Cu hainele ponosite, cu degetele ieşindu-i din pantofi, cu figura abătută adunând tristeţea întregii lumi, omul folosea un cuţit pe care-l trecea de-a lungul corzilor, aşa cum mai făceau chitariştii hawaiieni. Se spune că omul din acea gară era Henry Sloan, un bătrân de pe plantaţia Dockery care l-a învăţat chitara pe Charley Patton. Ce ştim mai clar este că W.C. Handy, după ce a auzit „Where the southern cross the dog”, expresie repetată de trei ori pe o formă de 12 măsuri, a rămas marcat de ”cea mai ciudată muzică auzită vreodată” şi inspirat să scrie blues-ul cu care-l ţinem minte ca pe unul dintre primii autori ai genului. „Memphis Blues”, „St.Louis Blues” dar şi „Yellow Dog Blues”, inspirată direct din cântecul auzit în acea gară în 1903 sunt doar câteva din titlurile care-l pun pe Handy în primul capitol al poveştii.

Totuşi, nu cred că vom şti vreodată cine a scris primul cântec de blues. Până şi denumirea e pierdută în timp. De fapt, nimeni nu l-a scris, blues-ul s-a dezvoltat dintr-o complexă tradiţie orală, evoluând rapid în ultimii 40 de ani ai secolului XIX. Nu e de mirare că Mamie Smith s-a dovedit a nu fi prima persoană care a înregistrat blues. Nici măcar a doua sau a treia. Prima piesă care a avea cuvântul „blues” în titlu a apărut în 1908, „I got the blues”, publicată de Anthony Maggio. A doua a fost „Dallas Blues” în 1912 şi aşa mai departe. Până în 1920, s-au facut mai multe înregistrări sub numele de „blues”.

Şi încă una, pe scurt: Ma Rainey făcea un turneu prin Missouri în 1902 şi la un moment dat, o fată a intrat în cortul ei cântând un cântec despre băiatul care a părăsit-o. Atrasă de emoţia piesei, Ma a întrebat-o ”ce muzică e asta” iar fata a raspuns: ”The Blues”.

La 100 de ani de la momentul „Where the southern cross the dog”, Congresul American a declarat anul 2003 ca an al bluesului, pentru a celebra acel punct de referinţă în istoria muzicii. Ce s-a petrecut în aceşti 100 de ani reprezintă cea mai complexă experienţă din istoria muzicală, cea mai diversă şi ramificată dezvoltare a unui limbaj pornit dintr-o platformă definită.

Oricum ne orientăm în lista preferinţelor muzicale, dăm de blues, sau de tot felul de muzici care au ieşit sub acest nume, în mii de culori şi o singură formă, însufleţită de trăire şi talent. Jazz, soul, rock’n’roll, heavy metal, toate au ceva de acolo, fie gama specifică, pentatonică, fie improvizaţia, forma, starea, un riff, un ritm sau o poveste.  Mai auzim şi alte denumiri ataşate fenomenului, cum ar fi „rhythm and blues” şi nu distingem diferenţa dintre genul de bază şi aceste derivate. Este evident vorba de o evoluţie care a implicat adăugarea unor termeni de distingere. Pentru că există diferenţe de componenţă, de structură a grupului, de sonoritate, de atitudine, de modul în care muzica a fost scrisă şi cântată în funcţie de origini, dar şi de momentul pe care-l reprezintă, îl reflectă. Blues-ul a descris întotdeauna vremurile prin acelaşi limbaj limitat, onest dar şi îmbogăţit în timp. Diferenţa dintre blues şi rhythm and blues poate fi uşor percepută, prin identificarea unor elemente esenţiale şi a unor exemple bune.

Folclorul adus la oraş poate crea o catastrofă culturală. Încercarea forţată de a moderniza ceva autentic, urbanizarea cu orice chip a unei tradiţii muzicale duce de cele mai multe ori la kitsch, simţim asta pe propriile urechi, în combinaţiile balcanice. Unele moduri de articulare pur şi simplu nu se pot asocia, nu pot fi compatibile, dacă ne respectăm puţin simţurile. Din fericire America ne-a oferit cel mai bun exemplu în care bluesul luat de pe plantaţie, purtat prin sate şi cârciumi, a ajuns pe autostrăzi în marile oraşe, preluându-le natural starea, păstrând forma muzicală, emoţia, adăugând exact ce trebuia, ritm şi electricitate, adaptându-se şi evoluând. Doar acolo se putea întâmpla asta, e singurul loc care a întrunit toate datele, bazate pe un melanj cultural. Difuzat la radio sub denumirea de „race records”, acest gen devenit din ce în ce mai ascultat şi cerut, avea nevoie de dreptate, de un nume care să-l desprindă de judecata politică. Aşadar, în 1949, Jerry Wexler, editor la revista Billboard, înlocuieşte „race records” cu termenul denumit „rhythm and blues”.

