INTERVIU Loredana: „Am suferit enorm când regimul comunist m-a interzis“

INTERVIU Loredana: „Am suferit enorm când regimul comunist m-a interzis“

Loredana este unul dintre puţinii artişti pop care au reuşit să rămână în atenţia publicului după Revoluţie

Loredana Groza, care îşi serbează astăzi, 10 iunie, ziua de naştere, rememorează drumul de la fata simplă din provincie la diva muzicii româneşti şi povesteşte despre cum, deşi a trăit vremurile apăsătoare ale regimului comunist, a reuşit să se exprime şi să rămână rebelă.

Ştiri pe aceeaşi temă

Am stat minute în şir să găsesc cuvintele potrivite pentru o introducere a acestui interviu. Adevărul e că viaţa şi cariera Loredanei nu se pot povesti în câteva rânduri şi, după cum veţi vedea, nici în câteva zeci de minute petrecute în studioul din Lacul Tei. Ce vă pot spune cu certitudine este că Loredana a rămas un copil rebel. La fel ca în majoritatea poveştilor de succes, Loredana a fost o fată simplă, din provincie, silitoare şi talentată. Din Oneşti lumea showbizului părea de neatins, nu însă şi pentru copilul Loredana. O serie de întâmplări favorabile au adus-o pe scena concursului „Steaua fără nume“. Loredana a fost, mai degrabă, steaua fără chip, căci prima dată când s-a privit la televizor nu s-a recunoscut. „A fost cumplit. Nu am vrut să spun nimănui că am participat pentru că mi-era ruşine. Arătam oribil“, mărturiseşte astăzi artista. Nu peste mult timp, oribilul căpăta alt chip, luând forma cenzurii regimului comunist. După ce a participat la ediţia din 1987 a Festivalului Mamaia, Loredana a fost interzisă pe micul ecran pentru că a afişat un ruj de o culoare stridentă, „nedemnă pentru nişte tinere comuniste“. Loredana crede că a fost doar un pretext şi că, în realitate, lucru care a deranjat a fost că devenise vocea unei generaţii. La întâlnirea noastră, Loredana purta un ruj roşu.    
 
„Adevărul“: Astăzi, 10 iunie, vă sărbătoriţi ziua de naştere. Mulţi spun că vârsta este doar un număr, pentru dvs. cum e?
Loredana Groza: Eu zic că fac 16 ani, aşa mă simt. Asta este vârsta mea sufletească, sunt ca Benjamin Button (personajul principal din filmul „The Curious Case of Benjamin Button“ – n.red.). Cei care spun asta cu adevărat, probabil că trăiesc ceea ce trăiesc şi eu. Sunt total de acord că această chestiune cu vârsta ar trebui eradicată. Mi se pare cea mai mare discriminare să judeci un om după vârstă. Toţi suntem muritori, toţi trecem prin etapele vieţii şi nu e corect faţă de nicio generaţie, faţă de niciunul dintre noi să fim judecaţi după acest aspect. Cred că trebuie să fim judecaţi după faptele noastre, după ceea ce reuşim să facem cu viaţa noastră. Unii trăiesc o sută de ani şi, pur şi simplu, nu lasă o amprentă, alţii trăiesc 27 de ani şi scriu cele mai mari simfonii sau realizează cele mai mari opere de artă. Timpul e relativ. De fiecare dată îmi serbez ziua de naştere, dar mai puţin mă interesează câţi ani am. 
 

Copilăria într-o epocă dură

Că tot vorbim de ani, cum au fost cei ai copilăriei, din Oneşti?
Cea mai frumoasă şi cea mai plină copilărie pe care un copil şi-o poate dori. Am conştientizat încă de atunci că trăiesc nişte vremuri minunate, pentru că am profitat la maxim de fiecare clipă care a aparţinut acelui timp magic şi cred că atunci am descoperit că pot să-mi împlinesc visele, prin curajul pe care l-am avut şi prin faptul că nu m-a interesat prea mult ce spunea sau ce credea lumea despre mine. Probabil că dacă aş fi stat să ascult ce-mi spuneau unii profesori sau chiar mama mea, că a cânta nu este o meserie, poate că m-aş fi apucat de contabilitate, cum şi-au dorit mulţi. Dar am ascultat de sufletul meu şi de ceea ce mi-a spus fiinţa mea profundă şi cred că, urmându-mi acest instinct, am reuşit să merg pe drumul pe care trebuia să merg. Am trăit într-o epocă dură, comunistă, cu tot felul de restricţii, dar când nu ştii că există acele restricţii şi nu e o comparaţie, nu-ţi pasă şi nu e o suferinţă. Mai târziu, când am văzut că se putea şi mai bine şi că, probabil, viaţa mea ar fi fost mult mai simplă şi mult mai uşoară dacă aş fi avut parte de lucrurile pe care alţi copii de vârsta mea, în altă lume, le-au avut, m-am gândit că poate m-aş fi dezvoltat mai rapid sau mai bine. Consider că a fost ceea ce trebuia să fie. Chiar dacă am trăit nişte vremuri grele, am reuşit să mă exprim şi să rămân rebelă. Poate că şi asta, cumva, mi-a creat această personalitate. Poate că dacă creşteam într-o ţară în care totul era permis, orice era la îndemână, aş fi fost mult mai conformistă. 
 
