INTERVIU Nuami Dinescu: „Nu mai suportam să mă strige lumea pe stradă Tanţa. Acest personaj stătea călare pe mine şi eu nu mai puteam să trăiesc“

Nuami Dinescu prezintă emisiunea „Se zice că...“ la TVR 2 şi realizează scenete în emisiunea lui Dragoş Pătraru, „Starea Naţiei“ FOTO TVR

Actriţa Nuami Dinescu (56 de ani) ne-a explicat de ce a avut o perioadă în care nu mai suporta ca lumea să o confunde cu Tanţa, personajul care a făcut-o celebră în emisiunea prezentată de Teo Trandafir la Pro TV.

Nuami Dinescu a copilărit la ţară, în singura familie din sat cu patru fete. E lesne de înţeles de ce tatăl era foarte strict şi îi cerea bilet de la directorul şcolii în cazul în care întârzia acasă. Dar pe Nuami nu a încurcat-o cu nimic, pentru că ei nu-i păsa de distracţiile trecătoare, ci voia să înveţe foarte bine speriată de gândul că ar putea ajunge la „12 războaie“, la ţesătorie. 

A fost un copil iubit de dascăli şi de colegi din acelaşi motiv: era tocilară. Dar şi pentru că era prietenoasă, veselă şi amuzantă. Probabil că toate acestea au scăpat-o şi de problemele cu regimul: „Singurele mele probleme le aveam când mă ridicam în şedinţele de partid şi ziceam lucruri. Norocul meu a fost că secretarul de partid mă plăcea şi m-a ocrotit, că altminteri cred că mi-o luam peste bot.“ 

A început să joace în spectacole de teatru dinainte să intre la facultate, iar într-una din dăţile în care a picat admiterea la Actorie i s-a spus că motivul a fost că „era prea bătrână“ la cei 30 de ani ai săi. Dar nu s-a dat bătută şi în cele din urmă a reuşit să intre şi să termine studiile. Patru ani a făcut naveta cu „ia-mă nene“ până la Ploieşti, doar pentru că îşi dorea să fie pe scenă şi acolo a găsit loc. 

În 2001, viaţa i-a fost dată peste cap de Tanţa, personajul care a consacrat-o, personajul obraznic care avea tupeul să spună tot ce Nuami nu îndrăznea. Nu a renegat-o niciodată, dar recunoaşte că au fost zile în care nu o mai suporta, pentru că, aşa se întâmplă uneori, oamenii nu ştiau să facă diferenţa între om şi personaj. 

Acum, Nuami Dinescu este liniştită şi veselă. Prezintă la TVR 2 show-ul „Se zice că...“ (momentan în vacanţă) şi realizează scenete în emisiunea „Starea Naţiei“, printre cele mai de succes fiind parodiile premierului Viorica Dăncilă. 

Adevărul: V-aţi născut şi aţi copilărit în Pucioasa.
Nuami Dinescu: Nu, la vreo zece kilometri de Pucioasa, într-un sat, Vulcana Pandele se cheamă.

Ce vă amintiţi din copilărie?
Îmi amintesc tot. Mai ales deserturile preferate pe care le făcea mama - spuma de căpşuni şi macaroane cu griş caramelizat. Mama, biata, nu prea avea timp, lucra la ţesătorie la 12 războaie de ţesut, lucra în trei schimburi, noi eram patru fete, deci îţi dai seama că avea la timp de deserturi de numa. Îmi amintesc toate jocurile pe care le jucam cu surorile mele.

Sunteţi cea mai mare dintre cele patru?
Da, şi tot timpul am avut un tip de responsabilitate asumată. Mama ne-a  învăţat două lucruri: „Vă rog să nu vă îndepărtaţi de Dumnezeu şi să ţineţi una de alta. Atât. În rest puteţi faceţi ce vreţi voi.“ Eram singura familie din sat în care eram patru fete. Tata, Dumnezeu să-l ierte, şi-a dorit un băiat, dar n-a avut noroc, mama a fost foarte fericită. Eu nu m-am tuns până la 25 de ani şi atunci tata m-a aşteptat la poartă, pentru că m-a văzut cineva prin Bucureşti şi i-a zis: „Băi, fata ta şi-a făcut părul roşu.“ Dar nu era roşu, era blond. Eu am avut părul lung până la brâu.

Deci nu aţi avut niciodată celebra freză-caston.
Nuu! Tot timpul am avut cozi, eram pieptănată frumos. E, şi tata m-a aşteptat la poartă şi mi-a zis: „Ai noroc că-ţi stă bine.“

A fost un tată exigent?
Tata era doar speriat că avea patru fete. Singurul din sat cu patru fete. Îmi amintesc că eu eram elevă de liceu şi nu aveam voie să întârzii acasă. Pe mine mă ştia toată şcoala că dacă întârziam trebuia să mă duc acasă cu bilet de la directorul şcolii, pentru că tata trebuia să ştie unde am fost. Dar pe mine nu m-a încurcat cu nimic chestia asta, credeam că aşa trebuie să fie. Oricum, eu pe dinăuntru sunt foarte riguroasă, sunt foarte serioasă. Revenind la tata, la un moment dat aveam un coleg care se apucase de fumat şi m-a rugat să-i ţin ţigările, tata le-a găsit la mine în geantă şi a fost dezastru.

V-a pedepsit?
A vrut să scoată cureaua. Aşa făcea mereu, doar gestul de a scoate cureaua, dar nu ne-a bătut niciodată. Şi mama a zis: „Las-o, că am bătut-o eu.“ Nu mă bătuse, dar mama mereu s-a interpus.

