A fost a treia vizită în ultimul an între cei doi preşedinţi, şi s-a detaşat prin nevoia şi interesul reciproc în a consuma cât mai fastuos şi vizibil această vizită. Fiecare dintre cei doi, Putin şi Vučić, s-a reenergizat politic şi electoral, câştigând împreună unul pe seama celuilalt, consimţit, e adevărat.

Vladimir Putin a călcat în ţara cea mai apreciativă la adresa sa, cu 58% din populaţie susţinându-l, cel mai mare scor pentru orice lider străin sau local. Iar Aleksandar Vučić a ieşit dintr-un con de umbră de 6 săptămâni – de când se consumă proteste masive de stradă, care au umbrit imaginea sa politică - folosind transferul imaginii de la Vladimir Putin, adulat deopotrivă de duşmanii şi susţinătorii preşedintelui sârb.

Rusia a câştigat strategic prin relansarea şi creşterea influenţei ruse în Balcanii de vest, în urma acestei vizite simbolice. Deşi într-o demonstraţie enormă de forţă, oamenii au fost aduşi cu autobuzele şi li s-a dat liber de la serviciu pentru a participa la ceremonii – 120.000 fiind număraţi la slujba de la catedrala Sfântul Sava – susţinerea faţă de Rusia şi Vladimir Putin este una originară, obiectivă şi vine din sprijinul şi apărarea intereselor Belgradului în Consiliul de Securitate, pe tema Kosovo. Fapt ce a făcut ca Serbia, deşi candidat la integrarea europeană, să respingă sancţiunile împotriva Rusiei pentru anexarea Crimeei şi pe toate celelalte cazuri ce au urmat. Susţinerea reală a fost probată de reacţiile mulţimii care a strigat „Kosovo e Serbia“ şi „Crimeea e Rusia“, dar şi „Frate Putin, salvează poporul sârb şi pământurile sârbilor“.

Interesul major al Rusiei pentru Serbia este dat de poziţia strategică între Est şi Vest, de rolul în viitorul coridor de gaze ce vine prin TurkStream spre Europa, dar mai ales în unicitatea sa de partener strategic al Rusiei în Balcani. Serbia rămâne singurul său aliat în regiune, chiar dacă vrea să se integreze în UE, refuzând relaţia oferită cu NATO (încă de la summitul NATO de la Bucureşti, Serbia putea primi Membership Action Plan, doar că nu l-a solicitat şi nu şi-l doreşte). Serbia e înconjurată de 5 state membre NATO şi alte două care doresc să acceadă în Alianţă, dar şi de 4 state membre ale UE şi alte două aspirante.

Dacă formal nu se opune accederii Serbiei în UE - unii vorbind despre introducerea unui cal troian în conclavul european – totuşi în discuţii private, Putin a încercat să respingă şi această variantă, pe seama acţiunii neclare a Bruxelles-ului în privinţa transformării Forţelor de Securitate kosovare în armată. Şi chiar dacă are instrumente reduse chiar şi în Serbia, Rusia forţează pe logica jocului de sumă nulă, să submineze Occidentul la orice pas. Ea consideră că orice pas înainte în regiune a Occidentului – NATO sau UE – e un pas pierdut de către Rusia, chiar dacă intrarea Muntenegrului sau Macedoniei în NATO nu o afectează şi nu o ameninţă în nici un fel. Putin nu-şi doreşte nici cea mai mica înfrângere simbolică în Balcani, cu atât mai puţin în Serbia, de aceea consideră vizita drept crucială pentru a-şi afirma relevanţa simbolică în regiune.


Sârbi defilând la Belgrad în onoarea lui Vladimir Putin FOTO EPA-EFE

Frăţia slavă şi panortodoxia rusă ca bază pentru a sfida şi submina Occidentul

Putin a venit la Belgrad cu dorinţa clară de a marca cât mai multe puncte politice şi de imagine, în momentul în care acasă chiar are probleme majore. Şi le are deşi nu există nici o opoziţie şi controlează autoritar toată scena politică şi publică din Rusia. În Serbia stă, însă, mai bine, e adulat şi aplaudat, susţinut de 58% din populaţia sârbă. Mai mult, el are un set de câştiguri majore, pe care doreşte să le marcheze şi să le menţină, afirmându-le periodic: poziţia de susţinere pentru Kosovo care e baza adulării sale în Serbia de către guverne succesive; menţinerea frăţiei slave şi a legăturilor pan-ortodoxe – inclusiv ca reacţie şi formula de blocare a recentei declarări de către Patriarhie Ecumenică de la Constantinopole a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Ucrainene; urmează interesele de menţinere a dependenţei energetice şi tranzitului către Occident a unor noi cantităţi de gaze aduse prin TirkStream; dar şi menţinerea şi securizarea investiţiilor sale ce se ridică la 4 mld dolari în Serbia.

