Astfel, primul dezacord major a venit în anul 2001, după atentatele din 11 septembrie. Atunci SUA au activat articolul 5 (principiul apărării colective), iar statele membre ale tratatului au răspuns dar implicarea Germaniei în Afganistan a fost redusă, desfăşurând o forţă relativ mică şi cu restricţii în privinţa operaţiunilor de luptă. În războiul din Irak, Germania nu s-a implicat deloc, nemaifiind obligaţi de tratat.

În urma acestei poziţionări, relaţia SUA-Germania a avut de suferit dar lucrurile păreau că vor fi reglate. Totuşi, criza s-a adâncit iar în anul 2013 când a început scandalul declanşat de Edward Snowden. Activitatea CIA la Berlin a fost pusă sub lupă, au apărut informaţii despre ascultarea telefonului Angelei Merkel de către NSA iar sondajele arătau o prăbuşirea a încrederii publicului german în SUA.

Scandalul declanşat de informaţiile oferite de Snowden au dus la expulzarea şefului antenei CIA la Berlin, la înaintarea mai multor proteste diplomatice şi, inevitabil, au dus relaţiile SUA-Germania la un nou minim istoric.

Principalul beneficiar al aceste crize a fost Rusia care s-a şi grăbit să-i ofere azil lui Edward Snowden, acesta fiind şi la această oră refugiat în Rusia şi aflându-se sub protecţia administraţiei de la Kremlin. În comunitatea de informaţii s-a vorbit la acea oră  chiar despre o strângere a relaţiilor între FSB şi BND pe teme de contraspionaj.

Răcirea relaţiilor dintre Germania şi SUA a continuat cu scandalul Volkswagen din anul 2015. Pe măsura distanţării de Washington, Berlinul s-a apropiat tot mai mult de Kremlin iar acest lucru a fost foarte evident la începutul conflictului ruso-ucrainean.

După începerea ostilităţilor din Crimeea şi după impunerea sancţiunilor împotriva Rusiei, compania germană Rheinmetall a fost acuzată că a construit o bază ultramodernă de antrenament pentru ministerul Apărării din Rusia. Relaţiile bune dintre Germania şi Rusia au continuat, Berlinul obţinând preţ preferenţial pentru gazul rusesc.

Sursa foto: Euronews.com

În logica acestor relaţii, în anul 2015, în pline sancţiuni împotriva Rusiei, se semnează proiectul de construcţie al gazoductului North Stream 2. Acesta va fi realizat de Gazprom împreună cu firme din Germania şi Franţa. Gazele naturale vor fi transportate din Rusia spre Germania prin Marea Baltică, ocolind Polonia, Ucraina şi ţările baltice. Practic, acest proiect transformă Germania în principalul distribuitor al gazului rusesc în Uniunea Europeană.

North Stream 2 este privit cu multă reticenţă de către statele Est-europene şi de SUA pentru că prin acest gazoduct Rusia câştigă mult mai multă influenţă la nivel european.

Prietenia ruso-germană şi pactul de cooperare

Criticile Est-europene şi americane la adresa North Stream 2 nu au împiedicat Germania să susţină în continuare proiectul. De curând chiar, Rusia şi Germania au semnat la Forumul Economic Internaţional de la Sankt Petersburg o declaraţie comună privind iniţiativa strategică bilaterală intitulată „Parteneriat pentru eficienţă”. Documentul semnat de miniştrii Maksim Oreshkin şi Peter Altmaier, are drept scop îmbunătăţirea eficacităţii economiei ruse prin intermediul tehnologiilor germane.

Cooperarea ruso-germană se vede şi în ceea ce priveşte poziţionare internaţională a celor două state. Ambele manifestă deschidere către investiţiile chineze şi sunt favorabile păstrării unui acord cu Iranul.

Relaţiile dintre Berlin şi Moscova nu sunt tot timpul roz, există divergenţe, dar Germania este conştientă că implicare prea mare a americanilor în treburile Europei îi ştirbeşte din prestigiu şi putere. Pe de altă parte, nici Rusia nu vrea creşterea puterii SUA în Europa. Astfel, dincolo de interesele economice, cele două state sunt unite şi de interesul strategic de a ţine SUA cât mai departe de afacerile europene.

Reorientarea SUA către Europa de Est

Dacă multe din statele occidentale văd în NATO un organism fără sens, care serveşte doar intereselor americane, în Europa de Est problema se pune cu totul altfel. Incursiunea ”omuleţilor verzi” în Ucraina a tras un puternic semnal de alarmă pentru Polonia, România şi statele baltice. Mişcarea Kremlinului a resemnificat NATO în Europa de Est. Statele foste comuniste din Est, mai ales cele cu graniţă comună cu Rusia au înţeles că singurul organism care le oferă protecţie în faţa Rusiei este NATO iar NATO înseamnă SUA.

Administraţia de Washington profită şi ea de această situaţie şi cere imperativ respectarea acordurilor de intrare în NATO şi alocarea a 2% din PIB pentru Apărare ceea ce duce la un nou conflict cu Germania care refuză acest lucru.

Prin apropierea de statele Est-europene, SUA îşi păstrează încă o voce puternică la nivelul UE şi după Brexit.


Sursa foto Twitter

Pentru Germania pare să primeze problema economică în relaţia cu Rusia, pentru că are nevoie de gaz, dar şi viziunea europeană a Angelei Merkel este una total diferită de viziunea americană.

Merkel şi mai nou Macron susţin că Uniunea Europeană trebuie să fie o forţă de sine stătătoare care să concureze cu SUA, China şi Rusia dar acest lucru nu se poate întâmpla decât dacă toate statele membre trag în aceiaşi direcţie. E greu să vorbeşte de Uniunea Europeană unitară când propui două viteze sau când nu ţi cont de problemele Europei de Est cu Rusia.

Germania poate face acorduri echidistante cu Rusia, pot existata tratate care să fie respectate de ambele părţi dar state ca Letonia, Lituania, Estonia, Polonia sau România nu se pot aştepta la tratament corect din partea Rusiei.

În acest context, apropierea de Washington devine esenţială. Astfel, la nivelul Uniunii Europene se creează o nouă falie între Est şi Vest dincolo de cea economică.