În clasa a V-a, ne-au dus la ţesătorie să ne arate cum se munceşte acolo, cam ce ne aşteaptă, pentru că nu aveai prea multe opţiuni atunci. În acel moment mi-am zis: Doamne, eu trebuie să fac absolut orice, numai să nu ajung la războaie. Nuami Dinescu, actriţă

Mama cum era?
Mama a fost şi este foarte bună prietenă cu noi. Eu am plecat prima, am terminat liceul şi am primit repartiţie în Bucureşti, după mine a venit şi una dintre surori. Noi am prins o perioadă din aia absolut mizerabilă, când mureau fetele pe capete pentru că făceau avort. Unul din lucrurile importante pe care le-a făcut mama pentru noi a fost că ne-a zis: „Orice ar fi, indiferent ce se întâmplă, vii cu copilul la mine, ţi-l cresc eu, nu te lua după tac-tu, mă descurc eu cu el.“ Nici nu a fost vorba vreodată să se întâmple aşa ceva, dar a fost o gură de oxigen în toată viaţa mea faptul că ştiam că orice ar fi mă duc la mama şi o să fie bine. Era perioada adolescenţei, când hormonii începeau să umble. Dar eu nu eram aşa.

De ce? Eraţi timidă?
Nu era vorba de timiditate. În clasa a V-a, ne-au dus la ţesătorie să ne arate cum se munceşte acolo, pentru că nu prea aveai alte şanse în ce priveşte meseria. Era doar Ţesătoria Trainica, la Pucioasa, şi mai erau dincolo, către Târgovişte, Oţelăria şi Uzina. Şi ne-au dus să ne arate cam ce ne aşteaptă. Când am intrat acolo era o femeie căreia i se spunea Uşurica, pentru că alerga printre războaie. Mi se părea un coşmar absolut să munceşti aşa şi ştiam cât muncea mama. Făcusem o vreme practică şi mi-am zis: „Doamne, eu trebuie să fac absolut orice, numai să nu ajung la războaie.“ Şi din acel moment, mintea mea efectiv s-a setat pe singura cale de a face ceva cu tine şi cu viaţa ta - să pui mâna să înveţi şi să fii cel mai bun. Şi din momentul ăla pe mine nu m-au interesat nici băieţii, nici poveştile de iubire, nici distracţiile. Nu am fost nici robot, dar astea au fost întotdeauna pe locul doi, pentru că eu trebuia să fac ceva ca să nu ajung la războaie.

În liceu cum a fost?
Am nimerit la un liceu de construcţii. Iniţial, toată lumea mi-a zis că am note mari şi ar trebui să dau admiterea la liceul sanitar, unde evident că am picat, pentru că se intra cu medii de peste 9. Eu nici nu-mi doream de fapt, dar lumea m-a împins de la spate. Şi aşa am ajuns la Liceul Industrial de Construcţii, de unde am diplomă de dulgher. Eu oricum nu aveam altă cale decât să mă ţin de visurile mele. Am început să simt gustul ăla plăcut de a şti răspunsul de fiecare dată când un profesor întreba ceva. Şi prima lecţie la care am luat 10 a fost despre Mesopotamia, la Istorie. M-am simţit minunat, iar sentimentul ăla m-a urmărit toată viaţa mea. Şi am vrut întotdeauna ca în momentul în care profesorul întreabă, eu să ştiu, altfel se crăpa pământul sub mine. Profii deja se învăţaseră, la liceu m-au iubit foarte mult şi încă mă iubesc. Colegii mei şi-au dat seama că profesorii aveau o slăbiciune pentru mine – pe mine mă trimiteau să le iau catalogul din cancelarie, aşa încredere aveau în mine – şi când intra unul în clasă şi era mai supărat, colegii mă puneau să vorbesc cu el, să-l înveselesc ca să nu ne dea lucrare de control. Am fost un copil iubit la şcoală, dar d-asta m-au iubit, pentru că eram tocilară, mereu cu mâna pe sus.

Eraţi marginalizată fiind tocilară?
Asta este o chestie nouă, la noi nu era aşa. Eu eram destul de grăsuţă, dar nu era nimeni atent la aceste lucruri, că eşti gras, că eşti slab, că eşti tocilar sau că nu înveţi bine. Eram vreo 3-4 tocilare, noi nu numai că eram iubite, dar ne aşezam în aşa fel încât să poată copia şi ceilalţi. La un moment dat m-a şi prins un profesor suflând, a ţipat la mine, am tăcut un pic, dar apoi tot am suflat. Cei mai slabi la învăţătură voiau să fie prieteni cu mine, pentru că eu notam tot şi caietele mele ajungeau şi la ei. Şi cu mulţi am păstrat legătura.



Cum v-aţi dat seama că actoria e ceva la care v-aţi pricepe?
M-am prins că e ceva tot din liceu, pentru că eu am prins „Cântarea României“, un fel de „Vocea României“ şi „X Factor“ acum. Doar că era făcută sub alte auspicii. Eu eram şi şef de detaşament, secretar UTC pe liceu, aveam capacitatea de a-i aduna pe colegii mei şi făceam texte de brigadă, piese de teatru. La un moment dat un coleg pe care îl şi plăceam, un golănaş, dar foarte mişto, s-a ridicat în ora de franceză şi a întrebat-o pe profesoară: „Doamna Cosmin, vreau să vă întreb şi eu ceva.“ El care nu întreba niciodată nimic, avea orice altă treabă. „Doamna, la ce mama dracului îmi trebuie mie franceză, că eu mă duc pe şantier.“ Şi când am avut repetiţiile pentru piesa de teatru, lui nu voia să-i dea voie pentru că era corijent şi a trebuit să mă duc eu să o rog: „Doamna Cosmin, vă rog eu mult de tot, suntem şi noi în festival şi am nevoie de Dan, să intre şi el.“ Şi i-a dat voie. Şi de atunci mi-am dat seama că aş fi bună la asta. Apoi am lucrat cu un regizor din Târgovişte care venea la Casa de Cultură şi mi-a zis: „Băi, tu te descurci pe zona asta.“ Şi m-am gândit că la Construcţii nu am ce să caut şi mai bine mă duc la Filologie.