Bineînţeles că Vladimir Putin a folosit vizita la Belgrad pentru a lansa mesaje dure şi critice la adresa Occidentului, în ordine la adresa SUA şi NATO – care destabilizează Balcanii de Vest prin integrarea Muntenegrului în NATO, şi prin faptul că târăsc Macedonia în Alianţă. Putin, complet dedicat politicii de putere şi revizionismului în Europa, acuză în presa sârbă „Politica Statelor Unite şi a unor state Occidentale care vizează creşterea dominaţiei în regiune, care constituie un factor destabilizator de prim rang“.

Fireşte, tema majoră a tuturor discursurilor şi propagandei pro-ruse vizează nevoia de stabilitate şi stabilizare în Balcani, Rusia asumându-şi fără motiv şi fără argumente stabilitatea, deşi acţiunile sale în Kosovo, Macedonia, Grecia, Bosnia-Herţegovina, Serbia însăşi reprezintă tot atâtea ingerinţe de subminare a stabilităţii şi eforturilor de pace în regiune cu cele mai dure mijloace, de la tentative de lovitură de stat, asasinat politic, susţinerea separatismului şi subminarea voinţei statelor suverane, prin spionaj şi propaganda, respectiv război informaţional şi hibrid.

Rusia păstrează nevoia de a energiza şi susţine frăţia conservatoare-naţionalistă care constituie nucleul partidului lui Vučić, devenit pro-european, dar e parte a planurilor sale de ingerinţă politică în Europa.

De altfel, cât s-a aflat la Belgrad timp ce o zi, Vladimir Putin s-a întâlnit cu opoziţia anti-NATO din Muntenegru, anchetată pentru colaborarea la lovitura de stat finanţată şi executată de Moscova cu sprijinul GRU şi a unor paramilitari pro-ruşi din Serbia – dar şi cu Milorad Dodik, copreşedintele sârb al preşedinţiei tripartite, rotative a Bosniei, cel care subminează statalitatea bosniacă şi forţează separatismul sârb şi eventuala unire cu Serbia, fiind mai dependent de Moscova decât de Belgrad.

Deşi susţine că nu se opune opţiunii Serbiei de integrare în UE, Putin a criticat vehement UE la Belgrad pentru modul în care a gestionat problema Kosovo şi pentru reacţia ambiguă faţă de apariţia armatei kosovare. În acelaşi context, a pledat pentru mutarea soluţionării problemei de la negocierile făcute de către UE la ONU, acolo unde Rusia deţine drept de veto în Consiliul de Securitate. După plecarea sa, presa a consfinţit şi o variantă soft a solicitării: dacă SUA se implică în soluţionarea problemei, atunci intră şi Rusia pentru a echilibra negocierile, de partea Serbiei.

Vladimir Putin mai vizează, în continuare, dezvoltarea cooperării militare şi tehnice cu Serbia, dependenţa acesteia de Moscova pentru piese de schimb şi consumabile pentru capabilităţile sale militare strategice. Este vorba despre avioanele MIG 29, cele care au însoţit la aterizare aeronava prezidenţială rusă, donate de Rusia (ca răspuns la afacerea tentativei de asasinare a lui Vučić şi problema loviturii de stat din Muntenegru, pe care Consilierul pentru Securitate Naţională rus, Nikolai Patrushev, le-a oferit contra extragerii celor implicaţi, ofiţeri GRU şi asociaţi sârbi), dar şi de elicoptere MI vândute Serbiei: chiar cu această ocazie s-a anunţat vânzarea a 7 elicoptere Mi-35 şi trei Mi-17. În plus, Rusia păstrează nevoia de a energiza şi susţine frăţia conservatoare-naţionalistă care constituie nucleul partidului lui Vučić, devenit pro-european, dar e parte a planurilor sale de ingerinţă politică în Europa, potrivit strategiei consilierului său Vladislav Surkov.


FOTO Shutterstock

Afacerea schimbului de teritorii şi modificarea frontierelor în Balcani

Una din temele cele mai importante pentru Putin este susţinerea opţiunii schimbului de teritorii şi purităţii etnice a entităţilor în cazul Kosovo, cu preluarea precedentului şi valorificarea lui în Balcanii de Vest şi validarea situaţiei existente în Crimeea şi în spaţiul post-sovietic, în acelaşi fel. E o miză strategică de primă importanţă la nivel global, iar Serbia e un bun partener pentru a forţa o asemenea variantă.

