Filmul se numeşte „Trei exerciţii de interpretare“ şi este rezultatul unui workshop (atelier) susţinut de Cristi Puiu cu actori francezi la Toulouse în primăvara lui 2011. Textul pe care s-a lucrat aparţine gânditorului rus Vladimir Soloviov, datează din 1899 şi este intitulat „Trei dialoguri / conversaţii cu privire la război, progres şi sfârşitul istoriei“ sau „Povestire despre Antihrist“, fiind în principiu cunoscut oricărui cititor de literatură spirituală.

Profetism şi creştinism

Vladimir Soloviov (1853-1900) este filozoful aflat în culisele gândirii teoretice a prozatorului Dostoievski (Marina Kostalevsky, „Dostoevsky and Soloviev“, Yale University Press, 1997) şi, totodată, „părintele“ pleiadei de gânditori creştini ruşi din secolul XX (Berdiaev, S. Bulgakov, Rozanov, Fedotov, Lossky, Evdokimov etc.). Textul său final, „Trei conversaţii...“, proclamă sosirea iminentă a Antihristului şi este considerat profetic, ţinând cont de tulburata istorie a secolului XX.

Problema este însă alta. Dacă lucrurile stau aşa şi astfel de scriitori sunt „profetici“ – Dostoievski în primul rând, apoi, în secolul XX, Kafka, Orwell, Huxley, Sabato etc. – atunci vizionarismul lor nu trebuie să se exercite doar pe secolul recent încheiat, aşadar pe ceea ce ştim deja. Nu, preştiinţa lor ar trebui să fie în curs, să bată şi mai departe, pentru că, în niciun caz, nu am ieşit din actualul ciclu istoric, nu l-am depăşit.

Un film experimental

Aşadar, cuvintele trebuie să fie la fel de valabile nu numai în gura personajelor iniţiale, de sfârşit de secol XIX, ci şi în cea a unora contemporane, fără a fi necesară o actualizare prea pronunţată. Este intuiţia – mai mult ca sigur, neformulată conştient – care stă la baza demersului lui Cristi Puiu şi îi dă mare parte din valoare. Într-un anumit sens, este cel mai bun film al regizorului, în orice caz cel mai interesant, iar din punct de vedere al filonului experimental mai reuşit decât indigestul „Aurora“.

Este păcat că filmul nu va putea fi văzut prea des în România. O coproducţie între Les Chantiers Nomades (organizatorii atelierului din Franţa) şi Mandragora Movies, el practic nu are un „stăpân“, din punct de vedere al drepturilor de autor, prin urmare nu va fi distribuit sau editat pe DVD. A circulat însă mult în festivaluri, iar în România la TIFF 2013 şi, recent, în programul „Să Film!“ de la UNATC, în prezenţa regizorului, a operatorului Luchian Ciobanu şi a unuia dintre actorii francezi.

În ţara lui Descartes...

Cum a ajuns Cristi Puiu tocmai la textul respectiv al lui Soloviov? Ca multe alte filme mari, de la „Cetăţeanul Kane“ încoace, şi acesta s-a născut dintr-o întâmplare. Cineastul mărturiseşte că nu avea niciun chef să meargă la atelierul din Toulouse, nu alesese încă niciun text, iar ideea i-a venit pur şi simplu în avion. Îşi luase cu el cartea pentru a o reciti şi s-a gândit: „Mă voi duce în patria lui Descartes şi le voi propune textul ăsta, să vedem ce o să înţeleagă din el“.

Ironia este însă doar de suprafaţă. O fi Franţa patria cartezianismului, dar este şi a unor Joseph de Maistre sau Chateaubriand. În plus, părerea mea este că filmul nu ar fi avut aerul atât de firesc pe care îl are dacă nu ar fi fost turnat cu francezi şi în limba franceză (adică lingua franca a culturii), oricum l-ar fi obţinut mult mai greu în altă ţară europeană.

„Umbra lui Rohmer. La Toulouse“

Cu toate că nimeni nu a intenţionat, la momentul respectiv, să rezulte un film propriu-zis, care să circule mai departe, ci doar să rămână o mărturie a muncii lor în intervalul „stagiului“ de la Toulouse, produsul obţinut este mai cinematografic decât multe altele. Aici se află, de altfel, cealaltă mare reuşită a lui Cristi Puiu, în chestiunile legate de cinemaul propriu-zis, iar regizorul spune că totul s-a datorat modului de lucru atipic, eliberat de constrângerile inerente oricărei producţii cu buget, destinată circuitului cinematografic obişnuit. Se pare că, pe ansamblu, a fost vorba de un moment, sau mai multe, „de graţie“, în orice caz filmul posedă o magie pe care o simţi din plin la momentul vizionării.