Şi aţi intrat?
Am dat examen, dar am picat cu 8,50, se intra cu note foarte mari.

Păi şi ce aţi făcut?
Eram şi eu îndrăgostită de un băiat, dar am aflat că acel băiat se însoară şi mie nu-mi spusese. Bine, eram la stadiul de plimbat de mână. Atunci am simţit nevoia să fac ceva în plus. Lucram în trustul de construcţii Agro Zootehnica, unde are Pro TV sediul acum, m-au trimis acolo să fac practică de la liceul de construcţii. Lucrai în şantier, dar te plictiseai. Şi într-o zi m-am întâlnit cu un coleg şi mi-a zis că se duce la o trupă de dansuri la Ansamblul CC al UTC (care e acum Tinerimea Română) şi că au şi trupă de teatru. „Păi ia-mă şi pe mine.“ M-am dus acolo, mi-au dat un text din Caragiale, am citit la prima vedere, le-a plăcut şi mi-au zis ca data viitoare să vin şi cu două poze. Am pus cu ei Caragiale, apoi un colaj din texte de Marin Sorescu după „La Lilieci“ şi mi-au dat rolul principal. A fost un spectacol foarte bun, cu care am luat o grămadă de premii, inclusiv la Gala Tânărului Actor.

Părinţii v-au susţinut?
Întotdeauna. Noi ne uitam la piese de teatru împreună, eu am învăţat bucăţi de istorie din piesele de teatru. Eu am avut mare noroc cu părinţii mei, mama a ţinut ca noi să mergem la şcoală şi să învăţăm, iar tata nu a avut nimic de comentat, dacă mama aşa a decis, aşa să fie. Altminteri, mama nu mi-a zis niciodată nimic. Am anunţat-o că mă mut de la serviciu şi mă duc la teatru în Reşiţa, că de la Reşiţa plec la Craiova, că apoi mă duc în Braşov, mama nu a comentat niciodată nimic. M-au lăsat şi am făcut ce am vrut eu. Mama e un om tot cu structură umanistă, a citit mult, citeşte şi acum, şi asta şi-a dorit pentru noi, să cântăm, să învăţăm limbi străine, ce ar fi vrut ea să facă, să fim libere. Am avut mare noroc, nouă nu ne-a zis nimeni că trebuie să ne mărităm cât mai devreme.

Singurele mele probleme cu regimul le aveam când mă trezeam că mă ridicam în şedinţele de partid şi ziceam lucruri. Norocul meu a fost că secretarul de partid mă plăcea şi m-a ocrotit, că altminteri cred că mi-o luam peste bot Nuami Dinescu, actriţă

Aţi copilărit în comunism. Se vorbea în casă despre regim, despre tovarăşu’?
Nu prea, tata era mai colţos. Nu se vorbea explicit, pentru că noi nu ştiam altceva, în zona aia aşa trăiam, aşa mergeau lucrurile. Copil fiind, pe mine nu mă deranja că mă luau de la liceu şi mă duceau la paradă pe 23 august, deja ieşea histrionismul din mine şi eu nu-mi dădeam seama. Copiii ceilalţi erau supăraţi că stăm în soare, cu steaguri, îmbrăcaţi în costume, pe mine nu mă deranja, mie îmi plăcea.

Ce anume vă plăcea?
Îmi plăcea când venea lumea şi îmi spunea că sunt drăguţă, că sunt frumos îmbrăcată, eram sensibilă la lucrurile astea, dar de comunism, concret, nu ştiam nimic atunci. M-am prins eu mai târziu, când am terminat liceul şi am venit în Bucureşti.

Ce s-a întâmplat, aţi avut probleme cu regimul?
N-am avut nicio problemă cu regimul, singurele mele probleme le aveam când mă ridicam eu în şedinţele de partid. Mă trezeam că mă ridicam în şedinţele de partid şi ziceam lucruri, toată lumea vota cu unul, eu nu, şi mă lua secretarul de partid deoparte: „Bre, de ce n-ai votat ca restul lumii?“, „Păi, ăla e bătrân şi nu face nimic şi noi avem unul mai tânăr care ar putea face.“ „Măi, Nuami, nu merge aşa.“ Norocul meu a fost că secretarul de partid mă plăcea şi m-a ocrotit, că altminteri cred că mi-o luam peste bot. Pe măsură ce am crescut am început să înţeleg că sunt îngrădită. Eu am auzit foarte târziu de Beatles, de Pink Floyd, de Michael Jackson, târziu de tot, pentru că n-am avut acces la ele, nici nu ştiam că există. Şi asta a fost o mare durere de-a mea. Am început să aflu de ele de la o colegă de-ale mele, al cărei tată era şofer de tir, aşa am văzut prima pereche de blugi.

Dar mai târziu, când aveaţi spectacole de teatru, vi s-a întâmplat să vi se interzică anumite lucruri?
Nu, nu. În spectacolul lui Marin Sorescu erau nişte subtilităţi, dar era atât de inteligent făcut spectacolul încât râdeau până şi ei. La un moment dat când ziceam „ăla din pătuiag le ştie pe toate“ arătam cu degetul spre tabloul lui Ceauşescu. Şi mi s-a atras atenţia să nu arăt.

