Nu puţini alarmişti, între care filosofi că Giorgio Agamben, văd democraţiile pe ducă, din cauza pandemiei şi „militarizării“ societăţilor pe care o deplânge gânditorul italian. Or, el şi alţii ca el sunt greu de ignorat, date fiind declaraţiile uşor iresponsabile ale unor oficiali nu întotdeauna articulaţi şi inteligenţi. Ministrul roman de interne, Marcel Vela, nu s-a mulţumit să le ceară romanilor, între care au făcut ravagii, până acum trei decenii, sute de mii de delatori, să-i toarne la 112 pe inşii care strănuta fără mască în metro, ci le-a promis, textual, că el şi ai lui nu vor „intra în cazarmă“.

Dar au nevoie oare cetăţenii de militari pe stradă? Mai există şi altfel de alarmişti decât cei din categoria Agamben. Unii continuă să creadă că autorităţile sunt prea lipsite de autoritate, că n-ar face tot ce-ar fi util, că n-ar amenda destui, că n-ar pedepsi cu asprime suficientă şi, în genere, că ar fi dezarmate în faţa unei pandemii care s-a ciocnit de mase şi clase politice iresponsabile. Care, de parcă ar fi cai, măgari sau nebuni, ar avea imperioasa trebuinţă de bici, de frâu şi de nuia. În rândul acestui grup de alarmişti, frică de pandemie nu e egalată decât de spaimă de anarhie.

Or, alarmiştii din toate taberele greşesc. Nu pentru că democraţiile, prea adesea confundate fie cu anarhii, fie cu tiranii mascate, n-ar fi în pericol şi din cauza pandemiei. Dar ele sunt periclitate de când se ştiu. Şi le ameninţă şi alte morţi decât cele de Covid. Pandemia, cu tendinţa acordării panicate de credit excesiv fie statului şi unor elite cu ambiţia de se perpetua la putere, fie, mai nou, unor savanţi ei înşişi depăşiţi, ori de câte li se cere să orienteze politic societăţi în baza unor prezumţii ştiinţifice date peste cap rapid de alte prezumţii, nu mai puţin ştiinţifice, n-a făcut decât să sporească riscuri şi ameninţări vechi.

Tendinţa multora de a judeca falacios, răsturnând cauze şi efecte n-a apărut şi n-a dispărut nici ea, peste noapte. China comunistă n-a început să-şi supravegheze populaţia abia ieri alaltăieri, din cauza virusului. Dar răspândirea lui, care ar fi putut fi îngrădită de o societate liberă, democratică şi transparentă a determinat şi în afara Chinei varii guverne încă democratice să vrea să recurgă la aplicaţii mobile de tracking, care, pe model chinez, pun, faţă de riscul pandemic dat, în enorm şi disproporţionat pericol libertatea şi democraţia.

În societăţile civilizaţiei iudeo-creştine atacate de corona se manifestă pe moment un clivaj adânc între promotorii tot mai numeroşi ai relaxărilor, să le spunem „relaxişti“ şi partizanii, din ce în ce mai puţini, ai restricţiilor masive, să le zicem „restricţionişti“. Noua dezbinare depăşeşte net graniţele taberelor politice ale stângii şi dreptei. La demonstraţiile antirestricţii nemţeşti, de la finele săptămânii, au participat, cot la cot, relaxişti de extremă dreaptă şi de extremă stângă, conspiraţionişti, precum şi numeroşi libertarieni.

Dar cine are dreptate? Şi cât de amplă e primejdia pentru democraţii? O dată în plus, alarmiştii şi extremiştii din toate categoriile, fie ei relaxiştii absoluţi, fie restricţioniştii puri şi duri se înşală in corpore. La baza erorilor lor îmi par că se află, înainte de orice, exces de emotivitate şi idei istorice şi antropologice deficitare. Potrivit lor, omul e fie eminamente bun şi responsabil, dar îl distrug guvernele şi statul. Fie, dimpotrivă, e rău şi intratabil şi doar plasarea lui în cămaşa de forţă ar mai putea ajuta.

