Ştirea despre ”moartea cerebrală” a NATO din cauza indiferenţei americane m-a ajuns pe un aeroport sub ninsoare, în Canada, preocupându-mă de greva Lufthansa din Germania, unde mă grăbeam ca să iau parte la sărbătorirea căderii Zidului.

Ce uimit trebuie să fie ofiţerul de frontieră est german căruia nu îi spusese nimeni acum 30 de ani că Zidul nu va mai fi apărat şi a hotărât singur să nu mai oprească lumea să treacă în ambele direcţii. Dacă îl aude la radio pe Macron spunând aşa ceva… presupunând că mai trăieşte, ceea ce sper din toată inima. Merită.

La 30 de ani după eliberarea noastră, Vestul arată mai problematic ca Estul, ca şi cum căderea comunismului şi triumful liberalismului ar fi epuizat ultimele lor resurse.

În timp ce lumea îşi pierde vremea să deplîngă declinul democraţiilor din Est, Vestul e ce ar trebui să ne preocupe. Cum spun eu aici, chiar dacă cu un pic de teribilism, ungurii, polonezii etc nu sunt în pericol real, au resurse să îşi schimbe regimurile politice cînd vor. Mai preocupante sunt America, unde Trump va fi suspendat de Congres şi menţinut de Senat, Franţa, unde portretul lui Macron e dat în fiecare weekend jos de pe perete de activiştii de mediu, deşi cînd a vrut să introducă taxa pe carbon a creat protestul Vestelor Galbene, Spania care tot ţine alegeri fără să rezolve cu Catalonia şi se luptă cu oasele lui Franco, ori Anglia care se pregăteşte să piardă Scoţia şi Irlanda de Nord doar ca să nu i se aplice deciziile CEDO. Prin comparaţie, Germania e un paradis de stabilitate, deşi şi aici săptămîna trecută au strigat unii la o dezbatere politică despre integrarea imigranţilor într-unul din landurile unde comuniştii plus fasciştii iau mai multe voturi decît centrul (SDP, CDU, Verzi) : ”Mai întîi integraţi-ne pe noi!”.  30 de ani au trecut şi tot nu se simt integraţi.

Să ne înţelegem, nu idealizez Estul, e trist că nu prea avem cu cine vota (votaţi cu cine se delimitează mai clar de Securitatea pe care am crezut că am înfrânt-o în 1989, dacă găsiţi vreun candidat!), dar şi semnul că nimic dramatic nu se întîmplă dacă nu votăm. Cum vedem în Ungaria şi România (şi Armenia, şi Algeria…), dificultatea cea mai mare nu e să dai jos un regim, ci să ai ce să pui în loc. Construcţia libertăţii e mai dificilă decît proclamarea ei. Dar cine ar fi crezut, acum 30 de ani, că vom cuceri Balticele, că ne vom lupta în Caucaz, că democraţia din Hong Kong va rezista Chinei?

Problema e că lumea are nevoie de un pol de atracţie, de un model de succes pe care să îl emuleze, Vestul a cîştigat pentru că est germanii voiau o lume în care să ai Mercedes, nu Trabant. 

Dar a urmat o globalizare ambiguă, anarhică, o politică greşită faţă de Rusia, exact cum a fost cu Germania după Primul Război Mondial şi iată-ne unde suntem, o Europă în declin şi o Americă ruptă în două. O rază de lumină pentru mine, vineri, 8 noiembrie, la altă ştire, că un juriu format din simpli cetăţeni americani din statul Conneticut a condamnat un şef al firmei franceze Alstom, un individ cu paşaport englez care nu a pus în viaţa lui piciorul în SUA, pentru mită în Indonesia, pe baza Foreign Corrupt Practice Act, o lege americană din 1977. După cum am mai scris, da, asta e anticorupţia de care avem nevoie, cineva să facă poliţia globalizării-sat fără câini, nu să dea Trump (sau Biden) ordine la ucraineni ce procuror general să pună, când ei sunt de fapt în conflict de interese! De asta iubim America!

Istoria nu s-a sfîrşit, dar despre asta puteţi vedea aici reflecţiile pocăite ale lui Francis Fukuyama depre 1989 de vineri de la Berlin la Hertie School, ca şi dialogul cu el care urmează, din care am avut grijă să nu uităm minerii, prezenţi decisiv nu doar în tranziţia noastră, ci şi în votul pro-Trump de data trecută.

Mă puteţi urmări şi luni la Praga pentru a asculta de aniversare despre ce a mai rămas din disidenţa est-europeană- Walesa, Michnik, etc, pentru care mă duc, că m-am gândit că următoarea mare ceremonie nu va fi la 35 de ani, ci de abia la 50, iar pînă atunci riscă să nu mai fie nimeni în viaţă din cei care au jucat un rol important în 1989 – nici măcar noi.