Cum era copilul Loredana? Era timid?
Eu, în esenţă, tocmai pentru a depăşi o anumită timiditate, atunci când sunt pe scenă uit de toate aceste reţineri pe care în viaţa de zi cu zi le simt. Toată viaţa m-am îndreptat către arta spectacolului, pentru că m-a ajutat să-mi depăşesc toate angoasele, timiditatea, faptul că eram o fată dintr-un orăşel mic, dintr-o familie modestă, că mama nu m-a lăsat să merg la un liceu de muzică. Veneau aşa-zişii vânători de talente prin şcoli şi făceau tot felul de teste de muzică şi au zis: „Fata asta trebuie să meargă la un liceu de muzică.“ Dar mama a început să plângă, nu m-a lăsat. Eu mi-aş fi dorit, mai ales că studiam vioara de la şase ani şi eram pasionată de muzică încă de foarte mică. În Oneşti erau doar câţiva profesori de muzică şi cu toate astea, uite, că m-am descurcat. Până la urmă contează foarte mult pasiunea. 
 
interviu loredana groza
Loredana Groza, în 1999 FOTO Mediafax/ Toni Salabasev
 
Spuneaţi că aţi suferit de complexul fetei din provincie. Cum l-aţi depăşit?
E adevărat, pentru că atunci când vii în Bucureşti întotdeauna e o anumită suficienţă. „Ia uite-o şi pe asta, pe moldoveanca asta“. Asta a fost la început, dar după au învăţat să se teamă de „moldoveanca asta“. (Râde) L-am depăşit prin ceea ce am făcut, prin realizările mele, prin faptul că recordurile mele sunt recorduri. E ca într-un sport de performanţă, dacă te crezi mai tare, fă şi tu. E simplu. 

Lumea showbizului era una mai mult sau mai puţin promiscuă. Aşa părea de acolo, de la Oneşti

Loredana Groza, cântăreaţă

Aţi început să cântaţi de la vârsta de trei ani. Cine v-a insuflat această pasiune pentru muzică, dacă părinţii nu au vrut să fiţi artistă. 
La început, mama a fost alături de mine, dar când am crescut şi a văzut că eu, de fapt, iau lucrurile în serios, a început să se împotrivească. Acum toată lumea vrea să cânte, crede că e cel mai frumos şi cel mai uşor lucru, pare floare la ureche, mai ales că computerele fac foarte mult din treaba pe care noi o făceam de la zero. Acum vocile se pot prelucra, poţi, practic, să faci orice, dacă ai un inginer de sunet bun şi un program bun. Dar eu vorbesc de o lume în care nu existau computere, totul era pe bune, dar şi meseria asta era privită ca una uşuratică, la fel ca cea de actriţă. Nu era o meserie, era mai mult un hobby. Lumea showbizului era una mai mult sau mai puţin promiscuă. Aşa părea de acolo, de la Oneşti. Bineînţeles, că mama nu-şi dorea ca singura ei fată să ajungă într-o lume în care alţii să profite de ea. Îşi dorea pentru mine o meserie serioasă, să am un venit sigur, mai ales că, atunci când mi-am luat eu avântul, trăiam într-o vreme mai comunistă decât toate de până atunci.
 