Inutil de subliniat că, dacă oamenii ar fi aşa, nicio democraţie n-ar funcţiona. E bine să prezumăm că, în majoritatea lor, oamenii sunt, simultan, şi raţionali, morali şi responsabili, dar şi ispitiţi mai oricând să încerce să calce în picioare principiile de etică, profitând de drepturi şi libertăţi spre a comite delicte în presupus folos propriu şi în cert dezavantaj al altora.

În pandemie, în afară de o mână de sinucigaşi, nimeni n-ar vrea să-şi rişte viaţa aiurea. Oamenii vor purta deci în mod natural măşti şi vor păstra distanţa socială pentru a se proteja pe ei şi pe ai lor.

Din cauza celor dintâi şi a grupului de iresponsabili şi de proşti zăpăciţi de conspirationisme şi propaganda antidemocratică de tip ruso-chinez e necesar ca autorităţile să adopte fireşti măsuri de pază şi de prevenţie (de felul celor pe care, înaintea crizei izbucnite în vest acum patru luni au omis, vinovat, să le ia, lăsând democraţiile europene fără măşti, echipamente de protecţie, ventilatoare şi medicamente esenţiale, fabricate în uzine relocate în China comunistă). Nici primăvara nici scăderea gradului de acceptanta a restricţiilor, de către populaţie, nu autorizează relaxarea totală.

Din cauza celor din urmă, a celor ce nu-şi risca viaţa prosteşte, ca şi a efectelor mortale (medicale şi economice) ale prelungirii sine die a restricţiilor, e recomandabil că autorităţile să mizeze totodată şi ori de câte ori se poate pe responsabilitatea unor majorităţi rezonabile, ca şi pe demnitatea cetăţenilor. Altfel ar trebuie să fie în România democratică decât în statul poliţist, comunist şi securistic al Ceausestilor, în care poliţia politică, la fel ca în China de azi, voia controlul total şi întinsese o fatală plasă de turnători şi delaţiuni peste capul românilor.

Dar cum e oare cu democraţiile defecte? Nici ele nu sunt în pericol? Să fim serioşi şi vigilenţi. Şi să evităm spinării noastre varga.

Dacă pandemia ne-a înţelepţit întrucâtva, e sigur că ne-a învăţat că, dacă vor să se apere pe sine şi pe alţii, societăţile deschise ar face bine să evite căderea în dictatura, comunism, regim totalitar. Căci tiraniile şi colectivismele, fie ele de dreapta, de stânga sau islamiste, reprima sau ucid legic profeţi competenţi şi oneşti care lansează alarme justificate şi ar putea să le combată.

Prigonirea unora ca Li Weniang într-o Chină dispreţuindu-l pe om şi libertăţile lui nu doar în ultimii opt ani, de la debutul erei Xi Jinping, cu al ei cult al personalităţii maoiste, ci din zorii domniei comuniste, domnie făcând posibil oricând un derapaj major, lansează un semnal clar. La fel de clar ca manipularea OMS de către regimul de la Beijing. Sau că neajutorarea iniţială a UE În pandemie s-au dovedit net mai utile statele naţionale democratice, decât alianţele şi organizaţiile internaţionale.

În ce priveşte vechile democraţii, editorul şi editorialistul săptămânalului german Die Zeit, Josef Joffe, un observator de regulă bine informat, crede, într-un notabil comentariu apărut în publicaţia americană, Tablet Magazine, că „virusul corona nu ucide democraţia“, iar „autoritarismul nu e un simptom al Covid-19“.

Aşa să fie, oare? O fi aşa pentru anglo-saxoni, suedezi şi israelieni, care au depăşit în istorie varii crize majore, fără să cadă în durabile ispite antidemocratice. Dar cum e oare cu democraţiile defecte? Nici ele nu sunt în pericol? Să fim serioşi şi vigilenţi. Şi să evităm spinării noastre varga.

Petre Iancu - Deutsche Welle