La Revoluţie aveaţi 27 de ani. Cum aţi trăit acele zile?
Eram în Craiova şi a fost foarte… pentru mine atunci s-a întors lumea cu fundul în sus. Noi eram copii totuşi, am luat totul ca pe o schimbare uriaşă. După câteva zile am plecat la Bucureşti, unde era sora mea, încă se trăgea, am asistat la focuri de armă, am coborât la Universitate şi am stat ascunşi. Am fost printre primii oameni care au intrat în Muzeul de Artă, devalizaseră tot, picturi arse, tablouri rupte… mi-a rămas în cap imaginea, dezastruos arăta. Ăla a fost un moment în care chiar credeam că lucrurile se vor schimba. Apoi, Revoluţia a trecut pe planul doi pentru că a trebuit să mă internez în spital, am avut nişte probleme grave de sănătate. Iar când am ieşit, pe 10 februarie, se mai liniştiseră lucrurile, dar eu eram prinsă în propria bătălie – mai trăiesc sau mor. După ce am ieşit din spital, am plecat direct în Craiova, la Teatrul de Păpuşi.

Aţi intrat destul de târziu la Actorie.
Eu am tot dat admitere în paralel. Mă duceam întâi la Teatru şi după ce picam mă duceam şi dădeam admiterea la Filologie. După care am plecat la Reşiţa, la Braşov şi la Craiova, din ‘90 la teatrul de păpuşi, care mi-a plăcut mult, mult de tot. După care au fost scoase nişte posturi din schemă şi cine să dispară? Normal că ăia noi, tineri, fără familie, adică eu şi încă un băiat. Era directoare la Păpuşi Cleopatra Domozină, soţia lui Sebastian Domozină, comentator de sport, şi mi-a zis că nu vrea să mă piardă, aşa că a vorbit cu Emil Boroghină şi m-a angajat colaboratoare la Teatrul „Marin Sorescu“ din Craiova. Am stat vreo doi ani pe acolo, după care am hotărât să vin în Bucureşti să dau iar admitere la teatru, dar de data asta am dat la teatru de păpuşi.

Cum a fost?
Am picat, prima sub linie, am şi aflat ulterior de ce, nu pentru că nu eram bună, ci pentru că era o doamnă profesoară care a spus că am 30 de ani şi sunt prea bătrână pentru asta, zicea ea care avea 70 de ani şi încă era profesoară acolo. Doamna Dorina Tănăsescu o cheamă.

Cum aţi aflat aceste lucruri?
De la asistenţii ei, voluntarii din comisie. În primul rând, nu i-a plăcut de mine pentru că eram prea sigură de mine, ei îi plac alea care leşină în examen şi le dă apă. Păpuşă, eu trăiesc singură în lumea asta de la 18 ani, dacă eu leşinam şi aşteptam să-mi dea cineva apă, eram moartă de mult. Dar aia a fost.

Şi ce aţi făcut mai apoi?
M-am angajat la Galeria de Artă „Hanul cu Tei“, aveam un prieten foarte bun care era director acolo. În acel an lua clasă la Universitatea Hyperion Adela Mărculescu şi Lucia Mureşan şi, ce să vezi, cu unul dintre oamenii cu care lucram eu, cu Mihai Voicu. Eu obişnuiam să îi imit pe oamenii care veneau pe acolo şi Mihai m-a întrebat de ce nu dau admitere la Hyperion. „Nu mă mai duc!“, „Ba da!“ Şi mi-a zis că dacă nu mă duc luni la examen mă dă afară. „Păi n-am dosarul“, „Mă, eu te-am întrebat de dosar? Te duci şi le spui că te-a trimis Adela Mărculescu.“ Şi uite aşa, luni dimineaţă m-am dus să mă înscriu la Hyperion, la Actorie, si să dau examen. I-am zis secretarei că m-a trimis Adela Mărculescu şi mi-a zis că trebuie să achit cinci milioane de lei. N-aveam niciun ban, dar noroc că au apărut Adela Mărculescu şi cu Mihai Voicu. „Daţi-mi şi mie nişte bani că n-am să-mi plătesc taxa“. Şi mi-a dat Adela Mărculescu bani să-mi plătesc taxa.

Cum a mers examenul, aţi avut timp să vă pregătiţi?
Era vineri când am vorbit cu Mihai şi eu luni trebuia să dau examen. Am sunat o prietenă şi am început să plâng. Ea m-a liniştit. Ai fabulă? Am! Ai cântec? Am! Monolog ai? N-am! Păi pune mâna şi scrie-l. Cum? Până la urmă am stat şi m-am gândit şi mi-am amintit de momentul în care m-am uitat eu la un bărbat cum îşi făcea bagajele şi am ştiut că aia era ultima zi când aveam să-l mai văd. Am scris acea povestire cu mânuţele mele, i-am spus-o prietenei mele la telefon şi luni dimineaţă m-am dus la examen. Un singur profesor mi-a dat 9, profesorul de canto: „Nu putem să-ţi dăm toţi 10, pentru că după aia devii etalon în facultate şi tu ai 30 de ani.“ Avea şi ăsta un fix cu vârsta. Şi uite aşa am intrat eu la 30 de ani la facultate cu cea mai mai mare nota din serie.