Şi cine v-a educat în muzică?
Mama m-a învăţat să cânt, pentru că şi ea şi-a dorit să cânte şi să participe la celebrul concurs „Floarea din grădină“. Era un concurs de tinere talente în muzică populară şi avea caiete întregi de cântece. Stătea la radio şi asculta, aştepta melodia favorită pentru a copia versurile. Îţi dai seama ce viteză trebuia să ai să înveţi şi cântecul, să scrii şi versurile, nu ca acum, când găseşti pe internet orice s-a scris pe lumea asta. Avea un auz perfect, o muzicalitate, o voce foarte frumoase. De altfel, şi tatăl meu are talent, chiar dacă el nu şi l-a exploatat în niciun fel. Mama şi acum cântă, şi-a şi editat un album de muzică populară. Cumva toată familia mea cântă şi chiar dacă nu am avut pe nimeni profesionist sau să studieze vreun instrument înaintea mea, mai cântau nişte verişori cu acordeonul pe la ţară, am prins acest gust şi îmi plăcea să cânt şi îmi place să cânt din ce în ce mai mult. 
 
loredana
Loredana Groza, în 2001 FOTO Mediafax
 
Şi totuşi, debutul pe scenă vi l-aţi făcut într-o piesă de teatru, la Casa de Cultură din Oneşti. 
E adevărat, Am debutat pe scenă jucând, nu cântând. Piesa se numea „Problema problemei“, erau două personaje, o fată şi un băiat, şi m-am pregătit temeinic pentru acea reprezentaţie, mai ales că era pe o scenă enormă. Şi acum mi se pare mare, dar atunci o vedeam ca pe ceva uriaş. Mi-am învăţat rolul şi am încercat să fiu cât mai naturală. 
 
A avut succes piesa?
A fost extraordinar, copiii mă recunoşteau pe stradă, avusese un impact apariţia mea, mi-a dat curaj. Mi-am dat seama că pe scenă sunt volubilă şi nu am niciun fel de stres, de reţineri, de trac. Tot timpul am fost extrem de implicată în tot ceea ce ţinea de muzică, de joc, de recitat, orice competiţie. Îmi plăceau competiţiile, trebuie să recunosc. Chiar şi la şcoală, la învăţătură. Mama mea era învăţătoare şi mi-a fost învăţătoare.
 
Cum era mama dvs.?
Era extrem de dură, era genul de profesor de modă veche, în care copiii trebuia să fie perfecţi, iar eu, fiind fata ei, trebuia să fiu cea mai cea. Drept urmare, colegii mei m-au votat să fiu comandant de unitate, o funcţie extrem de importantă. Pentru mine era tot o competiţie, să-mi demonstrez că pot să fac asta, că pot să organizez, să comunic cu ceilalţi copii, să-i fac să mă asculte atunci când nu erau profesorii în jurul nostru. Era bine, pentru că aveam tabere gratuite, aveam extraordinar de multe experienţe de tot felul, literare, de matematică, tabere de engleză, forumuri de pionieri. Eu eram întotdeauna plecată de acasă. Am învăţat să mă descurc singură, să merg singură cu trenul, părinţii mă urcau în tren, mă duceam şi mă întorceam singură, cu valijoara după mine, schimbam trenurile. Mă descurcam. Nu existau telefoane ca astăzi. Am învăţat să fiu independentă, să iau decizii singură şi să nu fac greşeli pe care mai târziu să le regret. Îţi dai seama, ai tot felul de atracţii în jurul tău şi mai ales când eşti mic, eşti ca Pinocchio când a plecat cu cei doi „prieteni“ ai lui şi i-au furat şi bănuţii, şi Abecedarul. Ei bine, mie nu mi-a furat nimeni nici bănuţii, nici Abecedarul. (Râde) Am reuşit să-mi păstrez integritatea, aşa cum mi-am dorit, să nu-i dezamăgesc pe cei din jurul meu.
interviu loredana
 
 
Aţi studiat vioara, aţi făcut balet, ba chiar aţi fost acceptată în cenaclul literar „Sburătorul“ şi totuşi aţi urmat un liceu de matematică-fizică, la care aţi intrat prima pe listă. Cum aşa?
Era cel mai bun liceu, nu aveam altă şansă. Eram un elev excepţional, luasem 10 pe linie până într-a opta, am intrat prima la liceu. Dacă nu erai la acel liceu, nu existai în Oneşti, aşa că am făcut acest compromis. Dacă te duceai la alt liceu, erai în liga a doua. Am fost acolo, unde erau cei mai buni colegi ai mei, am vrut să merg în continuare alături de cei mai buni. Chiar dacă ştiam că voi lua o notă bună, nu m-am aşteptat nicio clipă să fiu prima din miile de copii care au candidat. Chiar nu m-am aşteptat, a fost o surpriză extrem de plăcută şi o confirmare că totuşi trebuie să am mai multă încredere în capacităţile mele. Bineînţeles, că mai târziu am început să cânt din ce în ce mai mult şi să merg spre această zonă. 
 

