peste câteva luni, vor avea loc alegerile prezidenţiale iar partidul Lege şi Justiţie eurosceptic şi conservator naţionalist - va ieşi întărit. Partidele de opoziţie au susţinut măsurile puse în aplicare. Dacă criza se calmează numai după ce a începe recesiunea, atunci oamenii se vor uita spre partidele principale de opoziţie centriste şi de stânga. Şi, chiar dacă oamenii susţin în prezent afaceri locale şi se gândesc să plece în vacanţă în Polonia, mai degrabă decât să zboare undeva foarte departe, tendinţa anti-globalizare nu se va răspândi. Cât priveşte România lucrurile nu sunt mai complicate decât în alte ţări, dacă guvernul reuşeşte să managerieze situaţia din sectorul auto sau din sectorul agricol, în principal.

O criză alimentară se profilează în condiţiile acestei pandemii. În România producţia de alimente a fost estimată la 50 de miliarde de lei (peste 10 mld. euro) în 2019. Ea s-ar putea transforma într-o oportunitate care ar duce ţara de pe poziţia de exportator de materii prime şi importator de produse cu valoare adăugată la cea de exportator. Conform Ziarului Financiar: dacă am crea un circuit intern de producţie, piaţa de alimente ar putea ajunge la cel puţin 100 de miliarde de lei având în vedere că sectorul agricol, de unde mare parte pleacă la export, este estimat la 40 de miliarde de lei. Noi importăm, spre exemplu, de 510 mil. euro produse de panificaţie şi de 460 mil. produse lactate. În 2019, România a exportat produse alimentare şi animale vii de 4,77 miliarde de euro, în timp ce importurile au fost de peste 6,7 miliarde de euro, aşa cum arată datele de la Institutul National de Statistică. Avem producţie de carne de de pui, prin ferme proprii şi avem complexe de nutreţuri şi fabrici de procesare a cărnii de pui. Un lucru similar este valabil şi în sectorul laptelui, unde producătorii cu ferme proprii sunt la adăpost dacă se întâmplă ceva pe pieţele europene. La carne de porc producem numai 50% iar restul vine din UE. Aici vedem cât de important este pentru ţăranul român să-şi crească porcul în bătătură. În sectorul cerealelor România trimite mare parte din producţie pe pieţele externe. România s-a situat anul trecut pe primul loc în UE la producţia de porumb şi la floarea soarelui şi pe locul patru la grâu, după Franţa, Germania şi Polonia, arată datele Institutului Naţional de Statistică. Ce ne-ar trebui? Procesatorii de cereale şi mai multă încredere în noi.


FOTO Shutterstock

În loc de concluzii

Una dintre cele mai importante consecinţe ale pandemiei este aceea că graniţele au devenit brusc bariere. Graniţele au avut întotdeauna importanţa lor, desigur, dar pe măsură ce comerţul internaţional s-a intensificat, au fost, în unele cazuri, mai mult puncte de control decât bariere, iar în alte cazuri, mai mulţi indicatori de kilometri decât puncte de control. Fiecare naţiune este responsabilă pentru bunăstarea populaţiei sale. Liderii sunt selectaţi în funcţie de procesul politic al naţiunii lor şi sunt responsabili faţă de propriul public. Bruxelles nu este responsabil decât în parte pentru gestionarea actualei crize în special pentru crearea unui cadru de ajutorare întra-comunitară corect. Germanii sunt germani, iar polonezii sunt polonezi, români sunt români, iar într-un moment de criză, identitatea şi autonomia naţională sunt mai importante.

Altfel spus, bunăstarea economică depinde de gestionarea pandemiei. Deciziile cheie sunt luate de state-naţiuni, dar sunt puse în acord cu cerinţele la nivel european sau global, în acest caz. Economiile europene se află într-o stare profundă de hibernare indusă de coronavirus. Chiar şi cea mai puternică - Germania - se pregăteşte pentru o recesiune inevitabilă. Multe guverne de pe continent au aprobat cheltuielile de stimulare puternică pentru a lupta cu taxele uriaşe pe care pandemia le-a impus deja societăţilor lor pentru a menţine la suprafaţă întreprinderile devastate, pentru a garanta salariile lucrătorilor şi pentru a amâna impozitele freelancerilor. Dar aceste măsuri majore sunt doar temporare. Cum va trece pandemia, ţările vor apărea cu economiile lor devastate, cu incertitudinea viitorului care sperie investitorii, cu creşterea şomajului şi cu creşterea datoriei publice. Măsurile de austeritate pe scară largă, dintr-o epocă anterioară, sunt acum sinucidere politică pentru factorii de decizie. Stimuli economici vor fi la mare căutare iar valoarea lor pentru Europa se va apropia de cele 2 miliarde cheltuite de SUA.  Pentru a face acest lucru, nouă guverne din zona euro - conduse de Italia, Spania şi Franţa - au propus emiterea de obligaţiuni comune, care ar combina valori mobiliare din diferite ţări europene. 

Aceste „coronabonduri”, aşa cum au fost denumite, trebuiau să fie un instrument de unitate într-un moment al crizei continentale. În schimb, Germania, Ţările de Jos, Austria şi Finlanda - numite în mass-media drept „patru ţări econoame” - le-au refuzat propunerile, opunându-se reformării structurale masive pe care ar presupune-o, considerându-le pe acestea mai puţin pregătite pentru vremuri tulburi. Ministrul de externe al Spaniei, Arancha González, a replicat că statele membre ale UE sunt toate ”împreună în aceeaşi barcă” în care au fost „lovite de un aisberg neaşteptat” şi că acum nu este momentul pentru discuţii despre cine primeşte bilete din clasa întâi şi cine de clasa a doua. Disputa actuală este încă o ilustrare a divizărilor asupra viitorului proiectului european iar problemele curente pentru fermele din Europa de Vest depind profund de est-europenii care călătoresc pentru muncă în sezonul de vară. Se pare că anul acesta, sparanghelul german poate începe să putrezească pe câmp, iar căpşunile franceze vor începe  să sufere de o lipsă acută de culegători sau poate vor face o excepţie(!?)