Colegii au avut o problemă cu faptul că aveaţi 30 de ani?
Erau nişte fete pe care le-am auzit făcând mişto de mine: „Ia uite-o şi pe asta, şi-a lăsat copiii acasă şi a venit să dea examen.“ Fetele alea nici măcar nu au terminat facultatea. Şi cel mai mişto a fost, nu sunt rea, aşa mi-a rămas în minte, că ele erau toate vesele, îmbrăcate frumos, eu eram cu o fustă şi un sacou, şi a venit secretara să citească notele. Aia care făcuse mişto de mine s-a albit la faţă şi a căzut în scaun, i-a picat faţa când a auzit că eu am intrat şi ea nu. Nu mi-a mai trebuit nicio răzbunare. M-am simţit prost pentru că eu niciodată nu mă aştept să facă mişto de tine ceilalţi, pentru că eu sunt de părere că e loc pentru noi toţi pe lumea asta. Eu în viaţa mea nu am râs de nimeni, pentru că nu ştiu de ce e aşa, nu-i ştiu povestea. Ştii care este distanţa dintre un om normal şi un om al străzii? De o frântură de secundă.

Cum au fost acei ani ai studenţiei?
Foarte frumoşi, doar că eu am şi muncit, pentru că fiind facultate privată, a trebuit să o plătesc. Dimineaţa mergeam la serviciu şi după amiaza eram la şcoală şi stăteam până dimineaţa. Nu mă întreba cum am făcut, dar am reuşit, am terminat-o. Şi m-am dus la cursuri, nu am chiulit.

Cum aţi ajuns să o creaţi pe celebra Tanţa?
După ce am terminat şcoala, abia am găsit, cu chiu, cu vai, un loc la teatrul din Ploieşti. Tanţa a venit după patru ani de făcut naveta la Ploieşti. Toată lumea ştie că eu sunt din Ploieşti. Nu, nu sunt din Ploieşti, doar am făcut naveta cu „ia-mă nene“. Ca să pot să joc. Tanţa a venit în 2001 dintr-o întâmplare. Eram cu nişte colegi şi cu regizorul Cristi Rotaru, care, la un moment dat, ne-a zis că se caută o formulă nouă pentru Teo. Şi m-a luat pe mine, pe Nora Dincă, pe Adriana Drăguţ şi pe un băiat care fusese la „Vara Ispitelor“. Ne-a dus în studio, unde era toată echipa, inclusiv Teo, şi ne-a zis: „Voi două sunteţi ospătăriţe, tu eşti femeie de serviciu şi tu eşti nepotul ei. Ia, hai, faceţi treabă.“ Şi fiecare a făcut ce a crezut. Aşa a apărut personajul. După prima ediţie, însă, ne-a dat afară pe toţi. A doua ediţie, Teo a apărut iar singură. Şi după aia m-au sunat pe mine şi mi-au zis că mă vor. Şi aşa a început. Eu nu am ştiut în ce mă bag, adică am zis că e o chestie care o să dureze o vreme, după care o să mă întorc la teatrul meu.

De ce v-au vrut?
Le-a plăcut de mine. Teo are o chestie, ea simte talentul şi de aceea în perioada în care a făcut emisiunea la Pro TV, toată lumea îşi dorea să ajungă la ea, pentru că în media cântărea foarte mult aprecierea ei. Teo simţea oamenii, ştia dacă un om e în stare de ceva. Şi m-au vrut pe mine pentru simplul motiv că m-a plăcut, dar eu nu am avut niciun merit decât că mi-a dat Dumnezeu talent, iar eu am muncit şi nu l-am ascuns în nisip. Ăsta e singurul meu merit.

Dar de ce v-au dat afară iniţial?
La prima ediţie a fost foarte greu, pentru că Teo e un om care performează singur, aşa a fost întotdeauna, ea performează şi cu oameni, dar când e singură, ştie exact ce are de făcut. Iar în acel moment s-a trezit cu nişte străini lângă ea. După emisiunea aia, Teo a venit la mine şi mi-a zis: „Mânca-ţi-aş ochii tăi, te iubesc, ai salvat ediţia de azi.“ Pentru că noi aveam un stil de lucru şi ea s-a trezit înghesuită de nişte oameni cu care nu apucase să repete. Ea ne văzuse o singură dată înainte.

Dar ce aţi făcut în acea emisiune?
Erau invitate Maria Buză şi cu Mădălina Manole, au vorbit despre conserve, despre ce punem toamna la beci. Toată lumea avea emoţii, era prima ediţie din sezon, prima ediţie cu mai multe personaje, iar eu am făcut ca toate visele, nu ştiu dacă Teo a apucat să zică trei cuvinte. Am băgat gunoiul sub preş, mi-am adus nişte papuci verzi. Am mers la distrugere, am făcut tot ce mi-a trecut prin cap, dar cu simţul pe care ţi-l dă şcoala. Asta face şcoala, nu-ţi dă talent, te ordonează, te disciplinează, te îmbogăţeşte prin studiu. Şi după emisiunea asta, a doua zi ne-a dat afară pe toţi, pentru că lor nu le-a plăcut, după care Teo a plâns rău de tot, nu am văzut pe nimeni niciodată plângând aşa. Lumea o ştie foarte puţin exact aşa cum e ea. E foarte sensibilă, foarte temătoare pe dinăuntru şi e un om care mereu a vrut foarte mult de la ea, să fie, să facă. Atunci îi cădeau boabe de lacrimi pe piept. Domnul de sus, nu era Adrian Sârbu, nu m-a plăcut niciodată, dar nici eu nu l-am plăcut pe el. El a zis că nu i-a plăcut şi Teo a zis: „Bine, dar daţi-mi-o pe Nuami“, „Ce să faci cu ea?“, „Treaba mea, lăsaţi-mă măcar pe ea să o iau.“ Ea m-a cerut în mod deosebit. Ea m-a sunat şi mi-a zis: „Fetiţă, vino, că vreau să facem treabă.“ Nu ştia nimeni atunci cum o să funcţioneze.

