Larisa Iordache: „La 15 ani am vrut să mă las definitiv de gimnastică“ INTERVIU

Larisa Iordache FOTO Arhivă personală

Larisa Iordache (24 de ani) a vorbit, într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, despre revenirea ei spectaculoasă în gimnastică, după o absenţă de trei ani, dar şi despre sacrificiile din copilărie, când, într-un moment de deznădejde, a luat în considerare să renunţe la sport.

Anul trecut, în decembrie, Larisa Iordache a câştigat patru medalii – două de aur la bârnă şi sol, două de argint, cu echipa şi la sărituri – la Campionatul European de Gimnastică de la Mersin. Astfel, la 24 de ani, a devenit cea mai medaliată sportivă la Campionatele Europene din istoria gimnasticii româneşti. Are 16 medalii în palmares şi nu plănuieşte să se retragă. Dimpotrivă, Larisa Iordache spune că perioada de pauză, pe care a fost forţată să o ia, a făcut-o să-i fie dor de antrenamente, de competiţii, de viaţa de sportiv profesionist. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Larisa îşi aminteşte de începuturile sale în gimnastică, de primele victorii şi de sprijinul pe care familia sa i l-a acordat tot timpul. Larisa Iordache se consideră o persoană simplă, cu plăceri ca oricare dintre noi: îi plac muzica şi filmele, se plimbă prin parcuri, face diverse sporturi, cu tenacitatea amatorului, şi merge la shopping. Este, carevasăzică, un om împlinit, pe care nu-l mai afectează nicicum criticile din mediul online pentru subiecte frivole, precum intervenţiile estetice. Larisa Iordache se simte bine în pielea ei şi o spune răspicat.

„Weekend Adevărul“: Ce te-a determinat să revii după o pauză de trei ani?

Larisa Iordache: Sinceră să fiu, dorul de competiţie, dorul de antrenamente, ba chiar dorul de a fi obosită după un antrenament bun, plăcerea de a reuşi un element, ştiind că am muncit teribil de mult ca să-mi iasă. Toate astea m-au adus înapoi. Nu simţi în viaţa de zi cu zi ceea ce simţi la antrenamente şi competiţii şi încerc să profit acum la maximum. 

Cum a fost perioada de recuperare? 

A fost destul de grea, recunosc. Dar în acelaşi timp, s-a adunat dorinţa de a reveni la antrenamente şi în competiţii, aşa că nici n-am mai simţit greul. Cu toate că am avut foarte multe gânduri cu care m-am luptat, dar am încercat să trec peste ele cât mai repede cu putinţă.

Ai avut şi COVID-19. Ţi-a fost teamă că n-o să mai ajungi la competiţie?

Eu am avut o formă mai uşoară. Din punctul acesta de vedere, am fost norocoasă. Simptomele au fost ca de răceală. După prima săptămână au trecut şi n-am mai avut nicio problemă. Din fericire, nu m-a afectat fizic, nu mi-au fost afectaţi plămânii, de pildă. Mai aveam foarte puţin până la Campionatul Naţio-

nal şi mă simţeam destul de frustrată, pentru că eram foarte bine pregătită înainte de a afla acest rezultat (n.r. – pozitiv la testul COVID-19), dar am încercat să recuperez fiecare zi pierdută de antrenament, cât am fost bolnavă, şi să ajung într-o formă excelentă la Campionatul European. Totul a fost foarte bine, până la urmă.

„Iată, n-am renunţat“

Te-ai gândit să renunţi definitiv la gimnastică? Cu astfel de gânduri te-ai luptat?

Da, am avut foarte multe momente în care nici măcar n-am vrut să mai aud de gimnastică. N-am putut însă să stau deoparte, pentru că erau foarte multe lucruri care mă aduceau înapoi, cumva. De pildă, mesaje frumoase de la oameni care mă urmăreau înainte, oameni care m-au motivat şi încurajat să revin în sala de gimnastică şi să mă antrenez. Chiar dacă fizic voiam să stau departe, psihic nu puteam şi, iată, n-am renunţat. 

