Ar fi fost vorba de o discuţie despre paşii lui Emil Cioran prin Paris. Paşi făcuţi alături de dramaturgul George Banu, de eseistul Régis Debray, de romanciera Linda Lê, de scriitorul Matei Vişniec. Nu o şedinţă de bocit, ci un prilej de a nu lăsa să treacă această zi într-o totală indiferenţă. Ştiu că Emil Cioran, în sine, considera că:

e fără importanţă să ştiţi cine sunt, din moment ce într-o zi nu voi mai fi. Nu e deloc dezolantă ideea că nimeni nu-şi va mai aminti de accidentul care am fost, că nu va mai rămâne nici cea mai mică urmă dintr-un eu – însetat de suplicii la care niciun torţionar n-a îndrăznit vreodată să viseze. („Sfârtecare").

Dincolo de ceea ce scria, cândva, rămâne capacitatea noastră de a ne complace în ipocrizie doar pentru că acest sentiment, stare, de fapt, a fost adusă la rangul de politică de stat de către cei care ne guvernează. De cei care au un cuvânt de spus în menţinerea sau crearea unei imagini a României în lume. De cei care au decis că Institutul Cultural Român va trece sub tutela Senatului, de exemplu. Sau că Cioran sau că Brâncuşi nu mai contează. Ce mă miră, însă, este că odată cu plecarea lui Horia Roman Patapievici din fruntea ICR parcă au plecat şi bunul simţ, şi onestitatea, şi carura, şi ceea ce făcea ca această instituţie să-şi merite numele.

Astăzi, iată, ICR Paris, rămas fără cap de mai multe săptămâni, tot din dorinţe politice, trimite o cerere pentru acordarea unei săli şi a unei ore-două, în decursul lunii iunie, pentru organizarea acestei serate, însă ICR Bucureşi consideră că nu merită. Că nu va veni nimeni. Că nu e important. Urmând astfel drumul ambasadei, pentru care motivele erau aceleaşi.

În fine, trec peste faptul că în urmă cu 4 ani, pe când statul român ar fi trebuit să comemoreze centenarul naşterii imensului filosof român, francez, european, universal, a fost cu mult mai preocupat să nu participe la licitaţia privind ultimele caiete ale lui Cioran. Vândute la Paris...

FOTO dreapta: Emil Cioran la spitalul Broca, din Paris. Arhiva George Banu. Fotografie de Ion Mihăileanu.

Nu am reuşit deci să sensibilizez „pământul românesc din Paris". Am reuşit însă să rog doi prelaţi, doi oameni cu har, IPS Părintele Mitropolit Iosif, al Occidentului, şi părintele Antoine Costa de Beauregard, de la biserica din Louveciennes, să-l pomenească, sâmbătă şi duminică, la liturghie. Tatăl lui Cioran fusese preot. Tot la preoţi am găsit milă...Am reuşit cumva să conving ambasada României din Paris să scrie ministerului francez al Culturii, pentru a începe demersurile pentru o plăcuţă comemorativă pe imobilul în care a locuit Cioran. Ultimii ani. Nu ştiu ce se va alege din asta. Poate că, cine ştie.

Între timp, gânduri pe un mormânt la care, identic, doar câteva persoane şi-au amintit să meargă:

Cioran, mormântul din cimitirul Montparnasse. Flori, bancnote, inimi de piatră, făcute să dureze. 20 iunie 2015, 20 de ani de la trecerea sa în veşnicie. In absoluta indiferenţă a statului roman. Ca de obicei. Dar aşa cum ar fi dorit Cioran. Pentru el, nimic nu durează, nici el. Doar sentimentele curate străbat veacuri, oameni, timpuri, inimi. Dimineaţa aceasta, în cripta de la Saint Sulpice, mitropolitul Iosif l-a pomenit. Ieri, părintele Antoine Costa de Beauregard, la Louveciennes. Multumesc, lor.