Blues-ul e o poezie purtată de muzică, începe cu o şoaptă, un mormăit şi creşte în intensitate, ajunge la strigăt de dor şi dorinţă, sugerând că ceva sau cineva i-a făcut un rău celui care cântă. O sticlă, o femeie, şeful sau diavolul. Agonia are de obicei ca fundal o gară, un drum prăfuit sau un râu care duce la Memphis sau New Orleans. „I’m a motherless child, and I don’t know right from wrong.” „Early this morning, when you knocked on my door / And I said, ‘Hello Satan, I believe it’s time to go.’ ” „Treat me lowdown and dirty, any old way you do” sau „Woke up singing a dead man's song”. După 1910, blues-ul, cu rădăcini într-un trecut şi mai îndepărtat, începe să devină cunoscut ca o muzică a afro-americanilor din sud, o combinaţie de cântec de câmp, muzică country, gospel şi altele. O alternanţă între sugestia dramei unei vieţi trăite în opresiune şi violenţă, exprimată prin tensiuni tânguite şi viaţa cumsecade, reflectată în liniştea pastorală, în cântecul şoptit pe verandă. O muzică profană cântată cu religiozitate, care odată cu terminarea celui de-al doilea război mondial s-a extins către oraşele industrializate. Ajuns în asemenea locuri agitate, gălăgioase, blues-ul nu s-a putut face auzit decât adăugându-şi saxofon, tobe, pian şi ulterior chitară amplificată în grup, totul preluat de un sistem care să facă muzica adresabilă unui public mai larg, într-o dinamică adaptată. Astfel amplificat, blues-ul, acum devenit rhythm and blues, a devenit distracţia tinerilor cu ceva bani în buzunar. Louis Jordan şi Big Joe Turner erau foarte diferiţi de Sleepy John Estes sau Robert Johnson, chiar dacă legătura muzicală dintre ei era evidentă. Putem face şi noi diferenţa ascultând, alternate, piese cu cei mai sus menţionaţi.

Există câteva diferenţe clare între blues si rhythm and blues. Diferenţa principală constă în intensitate acustică. Blues-ul provine din cântul neamplificat, popular, pe când oraşele au dezvoltat blues-ul electrificat, mai antrenant şi mai comercial, dar strâns legat de rădăcini. Mai e diferenţa în rândul textelor şi a modului de a scrie muzica. Piesele de blues au în general o structură de 12 măsuri, în rhythm and blues se foloseşte mai mult structura de 8, 16 sau chiar 32 de măsuri. Din acest punct de vedere, rhythm and blues-ul e mai apropiat de pop. Pentru ca înregistrările de rhythm and blues foloseau pachete de suflători şi trupe mai numeroase, existau mai multe concerte în cluburi, publicul cerea mai mult aşa ceva pentru divertisment, în schimbul blues-ului popular, în care de obicei artistul se acompania singur. Piesele de rhythm and blues beneficiau de orchestraţii scrise, cel putin parţial, ceea ce la blues se întamplă rar. Piesele blues foloseau ocazional refrene, dar rareori în forma lor completă, aşa cum se folosea la rhythm and blues, care, aşa cum spuneam, se apropia de pop prin scriitură şi producţie, se adăugau mai multe elmente de structură şi texte care spuneau o poveste coerentă. Autorii de rhythm and blues nu preluau texte găsite în alte piese, nu culegeau folclor, preferau ca totul să fie original, în timp ce artiştii de blues împrumutau versuri din filonul tradiţional pentru a-şi completa cântecele. Cu toate astea, există piese rhythm and blues bazate pe bluesul popular, cum ar fi „Stagerlee” sau „Move to „Kansas City”. Dacă bluesul cântă în mare parte despre amor şi de-ale inimii, rhythm and blues-ul cântă numai despre amor. Luaţi ca exemplu ”Move to Kansas City” şi ascultaţi-o în două variante, blues si rhythm and blues, mai exact Sonny Terry – ”Move to Kansas City” şi Junior Wells – „I’m gonna move to Kansas City”. Apoi putem continua cu alte exemple prin care alternăm stilurile, pentru a le identifica mai clar: Blind Willie McTell – ”Statesboro blues” şi Magic Sam – ”Mama talk to your daughter”, Walter Horton – ”West winds are blowing” şi Robert Cray – ”Smoking gun”, Eddie Boyd – ”Third degree” şi Taj Mahal – ”She caught the Caty”, Eric Bibb – ”Move from door to door” şi Ray Charles – ”I want to know”, Jimmy Rogers – ”Chicago bound” şi Etta James – ”Tell mama”.