Loredana, steaua fără nume

 
La concursul „Steaua fără nume“ aţi participat, deşi nu aveaţi vârsta minimă acceptată. Cum s-a întâmplat? Povestiţi-mi puţin despre acel moment, pentru că aţi şi câştigat competiţia.
Era un festival, „Cântarea României“, şi am ajuns la faza pe ţară. Aveam două trupe cu care cântam, una la liceu şi una la Casa de Cultură din Oneşti, cu domnul Eugen Bertea. El s-a prăpădit acum câţiva ani, dar a fost unul dintre mentorii mei şi un om care avea o răbdare infinită să lucreze cu copii, cu tinere talente şi să investească timp, bani şi efort în a dezvolta oamenii şi a le arăta nişte lucruri foarte importante, cum să ai răbdare, cum să aştepţi cu fiecare oră de studiu, de repetiţii să dai mai mult. M-a ajutat foarte mult să înţeleg că, de fapt, asta nu e o meserie care se învaţă peste noapte, ci este un efort constant şi extrem de intens. Faptul că ajunsesem la faza pe ţară era o chestie interesantă, nici nu mai aveam, practic, unde să ajung în arealul ăsta al zonei din care proveneam eu. Era faza pe ţară la Focşani şi în juriu erau un muzician şi un muzicolog, Jolt Kerestely şi Dumitru Moroşanu, care erau, ca toată lumea, în căutare de talente. Au venit la mine, după ce m-au auzit cântând, şi mi-au zis că trebuie să particip la „Steaua fără nume“. 
 
Şi aţi acceptat.
Eu mi-aş fi dorit, dar ştiam că nu am cum să ajung din cauza vârstei, iar ne-am lovit de vârstă. (Râde) Şi m-au întrebat: „Dar tu câţi ani ai? În ce clasă eşti?“, „Păi sunt într-a noua“, „Avem o problemă. O să vii, dar nu o să spui niciodată câţi ani ai, o să te machiem şi o să te îmbrăcăm să arăţi mult mai matură“. Şi, într-adevăr, m-au chemat la Bucureşti, am dat preselecţiile, am intrat şi când a venit vremea să intru în concurs mi-au pus ochelari, nişte haine cu zece numere mai mari. Arătam îngrozitor. Când m-am uitat în oglindă, mi-am zis că nu o să spun nimănui din oraş că am participat, că oricum nu or să mă recunoască. Nu am vrut să zic nimănui pentru că mi-era ruşine de cum arătam, arătam oribil. Am cântat aşa, am primit zece pe linie de la juriu şi când a venit ziua în care s-a difuzat emisiunea, m-am încuiat în casă. M-am uitat, dar a fost cumplit, prima oară când m-am văzut la televizor nu am putut să suport priveliştea. De atunci, m-am jurat că nu voi mai lăsa pe nimeni să mă machieze, să mă transforme aşa cum vor ei, cu riscul de a nu mai fi primită nicăieri şi de a nu mai face nimic. Şi aşa a fost, chiar dacă mi i-am pus în cap pe toţi din TVR, pe vremea respectivă. Am început să învăţ să mă machiez şi am devenit expertă în domeniu. 
 

Prima oară când am participat la Festivalul Mamaia m-am aşteptat să câştig ceva, pentru că aveam conştiinţa propriei valori, nu eram chiar aşa o tâmpă

Loredana Groza, cântăreaţă

 
La 16 ani aţi câştigat marele premiu la Festivalul Mamaia. Aţi fost cea mai tânără participantă şi câştigătoare din istoria festivalului. Cum s-a întâmplat să concuraţi?
Marius Ţeicu, care a prezentat concursul „Steaua fără nume“, mi-a zis: „Tu trebuie să vii la Mamaia neapărat“. M-am dus, dar aveam o oarecare reţinere, mi se părea că sunt încă necoaptă. Dacă ajungeai în concurs trebuia să pregăteşti o piesă originală şi una cântată de altcineva, deja celebră. În schimb, eu am avut două piese originale, pentru că acei compozitori, care veneau să agaţe solişti pentru cântecele lor pe care voiau să le prezinte la Mamaia, şi-au dorit foarte mult să-mi dea mie. Unul dintre ei era Marius Ţeicu, al doilea era Dan Beizadea. Şi am acceptat, pentru că era o chestie flatantă să ai două piese originale. În ziua de azi s-ar feri toţi să cânte două piese originale, pentru că e un risc foarte mare, poate să nu fie deloc comercială, să nu placă publicului, să nu reuşeşti tu, ca artist, să o vinzi în aşa fel încât să devină un hit. Dar eu eram atât de încântată încât mi s-a părut cea mai mare şansă. Şi, într-adevăr, din nou instinctul meu nu a dat greş, mi-a dat un plus faţă de ceilalţi concurenţi. Am reuşit să fac din aceste două cântece hituri, au devenit ulterior cântece cunoscute de toată România. Şi asta mi-a certificat mie talentul în faţa juriului, care mi-a dat marele premiu, spre stupefacţia mea. 
 