Fireşte că modificarea frontierelor pe liniile purităţii etnice susţine naţionalismul şi deschide o adevărată Cutie a Pandorei: ea lansează drumul spre noi revendicări de partiţii, omogenizare etnică, cereri de secesiune, anexare în alte părţi în Balcani. Vizate sunt, în primul rând, Republica Sîrpska în BH, Vestul Macedoniei-revendicat de Albania, Sandzak-ul majoritar musulman, regiune împărţită teritorial dintre Serbia şi Muntenegru. Creşte avantajul în cazul unui joc de domino, creşte rolul Rusiei în regiune, subminează poziţia occidentală – americană şi europeană deopotrivă – şi mai ales subminează valorile coexistenţei paşnice, a naţiunilor civice şi a susţinerii coabitării şi drepturilor minorităţilor, care susţin, la rândul lor, drepturile omului pentru toată populaţia regiunii şi, pe fond, toate valorile democraţiei liberale.

Nu întâmplător, Preşedintele rus Vladimir Putin a criticat politica occidentală în Balcani pe baza dorinţei de subminare a modelului şi a valorilor şi principiilor occidentale. Astfel, extinderea NATO ar fi „un vestigiu al Războiului Rece“ care subminează încrederea şi creşte tensiunile în Europa. UE a fost criticată pentru că s-a făcut că nu vede decizia Kosovo de a crea armata proprie din forţele de securitate kosovare, UE fiind cea care administrează procesul de soluţionare a crizei din Kosovo, şi a avertizat că asta nu poate fi „în interesul UE mai ales dacă doreşte să continue să fie în prim planul dialogului dintre Belgrad şi Pristina“.

La cacealma, la un meci deja pierdut

Dar poate partea cea mai important a jocului făcut de Putin la Belgrad, şi care subliniază interesele sale strategice, profunde, este jocul la cacealma în Serbia de supralicitare a influenţei sale, în timp ce situaţia reală este complet alta pe teren. La nivel de imagine, Putin câştigă în Serbia, în Rusia însăşi, la nivelul arenei internaţionale, dacă lumea se uită doar pe media şi vizează doar lucrurile superficiale. Pentru că în profunzime, situaţia este dramatic diferită.

Dacă Rusia e în inimile sârbilor, obiectivele lor de securitate şi prosperitate vizează, de fapt, Vestul Europei. Nu Rusia şi Donbasul, unde mai luptă unele formaţiuni recrutate în Serbia.

Deşi Serbia e partenerul său strategic şi singurul stat din regiune în care susţinerea publică e enormă, Rusia nu poate face pace în regiune, nu se poate implica pentru că nu are nici instrumente suficiente şi relevante, nici chiar dorinţă, dar poate strica mult în Balcanii de vest. UE e contracarată de Rusia, dar la nivelul economiei şi investiţiilor, situaţia sa e mult mai precară, cele 4 mld investite fiind deja concurate de către Turcia şi China, la distanţă mare de locul dominant al Uniunii Europene, care rămâne în prim plan. Şi dacă Rusia rămâne să se bucure de influenţa culturală, spirituală şi de imagine, realitatea arată sensibil diferit.

Rusia nu-şi doreşte şi chiar dacă şi-ar dori, nu poate să-şi stabilească, în mod obiectiv, hegemonia în regiune. E adevărat că instrumentarul real şi subtil trebuia dublat demult de contracararea acestei influenţe şi investiţiilor în imagine ale Rusiei, dar şi în câştigul major al minţilor şi inimilor sârbilor. Totuşi, UE e de la distanţă cel mai important jucător economic, deţinând peste două treimi din comerţ şi peste două treimi din investiţiile străine directe în Serbia şi în regiune. În afară de energie, cu speranţa unei creşteri a aportului, amprenta Rusiei în Balcani e redusă, şi chiar şi varianta TurkStream e dependentă de aprobarea UE privind competiţia corectă, în cazul acestor furnituri în spaţiul european, respectiv la frontiera turco-greacă sau turco-bulgară.

Şi în ceea ce priveşte securitatea, lucrurile sunt în aceleaşi coordonate. Nu numai că NATO se extinde în spaţiul fostei Iugoslavii şi că toate statele din jurul Serbiei aspiră la integrarea în NATO şi UE, dar Alianţa are şi singurele trupe pe teren în regiune, în timp ce Rusia nu are decât centrul de urgenţe civile de la Nis (în cazul Rusiei, ca şi în timpul perioadei comuniste, este vorba despre capabilităţi militarizate, dar nu de armată regulată, tranzitul de capabilităţi reclamând întătdeauna acordul statelor NATO, cu precădere al României, pentru a ajunge aici). Şi Serbia îşi doreşte în UE, dar fără să-şi strice relaţiile cu Moscova. Însă dacă Rusia e în inimile sârbilor, obiectivele lor de securitate şi prosperitate vizează, de fapt, Vestul Europei. Nu Rusia şi Donbasul, unde mai luptă unele formaţiuni recrutate în Serbia.


