INTERVIU Iuliana Marciuc: „Iubirea se întreţine şi nu trebuie niciodată să crezi că ai cucerit definitiv pe cineva“

Iuliana Marciuc FOTO TVR

Prezentatoare şi producătoare de emisiuni şi seriale de televiziune, Iuliana Marciuc (51 de ani)  ne-a vorbit despre oamenii care i-au influenţat parcursul profesional, a explicat de ce nu are în plan o căsătorie, dar şi cum a reuşit să menţină vie relaţia cu Adrian Enache (52 de ani).

Iuliana Marciuc este una dintre cele mai „vechi“ vedete TVR. Face parte din generaţia crainicelor anilor '90 şi se mândreşte cu o carieră în televiziune de peste 28 de ani, deşi în copilărie îşi dorea să devină actriţă.

Iuliana a copilărit chiar peste stradă de Televiziunea Română. A fost un copil neastâmpărat, bătea băieţii, dar şi conştiincios - a fost desemnată comandant de grupă, de detaşament şi de unitate. Primii bani i-a câştigat din mărţişoare şi felicitări, pe care le vindea la şcoală sau în târg, şi şi-a cumpărat o rochie. 

Iubirea dintre ea şi Adrian Enache a fost deseori un subiect controversat, în atenţia presei, însă prezentatoarea TV a declarat că nu are niciun regret. Relaţia dintre cei doi este presărată cu momente romantice, Iuliana Marciuc considerând că acestea reprezintă cheia unei relaţii vii.

A fost vreme de mai mulţi ani în echipa de producţie a festivalului internaţional Cerbul de aur şi trei ani a fost producătorul Selecţiei Naţionale Eurovision şi şefa delegaţiei României la Eurovision. În prezent este gazda emisiunii „Destine ca-n filme“, difuzată în fiecare luni, de la ora 21.10, la TVR 2.

„Adevărul“: Sunteţi născută în Bucureşti. Unde aţi copilărit?

Iuliana Marciuc: Am copilărit chiar vis-a-vis de televiziune. Acolo locuiau bunicii mei din partea tatălui şi mergeam în vizită la ei. Locuiau într-o vilă pe care am văzut-o multă vreme după ce am crescut. Era o clădire pe care tot încercau să o dărâme, iar de curând s-a început construcţia în locul ei. 

Ce simţiţi când vedeţi că locul în care aţi copilărit se transformă?

Am fost destul de supărată. Sentimentul nu era tocmai uşor, pentru că treceam în fiecare zi pe lângă o ruină. La un moment dat chiar am vrut să opresc maşina şi să merg înăuntru, dar fiindcă era un loc părăsit, m-am gândit că îmi fac şi mai rău şi am renunţat. 

Cum a fost copilăria acolo? Ce amintiri vă leagă de acea zonă?

Îmi amintesc că mă plimbam cu bunicii în Parcul Herăstrău şi e interesant că, peste ani, tot în Herăstrău merg, dar cu David (fiul pe care îl are cu Adrian Enache – n.r.). 

Vacanţele tot acolo le petreceaţi sau mergeaţi undeva la ţară? 

Nu, am avut foarte puţine tangenţe cu lumea asta, bunicii din partea mamei fiind din Ardeal, din Oţelul Roşu, Caransebeş, dar nici acolo nu este ţară în accepţiunea aceea cu animale, cu gospodărie. 

Deci nu aţi trăit experienţa de la ţară…

Nu, nu pot să spun că am experienţa vieţii de la ţară. 

Ce fel de copil eraţi?

Neastâmpărat.

Ce boacăne făceaţi? 

În primul rând, băteam băieţii şi nu reuşeam să stau în bancă. Fiind foarte mică, trimisă la şcoală de la şase ani, nu aveam răbdare să stau în bancă, iar în clasa întâi mă ridicam tot timpul şi udam florile sau făceam curat prin clasă. Făceam orice altceva decât să stau în bancă. În rest, am fost comandant de grupă, de detaşament şi de unitate. 

Iuliana Marciuc (stânga) pionier FOTO Arhivă personală

Aveaţi anumite atribuţii? 

Da, erau atribuţii organizatorice, de comunicare cu profesorii. Comandantul era elevul care prezenta profesorilor problemele elevilor. 

Ce visaţi pe atunci să deveniţi?