Nu vă aşteptaţi?
Sincer, nu. M-am aşteptat să câştig ceva, pentru că aveam conştiinţa propriei valori, nu eram chiar aşa o tâmpă, să mă desconsider, dar ţinând cont că eram cea mai mică şi toţi cei care au participat erau cunoscuţi, nu mă aşteptam la premiul cel mare. Oana Sârbu făcuse deja filme, Dana Bartzer, erau copii care făcuseră muzică, părinţii lor erau actori, compozitori, în lumea asta a showbizului, cumva un fel de prinţese prin moştenire, din familie. Am zis că niciodată nu o să-mi recunoască mie meritele aşa, pur şi simplu, dar uite că s-a întâmplat şi minunea asta şi uite-mă cum am pornit la drum. 

interviu loredana
Loredana, în 2008 FOTO Media Pro

Dureroasa cenzură a regimului comunist

După a doua participare la Festivalul Mamaia aţi fost interzisă pe micul ecran de către regimul comunist.
Acum sunt mai multe poveşti. Că m-am învârtit prea tare, că aveam părul prea lung şi buzele prea mari, toate acestea cred că au fost simple pretexte, una din astea sau poate niciuna, poate doar faptul că eram vocea unei noi generaţii. O generaţie care a făcut Revoluţia până la urmă. Probabil că asta a fost. Muzica e o armă împotriva inepţiei, a minţilor obtuze, a oamenilor care sunt închişi şi blocaţi. Probabil că faptul că am vândut 1,5 milioane de albume, primul meu disc fiind un record în muzica românească, le-a pus un semn de întrebare. Orice lucru care ieşea în evidenţă şi nu stătea acolo, în mediocritate, într-o zonă nepericuloasă, fără vârfuri şi fără să creeze întrebări oamenilor, deranja. 
 
Cum aţi primit acea decizie?
Nu am înţeles atunci, mi-a fost foarte greu şi am suferit enorm, pentru că era din ce în ce mai greu să mai cânt, interdicţia devenise aproape totală. Nu mai puteam să mai apar în faţa oamenilor, care îşi doreau enorm să mă cunoască, aveau albumele mele, dar nu mă vedeau nicăieri. Poate că asta a ajutat şi la vânzarea albumelor. Orice lucru interzis e mult mai dorit decât unul la îndemâna oricui. A fost dureros pentru că eram un copil şi nu înţelegeam ce rău am făcut, eu doar cântam. Au venit cei de la Poliţia Economică să mă interogheze înaintea unui concert de la Braşov şi să-mi ceară lista melodiilor. Mi-au interzis să cânt unele dintre piesele mele din cauză că aveau texte subversive. Atunci m-am întrebat ce mai urmează? Să mă aresteze? Asta se întâmpla chiar înainte de decembrie '89. Înainte de concertul din Sala Sporturilor din Braşov a venit un domn, la vreo 30 de ani, să mă interogheze. Îţi dai seama cum am intrat eu să cânt în faţa unei săli arhipline şi cât de cumplit era, de fapt, ce se întâmpla. 
 
Când regimul comunist m-a interzis a fost dureros, pentru că eram un copil şi nu înţelegeam ce rău am făcut, eu doar cântam
 
Loredana Groza, cântăreaţă
V-aţi speriat? V-aţi gândit vreun moment să renunţaţi?
Mi-a fost teamă pentru că mi-am dat seama că nu am cum să mă apăr, pentru că nimeni nu mă putea apăra. Eram nişte marionete, dar, de fapt, era doar impresia pe care ţi-o creau ei, ca să-ţi taie aripile şi să nu poţi visa. Pentru că, uitându-mă înapoi, îmi dau seama cât de mult am transformat, fără să vreau, acea lume, şi pe toţi tinerii care plângeau în hohote şi îşi eliberau toată tensiunea şi toată tristeţea. Pentru că toţi ne dădeam seama că ceva nu e în regulă cu lumea în care trăiam, mai ales când ştiam că orice spui poate fi înregistrat, ca şi astăzi, de fapt. Se crease acea panică, e uşor să creezi o panică cu nişte oameni lipsiţi de libertate şi de drepturi, cum eram noi. Dar când cântam simţeam că sunt liberă cu adevărat şi era singurul moment în care puteam să ies din colivia pe care acel regim mi-o desenase în mintea mea. Până la urmă s-a dovedit că puterea lor a fost relativă şi, ca orice putere politică, trecătoare. Ceea ce rămâne sunt cântecele, muzica. Arta este singura care poate să înalţe sufletele şi să le elibereze de orice fel de repercursiune şi de orice fel de ideologie tâmpită. 
 
