De aceea, în momentul în care am văzut o ştire despre liderul PKK, Abdulah Ocallan, care şi-a îndemnat luptătorii la armistiţiu cu Turcia, am tresărit, deoarece ştirea aceasta nu este singură. 

Celelalte trei cereri adresate de acesta - din momentul începerii conflictului au trecut 29 de ani - nu fost respectate, numai că aceasta era din start mai interesantă.

De fapt, ce le-a fost comun celorlalte trei cereri: faptul că la graniţa Turciei era linişte, în sensul unei conduceri ferme şi care nu avea mari probleme în asigurarea stabilităţii unei frontiere. Atât Siria, cât şi Irakul erau conduse de lideri de forţă, care nu ezitau să rezolve rapid situaţiile de insubordonare sau formele de opoziţie politică şi / sau armată.

De data aceasta, situaţia este mult diferită: în Irak, kurzii aproape că sunt independenţi în partea de nord a ţării, unde sunt şi unele resurse care pot asigura o bază de plecare pentru o economie naţională eficientă, iar în Siria conflictul intern purtat cu înverşunare nu lasă loc la interpretări - forţele implicate au profitat de context şi acum tranşează prăjiturii viitorul prin sfărâmarea trecutului istoric.

De aceea, faptul că liderul operativ actual a PKK a anunţat armistiţiu general cu Turcia, acceptând ideea lui Ocalan a părut surprinzător pentru toţi, deşi nu este. 

Pe fond, pentru kurzi nu există şansă mai mare decât cea de acum, iar tactica presupune uneori şi retrageri de pe poziţiile prea avansate. Astfel, este necesară acum bunăvoinţa Turciei, deoarece Ankara este singura capitală care are forţa necesară să pătrundă militar până în orice punct al teritoriului irakian controlat de kurzi, ceea ce ar echivala cu consacrarea Turciei ca stăpân absolut al Orientului Mijlociu, ceea ce nici un alt stat din zonă nu îşi doreşte.

Dacă ar fi fost doar aceste două evenimente, nu ar fi poate prea interesantă concluzia, dar s-a mai întâmplat ceva: la finalul săptămânii trecute, premierul israelian l-a sunat pe cel turc, pentru a-şi prezenta scuze relativ la evenimentele din 2010, când o navă, Mavi Marmara, a fost subiectul unei operaţiuni militare soldate cu 9 morţi, cetăţeni turci.

Această cerere de scuze - destul de rar întîlnită în zonă, unde oamenii gândesc după alte reguli decât cele ale Europei creştin-vestice, nu s-a făcut cu plăcere, şi este evident că există un preţ care va fi plătit de cineva. 

Toate acestea se corelează cu vizita pe care preşedintele Obama a făcut-o în această zonă săptămâna trecută. Netanyahu, unul dintre oamenii cu personalitate din zonă, care tocmai a reuşit să formeze un nou guvern, nu ar prezenta scuze pentru puţin - mai ales că o bună parte a carierei sale politice se datorează tocmai reacţiei ferme a statului israelian la Entebbe.

Or, avem următorii termeni ai ecuaţiei: armistiţiu între turci şi kurzi, relaxare între turci şi israelieni, state slabe în Irak şi Siria, adversari acerbi ai Ankarei şi Tel Aviv-ului.

Este, cred, destul de uşor să ne imaginăm că această împăcare dintre Turcia şi Israel să aibă ca preţ Siria, dorit de cele două capitale ca să fie scoasă din jocul geopolitic al zonei pentru un interval de timp mai mare. Şi atunci, de ce nu ar putea juca şi kurzii un rol activ în această înţelegere, oferindu-li-se în plus şi partea din Irak pe care o controlează - şi cu care Turcia face afaceri bune deja?

În fond, un stat nou creat va fi dator patronilor săi şi va juca un rol de balans şi de tampon în zonă între Iran şi Turcia, dar şi un avanpost al soldaţilor israelieni ce ar putea lansa cumva un atac asupra Iranului. 

Mossul este o zonă care poate oferi nu doar o distanţă mai mică de acoperire pentru aviaţia statului evreu, dar şi petrolul necesar unui război. În plus, mulţi kurzi au experienţă militară practică în conflictele ultimelor decenii, ceea ce poate fi folositor pentru ei, deoarece războaiele se pot duce şi cu ajutorul mercenarilor. De fapt, dacă un stat îţi oferă existenţa şi independenţa, esţi îndatorat pentru o anumită perioadă de timp.

De aceea, cred că în curând vom vedea o acţiune conjugată directă a celor trei forţe contra Siriei, împărţirea acesteia în vederea neutralizării sale geopolitice, iar apoi, crearea statului independent kurd. 

Mai departe, nu avansez cu predicţia - totuşi, cred că la sfârşitul acestui an vom avea un nou stat pe harta lumii, care va învolbura mult apele în zonă, atât la nord, cât şi la sud, iar în maxim 4 ani, un preşedinte eliberat, care a dovedit nu doar că a luptat pentru noul stat, ci şi a şi suferit pentru el.