Ei, bineînţeles, artistă (râde). 

Artistă în ce domeniu?

Teatru, pentru faptul că ai mei mă duceau în fiecare duminică la teatru, lucru pe care l-am făcut ulterior şi cu David de când avea vreo trei ani. Mi-am dorit să fiu artistă, îmi doream să merg în culise, participam la repetiţiile Teatrului Mic, pentru că aveam acolo pe cineva care mă lăsa să intru şi aşa am pătruns pentru prima dată în lumea artistică.

„Vindeam mărţişoare la şcoală şi în târg“

Dar perioada comunismului cum a fost? S-a întâmplat să staţi la celebrele cozi? S-au simţit în familie anumite lipsuri?

Îmi amintesc perioada cartelei la ulei, zahăr, făină. Îmi amintesc cozile de la ciocolata Kandia cu lapte. În rest, nu aveam foarte mari lipsuri, pentru că părinţii mei aveau relaţii şi primeam acasă câte o cutie mare cu pachete de ficăţei sau de pui, care erau repartizate şi pe la vecini, că dădeam la toată lumea să îi ajutăm. De asemenea, tot din locul respectiv, un loc al nomenclaturii, primeam pantofi Leonardo de diferite culori, acei balerini cu lac. Aveam portocalii, albaştri şi galbeni. Aveam şi o mătuşă plecată în Australia, care îmi mai trimitea haine făcute de ea - sarafane, blugi, geci. Plus mama, care permanent făcea rost de lână sau de mohair şi îmi făcea pulovere, celebrele pulovere cu care am apărut eu când am fost crainică. Toate acele pulovere erau făcute de mama după diverse modele din reviste. 

La Revoluţie aveaţi 22 de ani. Aţi ieşit în stradă?

Am terminat facultatea în ’89 şi am fost repartizată la Trustul de Montaj Utilaj Chimic Bucureşti, care era în Piaţa Romană. În zilele Revoluţiei eram detaşată la Popeşti Leordeni. Îmi amintesc că am plecat spre Popeşti Leordeni şi n-am mai ajuns din cauza tancurilor de pe stradă. Ne-am întors spre sediul din Romană, iar apoi am fost în sediul din Drumul Taberei, unde se trăgea foarte tare. N-am ieşit în stradă, pentru că nu m-au lăsat părinţii mei.

Dar aţi fi vrut?

Da, pe atunci eu voiam să plec, dar ei nu mă lăsau. Şi oricum, Drumul Taberei era oarecum închis, se ieşea doar pe la Ministerul Apărării. 

Cu părinţii ce relaţie aţi avut? Cu ce se ocupau?

Cu părinţii am avut întotdeauna o relaţie foarte bună. Cu mama am fost foarte bună prietenă, veneam de la grădiniţă şi îi povesteam tot ce am făcut. Ei i-am spus prima dată că vreau să mă mărit, când eram la grădiniţă (Râde). Am avut o relaţie foarte deschisă cu părinţii. Tatăl meu, care lucra şi lucrează şi acum, deşi este pensionar, la Radio România Actualităţi, mă lua cu el la radio şi aşa am început primele emisiuni, primele colaborări. Mai întâi citeam texte la emisiunile pentru copii, apoi am luat reportofonul şi mergeam la interviuri pentru o emisiune de studenţi, „Viaţa studenţească“, iar după aceea, în timpul facultăţii, am mers la Studioul de Radio Televiziune cu circuit închis din cadrul Academiei de Studii Economice. Mama a fost analist programator de cibernetică, ea m-a pus să fac această facultate.

Da, am observat că aţi absolvit Facultatea de Planificare şi Cibernetică Economică din cadrul ASE-ului. Aţi profesat?

Am profesat câteva luni, până la Revoluţie, apoi, imediat, la începutul anilor '90 am aflat de un concurs de crainice şi m-am prezentat. L-am luat şi la 1 august 1990 m-am angajat în televiziune. Iată-mă şi acum aici. Foarte fidelă. 

Şi ce a spus mama dumneavoastră, care v-a împins să faceţi această facultate, când aţi ales televiziunea? Nu a avut nicio reacţie?

Păi nu, pentru că îl aveam şi pe taică-meu la radio, eu mă duceam la televiziune la ASE.