interviu loredana
Loredana, în 2011 FOTO Mihai Ciobanu
 
De asemenea, piesa „Bună seara, iubito“ a fost interzisă şase luni, dar aţi continuat să o cântaţi.
O cântam în spectacole, pentru că era lupta noastră de gherilă, era singurul mod în care puteam să existăm ca artişti şi eu am fost o artistă nonconformistă dintotdeauna. E greu să descriu. Sunt imagini sfâşietoare. Când vedeam cum reacţionau oamenii, stadioane întregi. La Galaţi am avut trei stadioane într-o zi, după care m-am îmbolnăvit foarte tare de la efort. Eram şi foarte mică, corpul meu nu era obişnuit cu un asemenea ritm de viaţă. Aveam 45 de zile de turneu, câte trei concerte pe zi, în condiţii foarte grele, pentru că erau săli neîncălzite. Ţin minte că odată, la Sighetul Marmaţiei, am pus mâna pe microfon şi mi s-a lipit de la gerul care era în sală. Toată lumea avea căciuli şi fulare, se vedeau nişte aburi care ieşeau şi eu cântam. Nişte imagini pe care le port în mine şi de câte ori aud artiştii că se plâng mi se pare un alint. Ce uşor e să faci muzică astăzi, şi cât de răsfăţaţi sunt toţi artiştii din ziua de azi faţă de condiţiile în care noi am făcut asta. Şi nu o făceam pentru bani. Cred că ăsta e secretul pentru a face muzica care trebuie, să cânţi cu vocea care trebuie şi cu vibraţia care trebuie – să nu te gândeşti la profit, să te gândeşti că faci ceea ce îţi place şi abia apoi că mai şi câştigi bani. Asta mi se părea cel mai amuzant lucru. Când mi-au spus că vor să-mi dea şi bani, nu-mi venea să cred. „Dar de ce? Pentru ce?“, a fost prima mea reacţie. 
 

Primii bani din muzică, o căciulă din blană de vulpe polară, neagră

Vă mai amintiţi ce aţi făcut cu primii bani câştigaţi din muzică?
De la Mamaia am primit un premiu de 5.000 de lei, o sumă considerabilă, mama avea 1000 de lei salariul. Îţi dădeau un bon pe care trebuia să-l cheltui la Bucur Obor, era cel mai tare mall din Bucureşti la vremea aia. M-am dus cu tatăl meu şi mi-am luat o căciulă din blană de vulpe polară, neagră, şi un guler. Am fost o divă de la început. (Râde)
 
În 1987 aţi cântat în Israel alături de Teatrul de Revistă „Constantin Tănase“, aţi susţinut peste 20 de spectacole. Aveaţi doar 17 ani, practic eraţi un copil, nu era solicitant? 
Faţă de concertele din România, acolo a fost lux. Nu-mi venea să cred. Aveau nişte săli de 5.000-10.000 de locuri, prima oară când am luat contact cu o sală adevărată şi când am văzut, de fapt, la ce nivel este businessul ăsta în lume şi ce înseamnă cu adevărat. 
 
A fost dificil să ieşiţi din România?interviu loredana
Am semnat un contract prin care toţi banii pe care îi câştigăm îi lua ARIA (Agenţia Română de Impresariat a Artiştilor – n.red.) şi ei ne dădeau doar o diurnă, de cinci dolari pe zi. Era un jaf pe faţă, dar ca să putem să ieşim, eram în stare de orice. Nu conta pentru mine asta, pe mine banii nu mă interesau, ca şi astăzi, de fapt. Banii sunt doar o invenţie prin care oamenii devin sclavii altora. De asta tratez cu nonşalanţă subiectul ăsta. Nu-mi vând prieteni, nu-mi vând sufletul pentru bani. Pentru mine există lucruri mult mai importante în viaţă decât banii. Mi-ar plăcea o societate în care să existe troc, în care să faci cu adevărat ceva pentru ceea ce primeşti. Banii sunt inflaţie, nu există, sunt în nişte carduri de plastic. 
Uitându-mă înapoi, îmi dau seama cât de mult am transformat, fără să vreau, acea lume
 