Proteste la Belgrad împotriva preşedintelui Aleksandr Vucic FOTO EPA-EFE

În poză cu Putin, după 6 săptămâni de manifestaţii masive de stradă pentru autoritarism

Şi preşedintele sârb Aleksandar Vučić a profitat din plin de vizita lui Vladimir Putin. El a întrerupt 6 săptămâni de proteste anti-Vučić pentru autoritarism, preluarea controlului mass mediei şi atacarea opoziţiei. Mai mult, manifestaţiile publice, parada şi slujba la Biserica Sfântul Sava s-au derulat exact pe traseul protestatarilor, contrapunând 120.000 de oameni aparent susţinându-l pe Vučić, la nivel de imagine, celor 20.000 obişnuiţi protestatari. Vom vedea de luni dacă protestele se reiau la Belgrad.

Nemulţumirea majoră a protestatarilor de opoziţie de toate culorile – de la pro-europeni, liberali, apărători ai drepturilor omului şi membri ai societăţii civile şi intelighenţiei sârbe la naţionalişti – vine din asumarea ostentativă şi absolută a unei vairante autoritariste în Serbia de către preşedintele Vučić care controlează, în acelaşi timp, toate componentele puterii şi ale statului, ale sectorului public şi a mass media. De altfel, protestatarii şi oponenţii au criticat această „glorificare a regimului autoritar al lui Vladimir Putin“ pe care Vučić îl copiază, mai mult, chiar naţionaliştii duri acuzând faptul că vizita lui Putin indică faptul că autorităţile sârbe sunt gata să sacrifice democraţia şi drepturile omului ale cetăţenilor pentru o soluţie nefastă în Kosovo, respinsă de 70% din populaţie.

Motivaţiile şi criticile vin şi din atacul şi uciderea liderului de opoziţie Oliver Ivanovic, care a fost împuşcat în Kosovo, în urmă cu un an, fără ca ucigaşii săi să fie prinşi şi deferiţi justiţiei, în timp ce mulţimea arată cu degetul înspre Vučić pentru crearea climatului de teamă care alimentează violenţa politică şi tolerează crima, în cazul liderilor ce i se opun. Liderii opoziţiei îi reproşează şi discursurile, şi asocierile, cu „marele meu prieten Putin, marele meu prieten Orban, marele meu prieten Erdogan“, deci faptul că preşedintele sârb poate fi judecat după prietenii pe care şi-i alege, deşi optează să se integreze în UE. În plus, Vuk Jeremic, liderul partidului de opoziţie Partidul Poporului, fost ministru de Externe şi preşedinte al Adunării generale a ONU, a remarcat că „este complet neuzual, mai ales în democraţii, ca guvernul să organizeze manifestaţii masive pentru a saluta sosirea unui demnitar străin“, sancţionând acţiunea politică de imagine a lui Vučić în beneficiul propriu şi în cel al lui Putin.


Vladimir Putin şi Aleksandr Vucic

Subtilitatea câştigătorului Vučić în instrumentarul de constrângere al Occidentului

Aici e momentul să remarcăm un joc mult mai subtil şi mai elaborat al preşedintelui Vučić, care are şi un alt nivel de influenţă. Practic liderul sârb joacă jocul clasic al balansării între două puteri şi, de fiecare dată când are nevoie de legitimare, recurge la instrumentele la îndemână, inclusiv la prezenţa lui Putin. Şi o face şi pentru a arăta pisica Occidentului şi UE, când apar elemente ce îl deranjează profund – vezi apariţia Armatei kosovare – dar şi pe un termen mai lung: nu vă jucaţi cu termenul accederii Serbiei în UE, 2025, pentru că loialitatea Serbiei nu e deplin şi complet garantată. Mai mult, există variante mult mai proaste decât moderatul pro-european Vučić, iar ieşirea din nevoia unui acord cu Kosovo nu poate fi făcută altfel – vezi sondajele ce arată că sunt 70% din sârbi contra oricărui acord cu Kosovo.