Iuliana Marciuc, crainică FOTO Arhivă personală

Cum a fost prima zi pe platoul de filmare? Aţi avut emoţii?

Ţin minte că prima dată nu a fost un platou de filmare, ci a fost o intrare în direct. Fiecărei crainice i s-a repartizat câte o crainică nouă şi prezentam împreună cu ele, în direct. Absolut şocant pentru colegele noastre care aveau experienţă şi care ştiau ce înseamnă. Îmi amintesc ce şoc a avut Cristina Bota (una dintre cele mai cunoscute crainice de pe vremea lui Ceauşescu – n.r.). Era extrem de emoţionată pentru mine şi îi era foarte frică de ce reacţii pot avea eu, dar eu nu am fost deloc emoţionată. Probabil că am fost inconştientă, (râde), iar ea mult mai conştientă decât mine. Dar totul a mers foarte bine şi după aceea am început să intru în direct în fiecare sâmbătă sau duminică la emisiunile de tip magazin, cu Cristian Ţopescu, el a fost şi mentorul meu, cu Liviu Tudor Samuilă, o altă personalitate a televiziunii, cu Silvia Ciurescu. Astea au fost, deci, începuturile în televiziune. Începând cu 1 august 1990 mi s-a propus să mă şi angajez. Şi a urmat o lungă dezbatere, la care ţin minte că m-a ajutat foarte mult Silvia Ciurescu în decizie, pentru că eu mă tot gândeam ce treabă are televiziunea cu cibernetica. Ea mi-a spus că i se pare că sunt foarte potrivită pentru meseria asta şi m-a încurajat foarte mult. 

Cumva ea a fost cea care v-a influenţat decizia?

Da, m-a influenţat. M-a încurajat foarte mult, am avut foarte multe discuţii până să accept, pentru că iniţial voiam ca televiziunea să fie doar un hobby şi să îmi continui serviciul pe care îl aveam, dar care nu îmi plăcea în mod deosebit, programare pe computer. Silvia m-a determinat să aleg să fac din televiziune o profesie, spunându-mi că îmi întrevede un viitor şi că, probabil, de la crainică o să urc mai multe etape. Ceea ce s-a şi întâmplat. Practic, cred că asta e cheia succesului, să parcurgi toate etapele, în cazul meu, de la crainică la reporter de teren, apoi moderator al unor emisiuni mai grele, apoi realizator de emisiuni şi, în final, producător de emisiuni. 

Credeţi că banii aduc fericirea? 

Aveam un profesor la ASE care spunea că banii nu aduc fericirea, dar nici nenorocirea. Acum, vremurile noastre îl contrazic puţin, în sensul că se vede clar că foarte mulţi bani pot aduce nenorociri. Eu consider că trebuie să îţi faci un buget în aşa fel încât să poţi să îţi îndeplineşti nişte dorinţe, cum ar fi să poţi să îţi permiţi nişte vacanţe, să poţi să îţi permiţi pentru copilul tău o şcoală bună, dar nu mi-am dorit niciodată foarte mulţi bani şi cred că dacă respecţi banul şi greutatea cu care el se face, atunci banul vine spre tine.

Dar primii bani din ce i-aţi câştigat şi ce aţi făcut cu ei? 

Aaa, primii bani… Am făcut mărţişoare. Făceam mărţişoare şi mă duceam să le vând în târg. Era şi o vorbă „nu daţi banii pe prostii, luaţi mărţişoare la copii“. Şi în facultate am făcut mărţişoare, dar şi în liceu. Făceam mărţisoare cu aţă, mărţişoare cu croşeta, tot felul de combinaţii, felicitări de 8 Martie sau felicitări de Crăciun pe care le vindeam şi pe la şcoală, şi pe la târguri. Ţin minte că mi-am strâns nişte bani din mărţişoare şi mi-am luat o rochie de la Fondul Plastic.

Până acum aveţi vreun regret? 

Nu am niciun regret, nu îmi place să am regrete, mă gândesc la clipa prezentă şi mă gândesc la viitor, îmi place să îmi fac planuri pe scurtă durată. 

În acest moment aveţi vreun plan de viitor?

Am în plan să vizitez nişte locuri frumoase de la munte, unde să admir culorile absolut superbe ale toamnei. 