Ai scris pe Facebook un mesaj în care mărturiseai că nu foarte multe persoane au crezut în revenirea ta. 

Aşa s-a întâmplat, chiar au existat foarte multe persoane care mi-au confirmat această idee, după ce s-a terminat Campionatul European. Foarte mulţi oameni implicaţi în domeniu mi-au spus că nu mai credeau că o să-mi revin şi că voi putea câştiga altceva decât „premiul de participare“. Dar acum se bucură foarte mult pentru mine şi pentru faptul că am fost puternică. Nu ştiu dacă am vrut să le demonstrez acestora contrariul, dar vă spun sincer că eu eram prima care nu mai credea în mine. Norocul meu a fost că antrenorii mei m-au susţinut în fiecare astfel de moment greu, nu m-au lăsat să cedez, au încercat tot timpul să mă readucă pe linia de plutire. Sunt un om destul de greu de controlat, sunt foarte încăpăţânată şi au avut mult de furcă cu mine, trebuie să recunosc asta. Şi e cel mai frumos sentiment că am reuşit să-i mulţumesc atât pe ei, cât mai ales pe mine însămi. Aveam şi eu nevoie să-mi recâştig încrederea în forţele proprii. 

Larisa Iordache FOTO Arhivă personală 

Despre modele, medalii şi muncă

Cine este exemplul tău de putere şi reuşită în lumea sportivă? Un reportaj CNN te-a comparat, de pildă, cu Nadia Comăneci. 

Apreciez fiecare gimnastă care ne-a adus rezultate pentru puterea de care a dat sau dă dovadă, toate sunt nişte modele. Eu am încercat să iau de la fiecare câte ceva. Am început în a o idolatriza pe Nadia, desigur, pentru că a ajuns un model la nivel global, o cunoaşte toată lumea asta mare. De la fiecare gimnastă recunoscută şi premiată am încercat să învăţ câte ceva, ceva ce s-a potrivit personalităţii mele şi am reuşit să mă modelez şi să ajung eu însămi la succes. 

Care este cea mai muncită medalie? Pentru care dintre ele eşti cea mai mulţumită? 

Pentru medalia de la echipe (n.r. – la Campionatul European de la Mersin) m-am luptat foarte mult. Mi-am pus sufletul pe tavă pentru echipa cu care am concurat, îmi pare rău că am luat doar medalia de argint, dar şi aceea ne motivează, atât pe mine, cât şi pe celelalte fete. Mi s-a părut cea mai grea luptă, este foarte greu să-l faci pe cel de lângă tine să nu aibă emoţii sau să n-ai tu emoţii pentru el. Nu este doar medalia ta în joc, ci este vorba de medalia tuturor din echipă. La aparate, bârnă şi sol, am luptat pentru fiecare medalie în parte. Nu m-am culcat niciodată pe-o ureche, pentru că dacă o faci, ajungi să gafezi undeva. Aşa se întâmplă, chiar şi-n viaţa de zi cu zi. Când eşti prea sigur pe tine, atunci trebuie să ai cea mai mare grijă. Fiecare medalie în parte a fost muncită din greu şi dorită atât de mult încât să o câştig. 

Care a fost cel mai mare eşec sau cea mai mare dezamăgire?

Nemulţumitului i se ia darul şi n-aş vrea să se întâmple chestia asta la propriu (râde). La echipă mi-a părut foarte rău pentru că, într-adevăr, voiam să fim pe podium, să ne cânte imnul, îmi doream ca fiecare în parte să fim campioane europene. După concursul de la echipă am fost supărată, dar asta m-a motivat şi mai mult în cea de a treia zi de competiţie, în finala de la aparate, şi am încercat să recuperez din ce am pierdut la echipe.

Care a fost cea mai frumoasă competiţie? Un moment preferat?

Cel mai mult mi-a plăcut Campionatul Mondial de Gimnastică Artistică de la Nanning, China, din 2014. Este competiţia mea de suflet, pe care n-o s-o uit niciodată. Am reuşit atunci să mă lupt cu cele mai puternice sportive din gimnastica mondială şi am urcat pe treapta a doua. Am avut o perioadă foarte bună şi a fost cea mai satisfăcătoare medalie. A fost ceva absolut. 