Mai mult, Vučić ştie că drumul european trece din formula de încheiere a crizei cu Kosovo şi validarea unei soluţii de demarcare a frontierei cu provincia sa – viitor stat vecin. Şi pentru a putea să nu se transforme în trădător şi să livreze UE, are gesturi ce reclamă mai multă flexibilitate şi mai mult spaţiu, inclusiv prin jocul ca erou în salvarea sârbilor din Metohia, partea din Nordul Kosovo, la bord de râul Ibar, prin schimbul de teritorii pe care-l propune la normalizarea relaţiilor cu Kosovo. Cum nici Hashim Thaci nu-şi permite partajarea unilaterală a Kosovo de către Belgrad, s-a ajuns la formula de „corectare a frontierelor“, ceea ce înseamnă schimb de teritorii. Ne-am pronunţat deja în această privinţă, dar e clar că lucrurile pot evolua în această direcţie.

Chiar şi UE a anunţat, prin vocea Înaltului Reprezentant pentru politică Externă, Securitate şi Apărare, Federica Mogherini, că va fi de acord cu varianta consimţită de Belgrad, în mod suveran, de acordul sârbo-kosovar, de schimb de teritorii dacă se face cu respectarea dreptului internaţional şi nu cu scopul entităţilor rămase ca state, Serbia şi Kosovo, de a obţine puritate etnică. Naţionalismul şi modificarea de frontiere pe criterii etnice a fost respins de UE, iar schimbul de teritorii ca atare a fost respins explicit de către Germania.

Preşedintele sârb profită de gafele din ultima vreme ale Pristinei, cu înfiinţarea armatei kosovare şi încetarea reformelor, ba din contra, blocarea recunoaşterii frontierelor cu Muntenegru, pentru a marca avantaje strategice în negocieri cu sprijinul Bruxellesului.

Cum John Bolton, consilierul de securitate american, a subliniat acordul pentru schimbul de teritorii dacă duce la pace, iar Vladimir Putin susţine acest schimb de pe poziţiile revizionismului şi dorinţei de a justifica anexarea Crimeei şi celelalte mişcări separatiste din spaţiul post-sovietic, nu e de mirare că preşedintele sârb Aleksandar Vučić, a cerut un rol mai important al ONU în viitor în continuarea dialogului Belgrad-Pristina, la întâlnirea din decembrie din cadrul Consiliului de Securitate al ONU care a discutat gestul Pristinei de transformare a forţelor de securitate în armată regulată.

Că vrea în mod real o asemenea mutare a dezbaterilor sau doar creează pârghii de constrângere a UE să-i asculte doleanţele şi interesele, sau să-i acorde mai multă flexibilitate, e clar că instrumentul e bine utilizat, chiar dacă într-o abordare cinică, de către Aleksandar Vučić. În aceeaşi măsură în care şi schimbul de teritorii poate fi o altă pârghie pentru a determina UE să nu condiţioneze sau să fie mai nuanţată în condiţionarea integrării europene a Serbiei de acordul final în Kosovo cu recunoaşterea ca stat.

Preşedintele sârb profită de gafele din ultima vreme ale Pristinei, cu înfiinţarea armatei kosovare şi încetarea reformelor, ba din contra, blocarea recunoaşterii frontierelor cu Muntenegru, pentru a marca avantaje strategice în negocieri cu sprijinul Bruxellesului. Constrâns şi prin aceste manifestări masive pro-ruse de la Belgrad, la sosirea lui Putin, şi prin ameninţarea mutării temei negocierilor pentru Kosovo de la UE la ONU.

Influenţa rusă dominantă, tolerată şi susţinută la Belgrad

Poate din această cauză, şi din motivul împărţirii în mare parte a aceluiaşi electorat, Preşedintele sârb şi guvernul său tolerează şi susţin propaganda şi influenţa rusă la Belgrad. Potrivit unui material al Centrului de Studii Euro-atlantice de la Belgrad, există pentru 100 de instrumente media pro-ruse la Belgrad şi în Serbia, susţinute direct de către Moscova, ca şi numeroase organizaţii neguvernamentale construite pe acelaşi calapod şi finanţate majoritar de Rusia, dar tolerate de către puterea şi autorităţile sârbe.

Jelena Milic, şeful Centrului de studii euro-atlantice de la Belgrad, susţine că această adevărată „orchestră a lui Putin“ contribuie în mod masiv la rusificarea Serbiei, promovând Rusia şi susţinerea oferită Serbiei, frăţia slavă şi cooperarea inter-ortodoxă, dar afectând în mod direct şi valorile, şi principiile şi mai ales sprijinul public pentru integrarea europeană, în tentativa influenţării majore de aici, din Serbia a Balcanilor de Vest în întregimea lor, dar mai ales de a întârzia apropierea Serbiei de Occident.