La fel de bine putem spune că istoria blues-ului e împărţită în două, cea de dinaintea celui de-al doilea război mondial şi cea de după. Pre-war blues şi post-war blues. Ceea ce s-a cântat după război, odată cu preluarea bluesului de către oraşe prin cluburi, orchestre şi instrumente amplificate se poate numi rhythm and blues. E drept că denumirea a cuprins ulterior un cadru mult mai ramificat, descriind artiştii de soul care semnau cu Atlantic, Stax sau Motown, pierzând total legătura cu blues-ul odată cu intrarea în secolul XXI, dar sun aceeaşi emblemă ”r’n’b”. Noi ne rezumăm la ce are legătură cu rădăcinile din Mississippi. Un excelent exemplu îl putem găsi pe un singur album, cel lansat de Buddy Guy în 2013, intitulat ”Rhythm and Blues”, împărţit conceptual în două părţi: ”Rhythm” (cu piese moderne de rhythm and blues şi soul) şi ”Blues”, conturat pe tradiţie, exprimat într-un stil modern, dar care ne lasă să distingem clar între cele două stiluri, cu sunetul zilelor noastre. Nimeni nu ne putea explica mai clar. Buddy Guy a făcut asta toată viaţa şi e unul dintre  ultimii mari artişti de blues în viaţă care cuprinde tot ce înseamnă acest fenomen.

Stilurile vocale din rhythm and blues sunt mai variate decât cele din blues. Spre exemplu, mulţi din artiştii originari din Los Angeles şi alte oraşe mari de pe Coasta de Vest foloseau un stil derivat din amprenta lui Nat King Cole, în comparaţie cu vocile de blues care erau ori liniare ori mai relaxate, fără a fi tributare unei anumite estetici. Alţii, cum ar fi Lonnie Johnson, pendulau între aceste două tendinţe. Rhythm and blues-ul a arătat în permanenţă o puternică influenţă gospel, prin folosirea strigătelor, a falsetto-ului sau a altor sunete specifice. Desigur, au existat bluesmeni care îşi strigau cântecele, adică foloseau vocea într-un mod mai expresiv, cum ar fi Jimmy Rushing sau Joe Turner, dar în general soliştii de blues nu foloseau aceste stiluri vocale. Să nu uităm că blues-ul a pornit din etos nu din nevoia de divertisment. La îmbogăţirea expresivităţii au contribuit şi microfoanele mai bune şi sistemele de amplificare. Charlie Patton şi alţi câţiva artişti de blues erau cunoscuţi şi prin felul în care se manifestau pe scenă, cântând cu chitara la spate sau sărind de pe scaun, dar prin rhythm and blues s-a ajuns la ideea de show la un alt nivel. Uneori, aceste idei sporeau calitatea unui concert, alteori îl transformau în circ. Să nu uităm prostul obicei de a aduce dansatori cu orice chip, care uneori ocupau  mai mult spaţiu decât muzicienii sau momentele în care Screaming Jay Hawkins era adus pe scenă într-un sicriu. Un alt aspect de referinţă legat de rhythm and blues, care a influenţat masiv viitorul muzical îl reprezintă improvizaţia instrumentală, ”solo”-ul prin care ieşea în evidenţă fiecare muzician, cu aceeaşi forţă de expresie pe care o avea textul cântat. După titlu, ritm, text şi voce, piesele se disting prin ceea ce oferă instrumentul în momentul de maximă atracţie. Pianul, muzicuţa, dar mai ales chitara s-au dezvoltat ca voci distincte în show-ul de rhythm and blues. Se pare că creatorul soloului de chitară, cântat notă după notă, cu o pana, devenit atracţie principală în blues, jazz, country şi rock este Lonnie Johnson. Doar Nick Lucas a înregistrat ceva asemănător doar cu câteva luni înaintea lui Lonnie. Django Reinhardt şi Charlie Christian s-au inspirat de la el când au creat chitara modernă în jazz. T-Bone Walker şi B.B. King, echivalentul acestora în rhythm and blues, au recunoscut tot timpul influenţa stilului său. Robert Johnson îi folosea numele ca şi cum ar fi fost fratele lui. Henry Townsend sau Skip James i-au copiat stilul şi repertoriul cu mai multe ocazii.

 Întrebat de diferenţa dintre cele două genuri, Eric Bibb, un interpret modern al bluesului vechi, a spus: „ E adevărat ca rhythm and blues-ul vine dintr-o lume mai zgomotoasă, dar pentru mine, muzica e ca un râu. E conectată la o sursă, curge, se realimentează, ia diferite forme şi direcţii iar limitele pe care noi încercăm sa i le impunem nu rezistă. Altfel, blues-ul e în esenţă o muzică bazata pe voce, în timp ce rhythm and blues-ul stă mai mult pe instrumente, dar până la urmă cel mai drept e să simt că e o piesă bună sau nu”.

Putem rămâne cu vorbele lui Eric Bibb atunci când ne apropiem de orice gen de muzică sau putem să ne formăm propria definiţie, bazată întotdeauna pe acele câteva elemente esenţiale care ne ajută înainte de toate să evităm confuzia, să percepem realitatea cu un simţ aprofundat al distincţiei. Se pare că există un fir care leagă tot ceea ce ne place iar dacă îl urmărim, găsim tot mai multe motive de bucurie. Cu cât ştim mai mult, cu atât ne place mai mult.