Cum a fost relaţia cu Teo?
A fost o relaţie bună, cum s-a văzut la televizor. Din punct de vedere profesional, a fost cea mai fericită relaţie care se putea. O aşa chimie am mai avut doar cu Radu Gabriel în „Inimă de câine“. A fost o combinaţie bună, o chimie bună, pentru că se îmbinau spontaneitatea şi lectura ei cu ceea ce ştiam eu. Iar în momentul în care începem să lucrăm, eu sunt un om foarte docil, nu ţin neapărat să-mi impun părerile. Cea mai importantă este relaţia din platou, pentru că în rest suntem oameni, putem să ne certăm, putem chiar să ne şi luăm la bătaie, dar în momentul în care am intrat în platou, trebuie să ne facem treaba, ăla e singurul lucru care contează. A fost o relaţie foarte bună, eu am învăţat lucruri de la ea şi am făcut-o fără să-mi spună ea – am observat cum se purta cu echipa, ea era bună cu toată lumea. Au fost lucruri care mi-au plăcut, lucruri care nu mi-au plăcut, dar alea, repet, erau ale omului şi pe mine m-a interesat foarte mult să facem performanţă. Dovadă ce a rămas. Noi nu ne-am certat niciodată, o singură dată am avut un diferent pe nişte date istorice, în rest nu ne-am contrat niciodată, poate şi pentru că eu nu mă cert cu nimeni niciodată. A fost o perioadă în care am învăţat lucruri, aşa mă raportez la acea perioadă. Iar ea a fost omul care mi-a zis să nu zic niciodată nu, indiferent cât de greu mi-ar fi.

Vă amintiţi vreun moment în care nu aţi spus „nu“ deşi era ceva greu?
La un moment dat am avut de făcut o emisiune în curte, eram programate să intrăm noi două într-o trăsură trasă de cai, făceam nişte nebunii de emisiuni atunci. Şi ce să vezi? A început să plouă cu spume şi s-a făcut noroi. Au mutat repede totul, doar că trebuia o doză de spectaculos şi atunci ce să facem? O punem pe Nuami pe cal, eu care nu mă mai urcasem pe cal de la trei ani, cănd mă plimba bunicul. A venit cu o iapă şi mă îmbrăcaseră şi într-un costum de Napoelon, de m-am certat şi cu costumiera, că era mic costumul. „Nu, că ţi-l pun cu spatele“, „Femeie, nu eşti sănătoasă? Cum să-mi pui invers costumul când eu sunt călare pe cal şi paralizată de frică?“. M-am îmbrăcat în Napoleon, mi-au pus şi tricornul pe cap şi am intrat cu iapa în platou. Mi-a fost o frică… Am coborât şi nu mai aveam salivă în gură, dar cică am şi vorbit, nu mai ştiam. Dar când am coborât, Teo mi-a zis: „Asta e o treabă pe care trebuie să ţi-o treci la victorii, pentru că altcineva în locul tău ar fi zis nu“. Şi eu nu zic nu. Trebuie să faci lucruri fără să-ţi fie frică.

Nu e rău să nu spui niciodată nu?
Depinde de context. Când e vorba de pariuri profesionale, nu zici niciodată nu, oricât de imposibil ar părea. Eu uneori mă culc noaptea cu desfăşurătorul în cap, eu vreau mereu să găsesc formula cea mai potrivită pentru că nu mai suport oamenii care vorbesc în şabloane, nu mai pot să-i sufăr. „Eu sunt curios să ştiu…“ Ce dracu?! Limba română e atât de bogată, chiar nu găseşti o variantă să o suceşti, să fii altfel decât restul lumii, pentru că şi asta am deprins-o de la Teo, ea era altfel decât restul lumii şi instinctiv înveţi şi furi lucruri de la ea.

Tanţa a fost un succes răsunător. A fost vreodată greu de gestionat?
Ştii când a început să fie greu? După ce s-a terminat emisiunea şi eu nu-mi mai găseam nimic de lucru, pentru că toată lumea mă asocia cu Tanţa. Pentru că Tanţa crescuse atât de mult, mă călărise 7-8 ani atât de mult, încât eu nu mai eram. Mi-am dat seama că eu trebuie să fac ceva pentru că Tanţa stătea călare pe mine şi eu nu puteam să trăiesc de ea. Toată presa a scris: „Nuami Dinescu o renegă pe Tanţa“. Bre, nu o reneg, dar câtă vreme nimeni nu a vrut să facă nimic cu ea… Tanţa e un personaj. „Da, dar trebuie să te ţii de ea, că e un brand.“ Da, dar ce fac cu un brand pe care nu-l vrea nimeni? E drept, că nici eu nu m-am dus să bat pe la uşi, nu sunt genul. Eu nu am vrut decât să le arăt oamenilor că sunt un actor care a reuşit să facă atât de bine un personaj încât el a intrat în conştiinţa oamenilor. A fost o perioadă în care nu mai suportam să mă strige lumea pe stradă Tanţa. Şi acum mă mai strigă, dar acum mă mai strigă şi Nuami, şi mai nou şi doamna ministru (datorită scheciurilor din emisiunea „Starea Naţiei“ în care o parodiază pe Viorica Dăncilă - n.r.). E clar, deja am trei personaje cu care defilez, e bine. Tanţa practic eram tot eu, dar una obraznică şi care îndrăznea să spună ce nu aveam eu tupeu să spun. Pentru că în momentul în care ataşezi nişte detalii - boneţica şi şorţul ăla - nu mai sunt eu şi pot spune orice măgărie, pentru că nu am zis-o eu, a zis-o Tanţa. Asta e şmecheria cu personajele. Aşa că greu de gestionat a fost atâta vreme cât nu mi-am mai găsit nimic de lucru.