Pasionată de înot şi de tenis 

Cum este viaţa unui gimnast senior? Cum sunt antrenamentele acum? 

Am luat-o de la capăt. Încerc să-mi îmbunătăţesc fiecare integral la fiecare aparat pentru a avea o notă de plecare mult mai bună şi mai impunătoare, încerc să corectez ţinuta, pentru că este foarte importantă şi în momentul de faţă se punctează foarte mult – şi se depunctează la fel de mult. 

Cine este Larisa Iordache dincolo de sala de gimnastică? 

Sunt o persoană simplă. Îmi văd de treaba mea, nu sunt intruzivă, nu mă bag în vieţile altor oameni, departe de mine aşa ceva. Mai fac şi alte sporturi. De exemplu, merg din când în când la înot, mă relaxează foarte tare. Mai merg la tenis câteodată, ies în parc, îmi petrec timp cu familia, merg la shopping, ca toate fetele, şi am momente când îmi doresc să petrec timp singură, să ascult muzică, să văd un film. Sunt un om cât se poate de obişnuit. 

Larisa Iordache FOTO Arhivă personală 

Greutăţile şi victoriile unui copil gimnast

Cum a apărut pasiunea pentru gimnastică? Te-a îndrumat cineva? 

Da, de la 5 ani am început gimnastica. Anterior, mama m-a dus la balet, însă mie nu mi-a plăcut, nu m-a atras, eu eram un copil mai energic, mai zbuciumat. Am renunţat, am zis că nu-mi place şi asta a fost. Mama a fost de acord. Am ajuns la gimnastică dintr-o întâmplare. Prima mea antrenoare, cea care m-a descoperit, a fost Maria Câmpeanu Cilişteanu. Era în parcul Carol cu copiii ei, eu eram cu mama şi cu fratele meu, eram pe role, încercam să-mi recuperez punga de pop-corn de la fratele meu. Mi-o furase şi eu îl alergam pe role. Atunci m-a văzut doamna Mariana, a mers la mama, a întrebat-o dacă nu cumva ar vrea să fac vreun sport. I-a propus atunci să mă aducă la gimnastică, să încercăm. În prima zi, am mers cu bunica la sală, dar n-am vrut să intru. Apoi, după vreo trei, patru zile mi-am făcut curaj, i-am zis mamei că aş vrea să încerc. Aşa a început, n-am mai ieşit din sală. Am simţit o atracţie inexplicabilă atunci. Altfel, aş fi renunţat din prima, cum s-a întâmplat cu baletul. 

Părinţii tăi sunt sportivi?

Da, provin dintr-o familie de sportivi. Mama a făcut handbal mulţi ani, era cea mai bună din echipa ei. Tata a jucat hochei şi fotbal, iar fratele meu a jucat fotbal. Aşa că ei m-au susţinut şi încurajat să fac sport, au fost în fiecare zi lângă mine când am avut nevoie, mai ales în momentele dificile. Se informau de la antrenori dacă sunt bine, dacă am rezultate bune. Tot timpul m-am putut baza pe ei. 

„Gimnastica era joaca mea“

Ai crescut în Bucureşti. Ce copilărie are o fetiţă care face gimnastică? Mai aveai timp să te joci în faţa blocului? 

Am avut o copilărie grea din punct de vedere fizic, pentru că a trebuit să-mi antrenez foarte mult corpul. În acelaşi timp, însă, tocmai pentru că-mi plăcea atât de mult ceea ce făceam, sacrificiile pe care le-am făcut, poate, nu le-am resimţit atât de tare. Eu abia aşteptam să ajung iar în sala de antrenament. Acolo era joaca mea. Ba chiar mergeam cu o oră mai devreme ca să ne jucăm în sală, în afara antrenamentelor propriu-zise. Apoi, ne mai rugam de antrenor să ne mai lase şi după. Nu oboseam, era o plăcere. Altfel, aş fi renunţat de mult, repet. Nu preferam să merg acasă şi să mă uit la televizor sau să desenez sau orice altceva. Gimnastica era joaca mea. 

