Dacă Rusia se încăpăţânează şi azi să propună un regim de mână forte, autoritar, al privilegiaţilor, China a ars etapele şi s-a adaptat, migrând către formula un stat - două regimuri, a preluat elemente din economia de piaţă şi a îmbrăţişat globalizarea ca instrument de dominaţie a propriului model: acord popular pentru ascultare oarbă faţă de regim contra accesului la privilegii şi poziţie socială. Totuşi astăzi şi regimul autoritar chinez, şi concentrarea producţiei manufacturiere a lumii, şi controlul abuziv şi excesiv şi modelul dominanţiei chineze prin globalizare eşuează dramatic iar criza generată de pandemia de coronavirus accelerează acest eşec global al Chinei şi a modelului său economic şi lansează cursa pentru decuplarea şi izolarea Beijingului, ca duşman, de lumea globală şi de lanţurile de producţie.

Utopii liberale americane: democratizarea Chinei prin comerţ

Abordarea Chinei a venit relativ târziu, odată cu ieşirea sa din spaţiul statelor în curs de dezvoltare, cu creşterea avântului, încrederii şi a nivelului de ambiţie după criza globală din 2008-2009 a SUA – criza subprimes, a produselor derivate şi Europa - criza datoriilor suverane. Ideea profund liberală a fost că, odată cu primirea Chinei în comerţul global şi OMC, există mecanisme de a monitoriza şi de a obliga la respectarea regulilor comerţului global – prin intermediul dreptului de proprietate intelectuală, a liberei competiţii corecte, a formării valorii remnibi, moneda naţională de export a Chinei, pe piaţă şi nu prin subevaluare artificială – dar mai ales prin determinarea unor schimbări fundamentale externe şi interne – atractivitatea poziţiei în comunitatea internaţională şi nevoia de respectabilitate şi imagine, respectiv creşterea clasei mijlocii şi a consumului intern, deci a emancipării păturilor largi, de elită, ale Chinei, care ar fi dus, în final, la democratizare.

Utopia liberală în abordarea Chinei s-a dovedit la fel de greşită ca şi predicţia lui Fukuyama – amendată, e adevărat, deja de 3-4 ori de către autor, după cartea despre sfârşitul istoriei. China a folosit revenirea în comerţul global pentru a-şi impune modelul economic de creştere prin expansiunea pieţii la nivel global, valorificând forţa de muncă ieftină şi de dimensiuni uriaşe, cu înclinaţii spre munci repetitive şi industria manufacturieră, fără respect faţă de drepturile omului – calitatea vieţii muncitorilor săi, viaţa oamenilor şi valoarea inacceptabilă a salariilor  - şi acapararea pieţelor prin dumping, cu subminarea OMC ca instituţie responsabilă, în procesele internaţionale.

De fapt, China a folosit şi accentuat, mai ales sub Xi Jinping, centralismul şi supremaţia partidului, controlul de stat absolut pentru a valorifica avantajele obţinute anterior prin relaxare şi acapararea pieţelor, în timp ce societatea chineză dădea Occidentului impresia tendinţei de schimbare. Rezultatul a fost constituirea practic peste noapte, din punctul de vedere al lipsei de prevedere al statelor democratice şi a mişcării neaşteptate, a unei gigantice puteri economice dar cu ambiţii globale, folosind comerţul global pentru exportul de model şi decizia autoritară pentru utilizarea discreţionară a resurselor pentru coruperea liderilor şi subordonarea statelor prin împrumuturi şi preluarea activelor cele mai valoroase şi mai interesante.

FOTO Mediafax / Hepta / Zuma Press

Realităţile frustrărilor chineze şi exportul autoritarismului şi centralismului economic ca model

China a fost întotdeauna o necunoscută şi un miracol interesant şi inedit pentru Occident, prin fascinaţia faţă de o ţară cu un trecut multimilenar, cu o cultură distinctă şi inedita, dar şi o realitate fizică şocantă, cea a gestionării şi conducerii vieţii celor peste 1,4 miliarde de locuitori pe un spaţiu cât o treime din Rusia vecină, care are o zecime din populaţia Chinei. Pe de altă parte, Occidentul era mai puţin familiar cu frustrările Chinei, mult mai puternice şi mai profunde decât cele ale Rusiei lui Putin, care jeleşte şi astăzi pierderea Uniunii Sovietice în 1991.