A durat mult acea perioadă?
A fost o perioadă destul de mare, pentru că la acel moment lumea îmi zicea: „băi, ai ştampila lu Teo pe tine, trebuie să treacă un timp“. Da, dar eu trebuie să mănânc, să plătesc facturi, eu singură trebuie sa ma descurc. Pentru că motto-ul vieţii mele a fost – „mie nu o să-mi pună nimeni bagajul la uşă“. Am stat mereu în casa mea, cu chirie, dar chiria mea. Şi acum stau la fel, aşa e cel mai simplu. De ce să stau la tine în casă şi când te apucă pe tine să-mi zici ceva şi să mă simt prost că stau la tine în casă? Aşa am simţit eu, poate mi se trage de la statul prin străini toată viaţa, cât am umblat eu cu cortul prin toate oraşele, prin toate casele şi apartamentele. Nu mi-a fost uşor, cel mai uşor mi-a fost la Reşiţa, că mi-au dat o casă de la stat, de la teatru şi tot mobilierul meu era recuzita de la teatru. Aveam un fotoliu la care am ţinut mult, era din nu ştiu ce spectacol. În rest am stat în case închiriate.

Şi cum v-aţi descurcat cu banii în acea perioadă?
O perioadă am făcut mediere, am fost şi prin Parlament să fac interviuri cu oamenii care au insistat cu legea medierii. Şi mi s-a întâmplat ca la un moment dat să merg cu un om care susţinea această lege să fac un material video. Era de fapt o adunare la care participau foarte mulţi membri marcanţi, Iliescu, Văcăroiu, Atanasiu, Cati Andronescu. Când s-a terminat congresul, eu m-am gândit să mă duc să vorbesc cu Iliescu, din trei paşi l-am înhăţat pe operator şi am ajuns pe scenă. M-am dus, m-am înfipt în Iliescu. I-am spus prima dată că arată bine, chiar arăta bine, era viu, spre deosebire de cei mai tineri, el era în forţă, deci i-am zis adevărul. În momentul în care i-am făcut două complimente, aveam şi decolteu, recunosc!, s-a relaxat Iliescu. Omul din spatele lui îmi făcea semne disperate să mă opresc. Ce vorbeşti, mă? CInd il mai prind eu? Nu m-am oprit, eu mi-am pus toate întrebările despre mediere, am mai întrebat şi cum a reuşit să aibă o căsnicie de 30 de ani, m-am rupt în figuri. Şi după întâlnirea asta, ştii ce mi-a zis omul: „băi, nu ai nicio legătură cu fata aia de la televizor, eşti alt om.“

Totuşi, v-a părut rău când s-a încheiat proiectul cu Tanţa?
Da, au fost totuşi şapte ani. Mi-a părut rău că a fost frumos, dar obosisem, şi eu, şi ea. A fost perioada în care am plecat, dincolo lucrurile nu au mai fost la fel, pentru că în momentul în care ai un brand puternic în spate, lucrurile funcţionează altfel. Uită-te la oamenii care lucrează pentru brandrui mari, au alt aplomb şi altă susţinere. Îţi pare rău când se termină orice proiect, pentru că investeşti în el zile din viaţa ta. Practic, noi aveam vacanţă 2-3 săptămâni maximum, dar mie oricum mi se părea că sunt într-o continuă vacanţă. Nici ce fac acum nu e muncă, muncă e când mă duc acasă şi trebuie să fac treabă. Pentru mine nu e muncă, e bucuria de a face ce-ţi place.

Vă uitaţi la emisiunile în care apăreţi?
La emisiunea mea nu mă uit, singurele la care mă uit sunt filmele în care am jucat şi la ce fac la „Starea Naţiei“, la celelalte nu mă pot uita, nici atunci nu mă uitam. Mi-e greu să mă uit pentru că tot timpul mă gândesc: mamă, acolo puteai fi mai bună, la momentul ăla puteai să faci aşa. Oricum mie când mă pun seara în pat îmi trece prin cap toată emisia. Eu cu acest gând mă culc mereu, am tendinţa asta de a face totul bine. Ştii ce cred? Dacă nu tragi de tine cu dinţii şi să-ţi doreşti ca mâine să fii mai bun decât azi nu e OK. Eu nu m-am dus niciodată acasă să mă uit în oglindă şi să zic: mamă, ce bună am fost azi. Pentru că în ziua în care te linişteşti şi te umfli în pene, în ziua în care te crezi mai sigur pe tine, în ziua aia, cel mai probabil,  ţi-o iei în freză rău de tot, ţi-o iei de nu mai ridici capul de jos de ruşine. Trebuie mereu să fii atent, să mai pui cărămizi la fundaţia ta, pentru că eu cred că fiecare dintre noi trebuie să-şi caute cea mai bună varianta a lui în viaţa asta.

Aţi primit reclamaţii după scenetele de la „Starea Naţiei“?
Nu, dimpotrivă, lumea este foarte drăguţă pentru că a înţeles că eu sunt actor. Iar actorul, artistul este oglinda societăţii, asta este treaba lui, pot să joc pe oricine. Nici vorbă. Totuşi, suntem în 2018, lumea e zdravănă la cap. (Râde) Mă, nu m-a sunat nimeni, nu m-a certat nimeni, nu am primit nicio reclamaţie. Dar aştept să mă sune să-i ajut. Că mă duc, mă duc şi-i suflu în cască, îi spun ce are de făcut.