Loredana Groza, cântăreaţă
Aţi avut un turneu şi în Polonia, alături de Gabriel Cotabiţă şi formaţia Holograf. Acum, domnul Cotabiţă trece prin momente dificile. Ce relaţie aţi avut cu el, cum vi-l amintiţi?
Nişte oameni incredibili şi nişte artişti perfecţi, mi-e dor de vremurile alea din punctul ăsta de vedere. Era un profesionalism desăvârşit, oamenii ştiau ce au de făcut pe scenă. Erau vocalişti de excepţie, muzicieni pe măsură. Adică nu veneai acolo din alte motive, legate de vanitate sau că voiai să faci bani sau să apari la televizor, veneai acolo din pasiune, talent, era o chemare reală, nu era ceva contrafăcut. Gabi cânta de mai multă vreme, a fost primul solist la Holograf, am învăţat multe lucruri de la el. Era un rocker şi este în continuare, drept dovadă prin tot ce a trecut, e o piatră. E un om care a trecut prin foarte multe greutăţi şi caracterul lui puternic l-a salvat de fiecare dată. Chiar dacă eu eram mai populară la momentul respectiv, eu câştigasem premii, vândusem milioane de discuri, iar el încă îşi făcea un drum ca solist, am fost în foarte multe turnee împreună. Am împărţit o pâine dulce-amară de foarte multe ori, şi frig, şi foame, şi probleme de viaţă pe care le împărtăşeam, prin care treceam. Ne-am apropiat. Chiar dacă nu ne-am mai văzut des, suntem nişte fraţi de sânge. 
 

Într-un Rolls Royce la Londra

După '89 aţi susţinut un concert impresionat la Palladium Hall, unde au cântat trupe legendare precum The Beatles şi The Rolling Stones. Cum a fost acea experienţă?
Sunt şi acum mândră de faptul că am păşit şi am cântat pe aceeaşi scenă cu aceşti zei ai muzicii. Cred că a fost o şansă incredibilă să pot face acest concert, am cântat cu o orchestră din Londra, chiar cu orchestra teatrului Palladium, o orchestră în adevăratul sens al cuvântului. Eu aveam o rochie Saint Laurent, eram pentru prima dată la Londra. Era ceva ameţitor, nu am cuvinte şi probabil că senzaţiile astea sunt singurele lucruri care rămân. Faptul că am luat un contact atât de strălucitor cu Occidentul şi cu Londra pentru mine a fost mai mult decât un vis. Nici în vis nu am crezut că pot intra cu atâta fală în lumea anglo-saxonă, o lume atât de evoluată faţă de noi şi atât de îndepărtată din toate punctele de vedere, şi cultural, şi social, şi educativ. Aşa a fost intrarea mea. M-a aşteptat un Rolls Royce la aeroport şi toată şederea mea acolo a fost incredibilă. Dar tot atunci am realizat cât de mult am de muncit şi cât de mult am de învăţat pentru a putea ajunge să vorbesc de pe aceeaşi treaptă cu artiştii şi cu muzicienii de acolo. Nu m-am îmbătat niciodată cu apă şi am fost întotdeauna realistă faţă de mine, poate că asta te ajută mult în viaţă, să evoluezi. Eu am muncit din greu pentru fiecare bucăţică pe care am câştigat-o şi am cucerit-o în viaţa mea. De multe ori mă uit cu jind la alţii, cât de uşor pare sau cât de uşor le este şi după îmi zic: „OK, lasă, tu ai drumul tău“. Poate că tocmai asta m-a făcut puternică, lupta asta pentru fiecare lucruşor, pentru fiecare experienţă pe care am avut-o a trebuit să muncesc din greu. 
 
