Consecinţe contradictorii ale referendumului din Ungaria

Referendumul din Ungaria, organizat pe 2 octombrie a.c. despre cotele obligatorii de refugiaţi şi acceptarea lor cu sau fără aprobarea Parlamentului, a fost invalidat. 43 la sută din cetăţenii cu drept de vot au participat la această consultare, astfel că nu s-au întrunit cei 50 la sută plus unu, necesari pentru validare.

La prima vedere, s-ar putea afirma că este un succes al partidelor de stânga, liberale, al societăţii civile care au cerut alegătorilor să rămână acasă, să nu dea curs intensei şi foarte scumpei campanii de propagandă a partidului de guvernământ Fidesz - popular-creştini, să nu acorde din nou credibilitate premierului Viktor Orban, care dorea să prezinte la Bruxelles punctul de vedere al majorităţii ungurilor de a respinge cotele obligatorii de refugiaţi. Dar aici trebuie să subliniem două aspecte: faptul că din cei care s-au prezentat la referendum, 96 la sută au votat nu, respingând impunerea cotelor, respectiv prezenţa refugiaţilor pe teritoriul Ungariei. Cantitativ, a însemnat 3,2 milioane de unguri, este adevărat, din opt milioane. Totuşi, este un număr impresionant, ceea ce a dat posibilitate premierului Orban să vorbească despre „o victorie”, să-şi asume rolul de mesager al acestora la Bruxelles şi să propună o modificare a Constituţiei prin care un referendum va putea fi validat chiar cu o particpare de 33 la sută a populaţiei. Un al doilea aspect este răspunsul la întrebarea: de ce nu s-au prezentat cetăţenii? Este oare adevărat că au dat ascultare partidelor de stânga care au cerut neparticiparea, nu au mai dat crezare campaniei agresive a Fidesz sau, aşa cum a afirmat un analist – din inerţie, susţinând că şi aşa referendumul va trece, deci nu mai era nevoie de prezenţa lor la urne? Este greu de aflat care au fost cauzele reale, de aceea clasa politică de stânga a încercat să-şi asume victoria. Numai că, după părerea mea, cu prea mult optimism.

„Este pentru prima dată când l-am putut opri pe Orban”, a declarat cu satisfacţie fostul premier al Ungariei, Ferenc Gyurcsany, preşedintele formaţiunii DK (Coaliţia Democratică). După părerea lui, sunt premise bune pentru a-l învinge la alegerile din 2018, dacă forţele de opoziţie (fără Jobbik) ar putea să strângă rândurile şi găsi o platformă minimă comună. Ar putea fi adevărat, dar experienţa alegerilor din 2014 arată că este o sarcină dificilă, aproape imposibilă, datorită platformelor diferite şi mai ales din cauza orgoliilor liderilor formaţiunilor politice. Gyurcsany a fost atât de optimist în privinţa succesului stângii în alegerile din 2018 încât a prezentat un scenariu îndrăzneţ, de altfel respins de analişti. Ipoteza lui a fost că Orban, speriat de pierderea alegerilor din 2018, va propune acum în Parlament o modificare constituţională care nu va obţine cele două treimi necesare şi atunci va cere organizarea de alegeri anticipate pentru ca, în urma votului, să aibă în spate o majoritate solidă în Parlament care să-l mandateze pentru Bruxelles. Ideea a fost respinsă însă de o serie de analişti care consideră că este un risc prea mare pentru Orban, chiar dacă acum el s-ar putea baza pe cei 3,2 milioane de alegători care l-au susţinut la referendum. Alegerile anticipate nu pot fi organizate mai repede de trei luni şi până atunci pot interveni evenimente care ar putea eroda masa de alegători pro-Fidesz.

După acest referendum, problema refugiaţilor a căzut în desuetudine şi ea nu mai poate fi folosită de Orban ca sperietoare.

La aflarea rezultatelor, formaţiunea de extremă dreapta Jobbik care a fost de asemenea împotriva cotelor obligatorii – este probabil că din cei 3,2 milioane de alegători, o parte să fie simpatizanţi Jobbik, deci numărul susţinătorilor Fidesz scade – a cerut demisia lui Orban. Jobbik consideră rezultatul un eşec, o promisiune neîndeplinită a premierului, de aceea trebuie să plece. Şi aici ar trebui precizat un lucru: Dacă Fidesz şi Orban se tem de ceva, acesta este Jobbik, faţă de care nu ştiu cum să procedeze. Probabil nu le-ar displăcea un fel de alianţă, dar se tem de opinia publică democratică europeană şi americană care oricum nu priveşte cu ochi buni guvernul  Orban, mai ales încercările de reabilitare a regimului Horthy din perioada interbelică şi a celui de-al Doilea Război Mondial, de refuzul de a-şi asuma vina pentru deportarea evreilor unguri din vara anului 1944, punând-o în exclusivitate în cârca germanilor care, este adevărat, au ocupat Ungaria în martie 1944, dar s-au bucurat din plin de contribuţia entuziastă a administraţiei locale, a forţelor poliţieneşti şi de jandarmerie şi în prima etapă de sprijinul personal al lui Horthy, care a semnat decretele de deportare. Abia după dezvăluirile ororilor de la Auschwitz ale unor deţinuţi care au reuşit să scape de acolo şi care au provocat o imensă presiune internaţională, a stopat Horthy deportarea evreilor de la Budapesta. În consecinţă, pentru a evita criticile pe care o alianţă cu Jobbik ar produce, Fidesz şi Orban au preluat şi au introdus în propriile programe idei ale acestuia, sperând că în acest fel, vor reuşi să atragă o parte din simpatizanţii Fidesz sau să oprească eventualele dezertări ale propriilor alegători.

Potrivit unor analişti, după acest referendum problema refugiaţilor a căzut în desuetudine şi ea nu mai poate fi folosită de Orban ca sperietoare. El trebuie să caute altceva. În pofida unor opinii care văd în acest eşec începutul degringoladei premierului, eu nu aş fi atât de sigură. Orban a dat dovadă de ingeniozitate, de găsirea unor lozinci şi de măsuri populiste agreate de o bună parte a populaţiei. Eu nu cred că sursele lui s-au epuizat. Aşa cum am mai menţionat, pentru victoria în alegeri ar trebui să se înregistreze un reviriment al stângii, o voinţă de a crea un front comun şi de a elabora o platformă, cel puţin atât de credibilă dacă nu mai mult ca a Fidesz-ului. La ora actuală, din păcate, nu văd cine ar putea să o facă.