Pentru că profunzimea frustrărilor e mult mai adâncă în istorie. China a avut vârful dezvoltării sale în perioada dinastiei Ming, între 1368-1644, când a fost construit Oraşul Interzis, o fortăreaţă care apăra Împăratul Chinei mai mult de presiunea şi cererile interne, decât de atacatori externi. De atunci, China numără 500 de ani de umilinţă, când conducătorii săi au refuzat porturile, navele şi extinderea globală şi au cedat, astfel, hegemonia lumii Spaniei, Marii Britanii şi Statelor Unite. Dar poate cea mai mare frustrare - pentru că e mult mai recentă – vine din secolul ruşinii, umilinţa suferită între înfrângerea în Primul Război al Opiului din 1842 în faţa Imperiului Britanic şi până la înfrângerea Japoniei, alături de aliaţi, în 1945, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Măreţia unui popor şi a unui stat cu istorie de 5 milenii şi intrarea în subdezvoltare şi competiţia revenirii ca putere globală abia la începutul secolului 21.

Cea mai nocivă este însă politica fuziunii militaro-civilă, lansată în 2014 – reluată în 2017, când Partidul Comunist Chinez a introdus obligaţia tuturor companiilor chineze şi a tuturor cetăţenilor de a colabora cu serviciile de informaţii chineze.

De aceea, China şi gândeşte în generaţii, sute şi mii de ani, construieşte cu răbdare şi cu strategii elaborate, a creat atât şahul – dar care a fost ridicat la culmi de minţile jucătorilor din restul lumii, cu preponderenţă ruşi şi americani, până la apariţia calculatorului – dar şi jocul de go, în care ocupă spaţiile şi preia brusc controlul unor arii întregi ale adversarului prin construcţie minuţioasă pas cu pas. Asta face şi acum, când are pretenţia de a reveni în prim plan după simbolistica Oraşului Interzis, care ar trebui să domine şi să controleze “tot ceea ce este deasupra raiului”, lumea întreagă.

Cea mai elocventă prezentare publică a Chinei şi ambiţiilor sale nu aparţine, totuşi, lui Henry Kissinger, ci e făcută de generalul H.R.McMaster, consilier de Securitate al Preşedintelui Trump, care dezvăluie şi explică politica actualei administraţii, lăsată de la Administraţia Obama şi care considera China cea mai mare ameninţare la adresa SUA şi a lumii libere. Şi asta nu numai prin modelul autoritar şi tipul său de contract social, al ascultării oarbe în faţa regimului contra prosperitate şi măreţie, cât prin politicile sale globale circumscrise strategiei de cooptare-angajare, coerciţie – dominare şi capitularea fără condiţii a celorlalţi în faţa pretenţiilor sale.

Tot McMaster dezvăluie subtextul celor trei politici publice majore ale Chinei în lume: “Made in China 2025,” “One Belt and Road Initiative,” şi “Fuziunea Civil-Militar.” Prima e menită să preia puterea ştiinţifică şi tehnologică a lumii printr-o combinaţie de constrângeri de predare a patentelor, pentru cine vrea să facă afaceri în China, furt de drepturi de proprietate intelectuală şi descoperiri şi transfer tehnologic forţat. Al doilea proiect constă în tranformarea Chinei în hub comercial şi de transport global şi preluarea controlului deplin al punctelor obligatorii de trecere şi rutelor strategice nou create, pe baza împrumuturilor şi investiţiilor oneroase oferite statelor terţe – au capotat deja Pakistan, Djibouti, Maldive, Laos, Mongolia, Muntenegru, Tajikistan, Sri Lanka şi Kyrgyzstan, cu niveluri de îndatorare mult peste sustenabilitatea internă.

Cea mai nocivă este însă politica fuziunii militaro-civilă, lansată în 2014 – reluată în 2017, când Partidul Comunist Chinez a introdus obligaţia tuturor companiilor chineze şi a tuturor cetăţenilor de a colabora cu serviciile de informaţii chineze. Articolul 7 al Legii National Intelligence a Chinei prevede că “orice organizaţie şi cetăţean va sprijini, asista, colabora la munca de intelligence”. Companii, Universităţi, cetăţeni chinezi din diaspora şi aflaţi în vizite de orice tip, vacanţe sau la studii în străinătate colaborează cu serviciile militare de intelligence ale Chinei. Şi nu numai pe domeniul economic, ştiinţific sau de cercetare, ci mai ales în domeniul militar, tehnologiile furate fiind imediat utilizate de Armata Populară a Chinei şi informaţiile de către Ministerul Securităţii de Stat, care manevrează întreaga masă a cetăţenilor chinezi.

China faţă cu coronavirusul: eşecul calculelor geopolitice şi accelerarea crizei de proiect şi de regim

Apariţia crizei generate de coronavirus la Wuhan şi modul de gestiune a ei, şi pentru cetăţenii din interior, dar mai ales pentru lumea globală, a creat dificultăţi majore Chinei. Mai întâi s-a construit o criză majoră de imagine, odată ce China a devenit responsabilă de pandemia globală prin modul de tolerare a condiţiilor ce au dus la apariţia coronavirusului. China a panicat, a încercat să compenseze vina resimţită şi pierderile de imagine prin politica exportului de ajutoare – echipamente de protecţie şi desinfectanţi, teste şi ventilatoare.