Cum aţi primit acel succes enorm la o vârstă atât de mică?
Am fost foarte înţeleaptă, părinţii mei m-au educat foarte frumos. Am o familie incredibilă, ei m-au susţinut. La 18 ani am venit cu patalama în mână şi am zis: „Uite, mami, sunt angajată solist de muzică uşoară“. Mă angajaseră la UTC (Uniunea Tineretului Comunist - n.red.). Culmea, ei mă interziceau, dar totuşi ei mă angajau, era aşa, un paradox în societatea respectivă. Am plecat la Bucureşti, cu primul tren, ai mei au avut încredere în mine, au ştiut că sunt un copil serios şi că nu o să mă dedau niciodată la lucruri care să nu-mi facă cinste, nu aveam nevoie să-mi vând trupul sau sufletul pentru un cântec sau pentru o iluzie. Eram bazată pe talentul meu şi asta mi-a dat o înţelepciune, o siguranţă de sine şi o încredere în forţele proprii, de asta nu am făcut compromisuri şi nu m-am lăsat dusă de alte valuri. Am văzut în familia mea aceste caractere puternice, o familie foarte mare şi foarte muncitoare, şi care m-a învăţat de foarte mică să apreciez fiecare lucru. Duceam vacile la păscut, ştiam să mulg oile, tocam la raţe, îmi plăcea foarte mult munca la câmp, să secer, să merg la prăşit, am fost pusă de mică la treabă. Nu am fost un copil alintat şi ţinut într-o colivie, şi crescut cu bone. 
 
Sunteţi una dintre puţinele artiste pop care au reuşit să se menţină în atenţia publicului după Revoluţie. Cărui fapt datoraţi acest lucru?
Sună banal, dar e vorba de muncă, foarte multă muncă şi disciplină, şi viaţă spartană. Pare că viaţa de artist este numai petrecere. Eu am petrecut nopţi, luni întregi în studiou, scriind cântece. Lumea poate nu ştie că eu îmi scriu singură cântecele, le orchestrez, scriu versurile şi tot ceea ce cânt mă reprezintă sută la sută. Nu apelez la cineva, nu dau bani cuiva să-mi scrie cântece şi aştept să le primesc, iar până atunci merg în vacanţe, mai deschid o gogoşărie, mă mărit, mai divorţez, nu. Pur şi simplu, m-am focusat pe creaţie, îmi place să cred că sunt un spirit creativ şi cred că asta este salvarea omenirii, creativitatea. Fiecare acolo unde suntem trebuie să punem creativitate în orice, şi în felul în care treci strada sau în felul în care tai ceapa, în orice poţi fi creativ. Şi dacă îţi menţii ritmul acesta în fiecare zi, în tot ceea ce faci, cu siguranţă devine ca un fluviu şi cu cât trăieşti aşa, cu atâta primeşti mai mult de la muze. 

interviu loredana
Loredana, în juriul ediţiei din 2013 a show-ului „Vocea României“ FOTO Pro TV
 
Ce urmează pentru Loredana?
Pe 21 iunie, la Megamall, are loc un concurs de tinere talente. La finală o să şi cânt imnul pe care l-am scris pentru acest concurs împreună cu finaliştii şi câştigătorul. Sunt multe talente şi făcând acest atelier de voce şi muzică îmi doresc să am grijă de aceşti copii talentaţi, să nu se piardă pe drum, pentru că avem nevoie de asta. Oamenii au nevoie de muzică, oriunde mergem când începe cineva să cânte, lumea devine mai bună, începe să zâmbească, se relaxează. Avem nevoie de muzică mai mult decât de alte lucruri care ne otrăvesc viaţa. Atunci când vezi că există talent pur, iar tu trebuie doar să-l iei să-l şlefuieşti, să-i arăţi calea cea mai scurtă spre performanţă, eu sunt prezentă. Asta ne-am propus şi cu acest atelier de voce şi muzică, unde, cu mândrie spun, este singurul loc din România unde suntem autorizaţi să predăm o metodă de canto după care au studiat cei mai mari cântăreţi din lume.
 
„Vocea României“ va reîncepe şi bineînţeles că vreau să-mi fac cea mai bună echipă şi să găsesc cei mai deschişi oameni şi dornici să absoarbă cât mai multă informaţie şi cât mai multă ştiinţă a cântului, pentru că a cânta este cu adevărat o ştiinţă şi o artă care nu se învaţă niciodată până la capăt, în fiecare zi se descoperă.
 
Acum lucrez la un nou single şi poate plec în vacanţă. Îmi doresc şi un album, chiar mă gândeam că în România nu prea se mai scot albume, din punct de vedere al managerilor din muzică este o pierdere să scoţi un album şi un efort prea mare. Oamenii vor cântece, hituri şi atât, nu mai au răbdarea să asculte un album, să descopere un artist, să treacă prin mai multe stări, prin mai multe cântece, şi nici artiştii nu mai au timp să scoată albume, pentru că necesită o muncă şi un efort considerabile, atât financiar, cât şi spiritual. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: