El propune crearea unor „platforme regionale de debarcare“ unde să poată fi aduse toate persoanele reţinute în timp ce încercau o intrare ilegală pe teritoriul UE sau cele salvate pe mare, de managementul acestora urmând să se ocupe personalul specializat al agenţiilor europene de specialitate în cooperare cu Înaltul Comisariat pentru refugiaţi al ONU şi Organizaţia Internaţională pentru problemele Migraţiei.

Propunerea figurează în ultima variantă a proiectului de concluzii pentru reuniunea din 28-29 iunie, document pe care l-au primit şefii de state şi guverne şi pe care l-am putut consulta. Suntem încă în faza ultimelor negocieri, nu cred că este vorba despre varianta finală, atunci când o voi avea, veţi fi, ca de obicei, primii în România care o vor putea lectura.

Deocamdată, să vedem ce înseamnă mai exact propunerea Preşedintelui Tusk. Nu este o noutate absolută, ideea a mai circulat şi în trecut, atunci când, ca şi acum, se argumenta că ar putea să fie vorba despre o măsură care să permită autorităţilor să concentreze cât mai mulţi migranţi ilegali într-un spaţiu unic şi de a efectua extrem de rapid primul control esenţial, cel care să separe pe cazurile probabile care vor intra în procesul de analiză a cererilor de azil de „cazurile în care motivele de respingere a cererilor în cauză sunt evidente şi indiscutabile“. Persoanele respective fiind trimise imediat înapoi în ţările de provenienţă sau în terţe ţări cu care sunt semnate deja acorduri de readmisie.

Există un merit incontestabil al ideii, anume că, astfel, se va obţine o degrevare considerabilă (sau totală) a autorităţilor naţionale şi structurilor de primire de care dispun. Asta deoarece, într-o proporţie foarte importantă, totul va fi asigurat de instituţiile care cooperează în organizarea şi managementul acestor „platforme de debarcare“.

Însă avem o serie de probleme serioase care nu sunt deloc lămurite tocmai fiindcă vor trebui negociate „la sânge“. Printre acestea, în documentul trimis de Consiliu rămâne extrem de vagă localizarea acestor „platforme de debarcare“. Dar se vor situa „în afara teritoriului UE“. Chestiunea este extrem de complicată şi nesigură deoarece, în mod logic, prima urmare va fi crearea unei presiuni eorme asupra tuturor structurilor de securitate care dispun acum ţările unde se spune că ar putea fi instalate asemenea centre de primire şi triere, vorbindu-se acum insistent despre Albania şi Tunisia. Pe altă parte, rămâne deschisă, cel puţin pentru moment, problema legată de garanţiile de securitate pe care UE le poate oferi ţării respective care, într-un caz extrem dar uşor de imaginat, ar putea fi ameninţată de o explozie de violenţă generată de solidaritatea unor grupe sociale cu cei aflaţi în tabăra respectivă de refugiaţi.

Un alt merit al ideii unor asemenea centre închise de primire şi triere (evocată în trecut, printre alţii, de premierul Orban al Ungariei, de cancelarul austriac Kurz, de premierul danez Lars Lokke Rasmussen sau de Theo Franken, ministrul de Interne al Belgiei) ar fi că decizia privind regimul lor de funcţionare ar trebui să fie însoţită, în logica administrativă, de reforma completă a „Sistemului Dublin“, criticat acum extrem de dur deoarece, prin obligaţia ca ţara unde ajung migranţii să fie în întregime responsabilă de viitorul lor, s-a creat o presiune intolerabilă pe ţări ca Grecia sau Italia. Dar, în paralel, va obliga statele membre să ia deciziile îndelung aşteptate şi mereu întârziate privind cadrul comun al unei politici europene privind migraţia, relocarea şi dreptul de azil.

Drept care, în acest context, e foarte interesant că 11 State Membre (Suedia, Danemarca, Republica Cehă, România, Croaţia, Italia, Polonia, Grecia, Malta, Austria şi Irlanda), conform unei note interne distribuite în Consiliu, în COREPER (organismul care grupează ambasadorii prezenţi la Bruxelles) „au subliniat că relocarea este un mijloc de a asigura managementul migraţiei şi cooperarea cu terţe ţări“. Cu toate că unele ţări au cerut mai multă prudenţă în abordare, Preşedenţia bulgară a Consiliului consideră că beneficiază acum de sprijinul suficient pentru a propune un demers menit să finalizeze negocierile cu Parlamentul European pe baza unui pachet legislativ comprehensiv.

Mai există însă în propunerea domnului Tusk o remarcă foarte interesantă: „Aceste platforme vor trebui să prevadă o analiză rapidă de date pentru a se putea face o deosebire între migranţii pe motive economice şi cei care au nevoie de protecţie internaţională“.

Spaţiul Schengen pare inaccesibil din momentul în care, la Brucureşti, ambasadele Statelor Membre UE se arată îngrijorate de modificările aduse legilor justiţiei şi Codurilor, iar în ce priveşte Zona Euro, ieşim rapid din zona criteriilor care trebuiau îndeplinite.

Sigur, fără niciun fel de îndoială,a cum se vorbeşte despre migraţia venită din afara UE. Dar sublinierea principiului câ noua politică a UE va reveni la recunoaşterea explicită a migraţiei cu motivaţie economică drept un motiv de rejecţie a cererii de azil, poate (chiar dacă nu obligatoriu) să prevadă că logica asta ar putea să fie aplicată şi pe mai departe. Adică, spre exemplu să apere pieţele interne ale muncii dintr-un Stat Membru sau altul în momentul în care presiunea unei migraţii pe motive interne produce deplasarea unei forţe de muncă de milioane de oameni dinspre estul sărac al Europei înspre Occident. Fiind citat mereu cazul Poloniei şi României.

Posibil? De ce nu, din moment ce apare, deja în perspectivă imediată, consolidarea zonelor Euro şi Schengen prin noi instituţii şi reglementări menite să le apere şi să le facă şi mai greu accesibile ca până acum.

Nu am niciun fel de îndoială că se va ajunge la formularea unor rezultate şi că va exista un proiect european de forţă, cel în care nu se va funcţiona pe principiul devălmăşiei, ci pe cel al proiectelor liber asumate. Adică cine poate, cine vrea şi cine are cu ce.

Cinic, dar foarte în spiritul realpolitik pe timp de criză. Şi noi?

Păi ce mai e de spus? Spaţiul Schengen pare inaccesibil din momentul în care, la Bucureşti, ambasadele Statelor Membre UE se arată îngrijorate de modificările aduse legilor justiţiei şi Codurilor, iar în ce priveşte Zona Euro, ieşim rapid din zona criteriilor care trebuiau îndeplinite. Chiar, ce-ar mai fi de spus din moment ce guvernanţii noştri nu aduc nimic din toate astea în dezbaterea publică?