Aici a apărut primul eşec de sistem al Chinei: hipercentralizarea, imobilismul birocratic şi secretomania au prăbuşit capacitatea de a reacţiona la timp şi de a conţine virusul pe teritoriul chinez. Mai mult, minciunile au venit în lanţ, fără a lua în consideraţie posibilitatea ca lucrurile să fie cunoscute de către întreaga lume. Într-adevăr, lumea e mică şi instrumentarul tehnologic nu este nicidecum apanajul Chinei, din contra, inventivitatea este caracteristica sistemelor deschise, a minţilor libere, a colaborării cinstite între instituţiile de cercetare, a investiţiilor constante în cele mai mari şi dotate minţi ale lumii.

Acum ştim că, încă din prima săptămână din noiembrie 2019, preşedintele Donald Trump avea pe masă un raport al CIA care nota faptul că există un nou virus la Wuhan, care vine de la animale, a suferit mutaţia şi a ajuns la om şi că el se transmite de la om la om. La o săptămână, în a doua săptămână din noiembrie, potrivit surselor deschise americane şi israeliene, informaţia aceasta a ajuns la Premierul statului Israel. Cel mai probabil, după construirea laboratorului P4 din Wuhan, cu cel mai înalt grad de securitate, lucrul pe viruşi periculoşi – SARS, Ebola – şi implicarea militară, nu numai SUA, care atrăsese deja atenţia asupra nerespectării procedurilor stricte, dar mult mai multe state au dezvoltat reţele de spionaj pentru a preveni eventuala utilizare a laboratorului în crearea unor arme biologice. Izbucnirea pandemiei tocmai în Wuhan a fost imediat identificată de experţii în domeniu – indiferent că varianta reală este că virusul provine de la mutaţia naturală din piaţa de animale vii sau că transferul s-a făcut prin manipulare greşită, de la liliac la om, chiar în laborator.

Odată prinsă cu ocaua mică, a apărut a doua greşeală de sistem: corupţia şi coruperea regimurilor externe ca politică de stat. Exportul de ajutor umanitar a fost utilizat pentru promovarea de imagine – lucru inedit şi nemaifolosit de China, implicată în activitatea de ajutor umanitar din anii 60. Ostentativitatea propagandei de imagine, ulterior calitatea proastă a produselor – din cauza cererii, au fost folosite şi companii marginale, nu numai cele de export - iar în final explozia preţurilor – companii ale potentaţilor şi corupţia internă a dus la această sarabandă – plus condiţionarea furnizărilor către terţele state aflate în competiţie, pentru că se confruntau toate cu aceeaşi criză şi necesităţi, a dat lovitura finală: a atras atenţia asupra cvasi-monopolului global al acestor produse şi a manierei de acţiune internaţională şi utilizare politică a acestei poziţii dominante de către China, în momente de criză. Or nimic nu este hulit mai mult de omenire decât îmbogăţiţii pe seama durerii şi morţilor în criză.

Peste toate, China a început să se confrunte cu efectele economice legate de criza de coronavirus, dar şi de comportamentul său global. Modelul său economic bazat pe economia extensivă şi acapararea de pieţe prin corupere, constrângere şi influenţă, cu datorii interne enorme, ascunse la nivelul regiunilor şi oraşelor şi imobilismul soluţiilor economice, determinat de subordonarea managerilor inventivi faţă de Partid, la ultimul Congres, a dus la capotarea economică. Anul trecut a fost o creştere oficială de doar 6% - minima de alarmă pentru dezvoltarea Chinei şi creşterea demografică. Acum avem primul trimestru de scădere economică în China de după Războiul Rece. Între timp, politicile de delocalizare generate de Coreea de Sud, China şi SUA continuă în ritm alert. Ca şi cele de decuplare a Chinei de la lanţurile de producţie globale.


FOTO Shutterstock

Marea decuplare globală: limitele globalizării chineze

Modelul globalizării chineze, ca supapă de dezvoltare extensivă a economiei chineze, şi-a probat limitele deja. SUA a început să remarce problemele de competiţie şi comportamentele Chinei din perioada primului mandat Obama, de la Marea Pivotare către Asia şi construcţia instrumentarului de constrângere şi îndiguire a Chinei. Donald Trump, mult mai frust şi mai direct, a făcut din această problemă a întregului establishment american propriul său război.