Larisa Iordache FOTO Arhivă personală 

Ţi-a lipsit totuşi ceva? Mai multă ciocolată, poate?

Porţia de ciocolată o aveam în fiecare zi. Antrenorii ştiau că simţim nevoia de dulce şi o puneau în meniu. Acum nu mai vreau eu să mănânc, căci trebuie să arăt bine (râde). Altfel, cred că simţeam nevoia să petrec mai mult timp cu familia mea şi asta mi-a lipsit cel mai mult. Încerc să-l recuperez acum, căci toţi creştem şi îmbătrânim şi trebuie să profităm de timpul acesta cât putem. Dar sper din suflet să recuperez cât mai mult. 

Cu şcoala cum te-ai descurcat?  

Am avut parte de o învăţătoare foarte bună la Şcoala nr. 24, în Bucureşti, care tot timpul m-a susţinut şi, dacă eram prea obosită să-mi fac tema, mă înţelegea. Când aveam nevoie de explicaţii suplimentare, mi le oferea, căci poate rămâneam în urmă cu lecţiile. Şi copilul ei făcea sport, aşa că ştia câtă muncă presupune asta şi cât timp dedicat. Când am mers la Lot, am avut alt regim, nu mai mergeam în şcoală, veneau profesorii la noi, aveam un program bine stabilit şi am învăţat mai mult singure. Matematica îmi plăcea foarte mult, am apucat să merg chiar şi la concursuri, la „Cangur“. Îmi pare rău că n-am mai pus accent pe matematică ulterior, dar asta e, am ales gimnastica şi nu regret nicio clipă. 

Prima medalie de campioană naţională a fost la vârsta de 8 ani. Ce amintiri ai de atunci? 

Da, îmi amintesc că am obţinut locul III, deşi îmi doream, normal, locul I. Mă uitam cu foarte mare ardoare la medalia de aur. Apoi, am început să câştig şi eu aur, pe măsură ce am crescut, iar antrenamentele au fost din ce în ce mai bune, şi-mi amintesc acel sentiment de mândrie şi de mulţumire, copil fiind. Mă bucuram nespus când veneam cu câte o medalie acasă. Părinţii mei îmi spuneau tot timpul că dacă iau medalii de aur, îmi vor lua orice îmi voi dori. Iar pentru mine recompensa funcţiona. Voiam un papagal, de pildă, îl obţineam cu o medalie. Sau un câine. Şi ei se ţineau mereu de cuvânt. 

Larisa Iordache FOTO Arhivă personală 

Ai avut şi îndoieli că ai ales bine gimnastica? Nu îi este greu unui copil să se antreneze atât de intens?

Am avut. Mai ales la Lot, făcând aceeaşi chestie în fiecare zi, antrenamente şi acasă, e destul de monoton şi te plictiseşti. Am avut un astfel de moment, pe la 15 ani. Am vrut să mă las definitiv de gimnastică. Am vrut să fiu un copil normal, să mă duc la şcoală, să mă duc acasă şi să stau cu părinţii. Dar acest gând nu m-a ţinut foarte mult. Am discutat cu mama, mi-a pus ambele situaţii în faţă. M-a făcut să mă gândesc la ce aş alege în locul gimnasticii. Nu-i uşor să renunţi şi s-o iei de la zero spre alt domeniu. Pe de altă parte, încă voiam să devin campioană, aveam acest vis neîndeplinit. Am reflectat şi am zis OK, rămân aici, îmi place gimnastica şi asta ar trebui să fac în continuare. Mama nu m-a obligat niciodată, mi-a dat întotdeauna de ales, punându-mi în faţă toate opţiunile. N-am putut să dau opt ani de muncă intensă pe o clipă de deznădejde. 

„Sunt o persoană asumată“

Larisa, tu eşti fericită?