Aţi încheiat sezonul „Se zice că…“. Cum a fost?
E un fel de copil de suflet al TVR, să vedem dacă o mai fi sau nu, ştii cum e, nu-ţi aduce ceasul ce-ţi aduce anul. Emisiunea a început în 2014, în formulă de patru, a fost un proiect început de Irina Radu, apoi nu ştiu ce s-a întâmplat, dar a fost oprit şi reluat anul trecut, dar în formulă de trei. E o chestie foarte drăguţă care, după părerea mea, ar merita să mai intre în grilă, pentru că funcţionează. Nu ştiu cum se vede de acasă, dar nouă ne place, mai ales că lucrurile care se întâmplă aici în TVR au o amprentă de curăţenie. Adică mă uit în alte locuri şi mi zic: măi, uite asta nu aş putea să fac. Şi nu din snobism, dar eu cred că dacă faci mereu lucruri mai mocirloase, ceva din acea mocirlă tot rămâne pe tine şi dacă se poate să nu, de ce să nu facem cum trebuie? Poate şi pentru că sunt mai de modă veche şi sunt mai hârşâită aşa, eu cred că trebuie să scoţi dintr-un om tot ce are mai bun, nu să-l chemi să se râdă de el, să faci băşcălie de el, de suferinţa lui, de necazurile lui. Nu vreau să fac asta şi aici, la TVR, e un loc în care nu trebuie să facem lucruri mocirloase. Eu sper să revenim.

Vă consideraţi o persoană fericită, împlinită?
Depinde ce aştepţi de la viaţă. A fi împlinit cere ceva rotund, ceva complet, dar depinde ce însemană pentru tine. Sunt oameni care sunt împliniţi dacă au o familie, copii, alţii sunt împliniţi dacă îşi permit să călătorească, să vadă lumea. Pentru fiecare dintre noi împlinirea presupune ceva, la fel şi în cazul fericirii. Mie mi se pare că fericirea e ca un zmeu care zboară şi tu te agăţi de coada lui şi stai acolo cât poţi, după care zmeul îşi vede de drum şi tu rămâi să-l pândeşti şi să-l prinzi să te mai agăţi puţin de coada lui. Împlinirea mi se pare un termen pretenţios, pentru că întotdeauna mai vrei ceva, mai vrei să mai faci ceva. Sunt lucruri pe care le-am făcut, altele pe care nu le-am făcut, unele au depins de mine, altele nu. La alea care n-au depins de tine, peste alea mai treci, la celelalte care au depins de tine, dar n-ai făcut ce trebuia, te culci cu reproşurile de gât. Zicea Al Pacino undeva că în clipa în care începi să te ierţi pe tine, începi să-i ierţi şi pe ceilalţi. Câtă vreme nu te-ai iertat pe tine, e greu să spui că ai iertat alţi oameni. Aşa e şi cu bucuria, şi cu împlinirea, trebuie să cauţi resurse în tine, să ai discuţii sincere cu tine. Sigur că mi-aş fi dorit o mulţime de lucruri, ca orice om, dar nu le am. Sigur că aş fi vrut să am o casă a mea, nu am fost capabilă să mi-o fac, că nu am câştigat atât de mulţi bani, dar o am pe mama care încă e bine, am trei surori şi doi nepoţi sănătoşi, niciunul dintre noi nu e bolnav. Eu am 50 de ani şi mi se pare că sunt bine. Cred că e un balans în Univers.

Sunteţi credincioasă?
Ştii ce se întâmplă? Relaţia cu Dumnezeu este o chestie foarte personală, atât de personală încât nu ştiu cum să-ţi răspund la această întrebare. Eu am o relaţie cu El, eu ştiu că există şi am credinţa că acolo Sus există cineva căruia noi îi zicem Dumnezeu, pentru că aşa am crescut şi mi-e bine aşa. Să-ţi zic un banc: era o clasă de copii mici şi învăţătorul i-a pus pe toţi să se uite în sus şi să zică: nu există Dumnezeu, nu există Dumnezeu, toţi spunem în cor. Unul nu a vrut şi l-a întrebat învăţătorul: tu de ce nu zici? Păi în primul rând, dacă nu există Dumnezeu, de ce să vorbesc singur la tavan. În al doilea rând, dacă există, de ce să mă pun rău cu El? Dacă stai să te gândeşti bine, cele 10 porunci sunt legile după care trăieşte societatea, să nu ucizi, să nu furi, să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. Am o prietenă care se declară agnostică, dar care e cel mai bun om pe care îl cunosc. Mirela Rus o cheamă şi stă în Croaţia. Ea e agnostică, dar e cel mai bun om. Ce relevanţă au lucrurile pe care le spui despre tine? Cel mai bine vorbeşte despre tine modul în care trăieşti. Dumnezeu nu are nevoie de avocaţi care să vină la televizor şi să spună că sunt creştini, că ţin post, că li s-a arătat părintele în frunza de viţă. Doamne, ferească Dumnezeu! Lumea e nebună şi debusolată. Tu vorbeşti despre tine, despre Dumnezeu şi despre cum eşti tu prin faptele tale. Cred că aşa se răspunde la întrebarea ta - trebuie să trăieşti în conformitate cu ce crezi tu că înseamnă dumnezeirea în viaţa ta şi lasă-i pe ceilalţi să se întrebe de ce e aşa.