Principala reuşită se află la nivelul obţinerii firescului, al autenticului, pe care Cristi Puiu l-a căutat programatic în toate filmele sale, pe linia maeştrilor săi, John Cassavetes, Frederick Wiseman sau Éric Rohmer. Este unul dintre cele mai rohmeriene filme ale lui Puiu, numai că, de data aceasta, nu mai avem de-a face cu chestiuni de ordin sentimental (specifice acestui „Marivaux al cinematografului“), ci doar de ordin intelectual (care nu lipseau, desigur, nici la cineastul francez, atunci când personajele erau intelectuali, cum e cazul multora din filmul de faţă).

De altfel, prima opţiune pentru workshop a lui Puiu a fost scenariul capodoperei „La maman et la putain“ (1973), a lui Jean Eustache (o altă sursă majoră a autorului român), care tocmai fusese editat; „dacă nu, ceva de Rohmer“. În orice caz, „Trei exerciţii de interpretare“ este mult mai rohmerian decât „Aurora“, acela fiind în mod voit un Murnau trecut prin Rohmer (cel din „Poveşti morale“, toate rescrieri ale tramei narative din „Sunrise“).

Trei de câte patru

Cristi Puiu a lucrat cu 12 actori şi, din necesităţi dramaturgice, a combinat două dintre cele cinci personaje iniţiale ale lui Soloviov, rezultându-i patru tipologii pe care le-a distribuit celor trei grupe de patru în care fuseseră împărţiţi cei 12 interpreţi (număr simbolic, de altfel). Selecţia textului a dus la accentul pus pe o parte din cel de-al doilea dialog (teme: progresul, moartea, Antihristul, parabola cristică a lucrătorilor din vie etc.), cuvinte, „vorbe“ (cum le definea prinţul din Elsinore) pe care fiecare grup a trebuit să le integreze într-un context mai larg, al unor personaje contemporane care să acţioneze şi să converseze într-un mod credibil.

În final, toate cele 12 personaje (mai exact 11, una din actriţe lipsind de la turnarea scenei respective!) se reunesc în jurul unei mese de spiritism, aspect rezultat, spune regizorul, din necesităţile lucrului „cu materialul clientului“ (adică spaţiul de joc avut la dispoziţie). Din păcate, montajul defectuos efectuat la Bucureşti a făcut ca să nu poată fi păstrate în toate cele trei secţiuni aceleaşi porţiuni de text, în interpretarea fiecăruia dintre grupurile de actori, aşa cum intenţiona regizorul. Mai sunt însă şi alte lucruri care se repetă voit în cele trei volete ale tripticului, de exemplu acordurile, în fundal, ale melodiei „Children of Paradise“ a formaţiei Boney M, care se aud la câte un moment dat, sau referinţa unora dintre personaje la volumul „Viaţa lui Iisus“ al lui Ernest Renan.

„Să vezi Toulouse...

„Dacă există un interes al filmului, acesta nu constă“, spune, pe bună dreptate, regizorul, „atât în cuvintele lui Soloviov de la 1900, cât în felul în care acestea sunt gândite, simţite şi rostite de un individ contemporan, din 2011“. Din acest punct de vedere, greul a căzut pe umerii celor 12 interpreţi, aceştia trebuind să improvizeze cadrul verbal care îmbracă textul soloviovian, „carnea“ propriu-zisă a personajelor, pentru a deveni în acest fel eroi de film credibili. Puiu s-a mulţumit să-i distribuie în tipologiile aferente şi să le dea câteva indicaţii generale despre personaj. Aceasta nu scade geniul regizorului, ci doar îi transformă pe actori în autori în egală măsură ai filmului, caz mai rar în cinemaul mainstream.

Un alt personaj al filmului este însuşi oraşul Toulouse, cel în care este plasată acţiunea, filmat în câteva cadre exterioare, inclusiv cel al unei plimbări cu vaporetto pe mirificul Canal du Midi. Cristi Puiu spune că şi-ar fi dorit să filmeze oraşul mai mult, pentru că a avut impresia că se află într-un straniu labirint. În orice caz, îţi creează impresia că trebuie să vezi Toulouse-ul măcar o dată în viaţă, cu alte cuvinte, ale lui Goethe, „vedi Toulouse e poi...“.

Cristi Puiu îşi aminteşte că la Sarajevo, cu ocazia retrospectivei care i-a fost dedicată la festivalul de film, un localnic a venit la el şi i-a spus: „acesta este cel mai bun film al tău!“. Ca o concluzie, intuiţia spectatorului de aiurea, aflat în faţa integralităţii operei de până acum a autorului român, a fost – credem noi – corectă.