Sunt mulţumită şi recunoscătoare pentru toate lucrurile din viaţa mea, momentan. Sigur că vor exista mereu momente de „puteam mai bine“ sau „aş vrea mai mult“, nu mă opresc aici, mereu voi vrea să mă autodepăşesc. Pe plan personal, sunt OK, îmi doresc ca toţi cei dragi mie să fie sănătoşi, mai cu seamă în vremurile pe care le trăim, şi-mi doresc să pot să fac în continuare ce-mi place, cred că asta e fericirea. 

Au existat persoane care te-au criticat pentru faptul că ai ales să-ţi faci anumite intervenţii estetice. Te-au afectat? Cum le răspunzi?

M-au afectat acum ceva vreme, desigur, acum deja nu le mai iau în considerare. Fiecare are dreptul de a alege cum să arate, fiecare aspiră la perfecţiune, pe care ne-o definim diferit, în funcţie de propriile viziuni, dorinţe şi valori personale. Suntem diferiţi şi avem obiective diferite, nu? Altfel, ne-am lupta toţi pentru ceva la nesfârşit şi am sfârşi prin a pierde cu toţii. Nu mai pun la suflet, poate mulţi oameni critică asta pentru că nu au altceva de făcut. Sau, pur şi simplu, găsesc de cuviinţă să-şi verse frustrările şi răutăţile pe reţelele de socializare. Cred că e, în primul rând, o pierdere foarte mare de timp şi de energie. Eu sunt o persoană asumată, îmi asum postările de pe paginile mele şi orice fac în viaţa mea personală, în viaţa mea de zi cu zi. Dacă eu pun o fotografie, mă gândesc, clar, înainte, la reacţii. Dacă aleg s-o fac, este pentru că aleg să fiu eu, nu pozez în altcineva. Asta sunt şi indiferent de critici, eu aleg să nu mă dezic de personalitatea mea şi să fac exact ceea ce mă face pe mine fericită. Şi cred că despre asta e viaţa. Am ales să-mi fac aceste îmbunătăţiri, eu aşa le consider, pentru că am crezut că am nevoie de ele. Dacă o să consider că am nevoie şi de altele, le voi face. Pentru că sunt o persoană independentă, din toate punctele de vedere, şi nu mă văd obligată să dau socoteală nimănui. 

Ce obiective ai pentru 2021? Ce aşteptări ai? 

Îmi doresc să fiu sănătoasă şi să pot să-mi fac antrenamentele cum trebuie, îmi doresc să mă calific la Jocurile Olimpice, să ajung acolo şi să fac fiecare competiţie în parte atât de bine încât să capăt o încredere şi mai mare în propriile forţe. Şi după Jocurile Olimpice, să concurez la Campionatul Mondial şi să strâng cât mai multe medalii anul acesta. 

Larisa Iordache 

CV - Sportiva anului 2020

• Numele: Larisa Iordache  
• Data şi locul naşterii: 19 iunie 1996, Bucureşti  
•  Palmares: 
• În 2010 a avut prima competiţie majoră, Campionatul European din Birmingham, unde a obţinut medalia de bronz la individual compus.
• În iulie 2011, a luat startul Festivalului Olimpic de Tineret 2011 din Trabzon, Turcia. La doar 15 ani, a câştigat finala la individual compus, argintul la sărituri, argintul la paralele, aurul la bârnă şi aurul la sol. 
• Campionatul European din 2012 a fost primul ca senioară. A cucerit trei medalii, la egalitate cu Cătălina Ponor.
• În martie 2014, a concurat la Cupa Mondială de la Doha unde a câştigat aurul la sărituri, bârnă şi sol.
• La Campionatele Europene din 2014, a fost cea mai medaliată sportivă din întreg concursul. A fost fost votată Miss European Championships.
• În 2020, a participat la Campionatele Europene de Gimnastică Artistică Feminină susţinute în Mersin, Turcia. A adus acasă patru medalii: aur la sol şi bârnă, argint la sărituri şi argint pe echipe. 
• Are 16 medalii obţinute de-a lungul carierei la Campionatele Europene şi a depăşit-o pe Cătălina Ponor în clasamentul all-time al României, devenind cea mai medaliată gimnastă a ţării la Europene.
• A fost votată Sportivul Anului 2020. 
• Locuieşte în: Bucureşti