Confruntarea în războiul comercial şi al deficitelor a fost unul dur pentru China. Interdependenţa celor mai mari economii ale lumii, americană şi chineză, a contat enorm, mai ales că supra-taxele introduce de SUA au rămas pe loc iar prima tranşă a acordului, pe zona cea mai lejeră – deficitul comercial – obligă China să cumpere anul acesta în valoare de 200 mld dolari produse industriale din SUA şi de alte 50 mld produse agricole de la fermieri. Sancţiunea şi suprataxarea, împreună cu presiunile pentru repatrierea producţiei sunt prezente în politica americană până la soluţionarea etapelor mult mai dure şi costisitoare – manipularea monedei, spinajul economic şi cibernetic, proprietatea industrială, etc.

În plus, orice criză duce la accelerarea trendurilor istorice. În toate sensurile, şi pozitive, şi negative. Rezultatul este prăbuşirea economică accelerată a Chinei, amplificarea războiului comercial şi al delocalizării, atragerea răspunderii Chinei pentru pandemia de coronavirus - în procese diverse lansate, de la grupuri de cetăţeni la state americane şi procese instituţionale – şi transformarea Chinei în duşmanul lumii. Prezenţa lui Donald Trump la Casa Albă, o campanie electorală scurtă, în condiţii de pierdere a principalelor atuuri de natură economică şi mai ales eventuala revenire pentru al doilea mandat de preşedinte, după 21 ianuarie, anunţă o ascuţire şi mai puternică a războiului global împotriva Chinei – anunţat deja de Strategia Naţională de Securitate a SUA în epoca Trump – dar mai ales decuplarea Chinei de la economia şi comerţul global, îndiguirea şi izolarea Chinei.

Acesta este cel mai mare pericol pentru China comunistă: presiunea şi nemulţumirea internă, dublată de pierderea atuului major şi a elementului de schimb în contractul său social şi al stabilităţii regimului comunist, prosperitatea economică, toate combinate cu presiunea internaţională şi pierderea instrumentului expansiunii economice şi comerciale globale. Iar aici, delocalizarea pe baze politice – Japonia are programe de susţinere a delocalizărilor companiilor sale din China, ca şi SUA şi Coreea de Sud – este dublată de un fenomen nou, care cuprinde şi Europa: se inlocuieste mâna de muncă ieftină din China şi roboţii, pe teritoriul national.

Mai lipseşte descoperirea vaccinului occidental şi tratamentului pentru coronavirus, în SUA sau Europa, unde se testează deja 20 de asemenea proiecte – în condiţiile în care, la SARS, China nu a găsit vaccinul în 17 ani – pentru a complini eşecul global al modelului chinez.

Mai mult, o politică susţinută şi agresivă a SUA – sub Trump – de decuplare a Chinei de la comerţul mondial, respectiv de a alege între afaceri cu SUA sau cu China, este susţinută şi accelerată de criza pandemiei de coronavirus prin: pierderea prestigiului şi a credibilităţii Chinei de partener economic loial şi corect – vezi calitatea, preţul, valorificarea ostentativă, politică şi de imagine, a livrărilor şi condiţionarea accesului la produse în criză; nevoia de a avea acces la producţie şi stocuri pentru perioadele de criză acasă, eventual pe continent, de către statele dezvoltate ale lumii; autonomia strategică europeană care va întări politica americană, respectiv acţiunile politice, diplomatice şi de imagine incalificabile ale Chinei şi implicarea în războiul informaţional contra democraţiilor liberale, relaţiei transatlantice şi a unităţii europene, în premieră, de unde reacţiile diplomaţiilor occidentale care au dat publicităţii calitatea proastă şi returnarea ajutoarelor, respectiv a cantităţilor de produse achiziţionate de proastă calitate şi au denunţat preţurile inacceptabile pentru produsele chinezeşti de primă utilitate în criză.

Toate acestea se grevează şi pe eşecul de sistem al Chinei, atât pe dimensiunea autoritaristă şi de control a conducerii statului faţă de proprii cetăţeni, şi tentativa de extindere a comportamentului la nivel global, exportul de sistem – în Asia de Sud, Est, Africa sau America Latină - cât şi pe funcţionarea ideologică a regimului comunist de la Beijing. Nesocotirea expertizei şi a realităţilor obiective a dus la actualul eşec. Peste acesta a fost intrarea în prim planul atenţiei globale a Chinei prin propria campanie de imagine, şi expunerea vulnerabilităţilor sistemului autoritar, populist şi ideologizat – comunist la scară globală. Mai lipseşte descoperirea vaccinului occidental şi tratamentului pentru coronavirus, în SUA sau Europa, unde se testează deja 20 de asemenea proiecte – în condiţiile în care, la SARS, China nu a găsit vaccinul în 17 ani – pentru a complini eşecul global al modelului chinez.