Aţi spus că v-aţi înţeles bine cu mama dumneavoastră. Cum sunteţi ca mamă? Ce relaţie aveţi cu David? 

Şi eu am aceeaşi tactică pe care a avut-o mama mea. Mi-a acordat foarte multă încredere şi tot la fel îl tratez şi eu pe David. Încerc să îl responsabilizez cât pot, am încredere în el, în puterile lui, îi sunt prietenă şi petrec mult timp cu el. 

Fiind aproape de vârsta adolescenţei, aţi întâmpinat probleme? 

N-a intrat încă în adolescenţa aia mai grea, dar, uite, am aici o carte pe masă, „Super Nanny: Cum să-ţi creşti bine copilul“, de Irina Petrea, pentru copii şi adolescenţi. Suntem pregătiţi şi citim. Nu a intrat în adolescenţa aia despre care se tot spune, deşi are câţiva colegi prin jur. Probabil că depinde şi de zodie. El e un Scorpion puternic şi intuitiv, ca şi sora lui. Şi Diana este tot Scorpion. Nici cu Diana (fiica lui Adrian Enache - n.r.) nu au fost mari probleme de adolescenţă. 

Cu Diana cum vă înţelegeţi? Ce relaţie aveţi?

Foarte bine. Am admirat-o săptămâna trecută. Ne-am întâlnit pentru că ea a prezentat moda şi a fost mireasa Lizei Panait, o prezentare de modă dedicată Mariei Tănase. A fost foarte frumoasă pe scenă şi pot să spun chiar că am avut foarte multe emoţii, pentru că mi-am dat seama cât de mult a crescut, am realizat că poate fi deja în orice moment mireasă adevărată, pentru că are 22 de ani. 

Dar ei doi, ca fraţi, cum se înţeleg?

Se înţeleg foarte bine, deşi se întâlnesc destul de rar, pentru că au preocupări complet diferite, dar atunci când se întâlnesc, se înţeleg foarte bine şi povestesc, se joacă pe telefoane. 

David, Adrian Enache şi Iuliana Marciuc FOTO Arhivă personală

De ce spune „nu“ căsătoriei

Cum este Adrian Enache ca tată? 

Adrian a fost şi pentru Diana un tată extraordinar, de multe ori Diana a declarat asta şi nu a exagerat cu nimic. Şi cu David este la fel, este o prezenţă calitativă, nu cantitativă. Chiar dacă din pricina concertelor sau a emisiunilor de televiziune pe care le are este ocupat în mare parte a timpului, atunci când este prezent este prezent cu adevărat, cu tot sufletul şi vorbeşte, comunică, povesteşte.

Dar ca soţ, cum este? 

Este aceeaşi prezenţă calitativă. Noi facem eforturi de a petrece mult timp împreună, ne organizăm în aşa fel încât, deşi programele noastre de multe ori sunt foarte diferite, deşi weekendurile noastre sunt în timpul săptămânii, să ieşim cu prietenii, să mergem împreună la petreceri, să plecăm împreună în vacanţe, de multe ori şi doar în doi, pentru că eu cred că este foarte important acest lucru, eu cred că iubirea se întreţine şi e greu. 

Asta e cheia?

Da, da, cred că asta este. Da, cred că iubirea se întreţine şi nu trebuie niciodată să crezi că ai cucerit definitiv pe cineva. Noi încercăm tot timpul să ne facem surprize plăcute unul celuilalt.

Îmi puteţi da exemplu de o surpriză de genul ăsta?

Uite, o surpriză poate fi chiar că îl voi smulge din programul cotidian şi vom merge la nişte prieteni la Breaza, pentru a petrece acolo două zile singuri. O surpriză din partea lui sunt florile pe care mi le aduce fără niciun motiv sau faptul că îmi cântă la telefon sau se înregistrează şi îmi trimite ca mesaj. Deci, avem o relaţie vie. 

O relaţie chiar adolescentină...

Aa, cred că adolescentină este datorită faptului că el este un adolescent. Ştii că se spune că bărbaţii se maturizează mai greu, ceea ce probabil că este adevărat, dar în multe privinţe nu e un lucru rău, ci asta face viaţa mai frumoasă. Adică, faptul că reuşeşti permanent să ai suflet de copil şi să treci peste greutăţile vieţii cu zâmbetul pe buze, să ai simţul umorului... Cred că David de la el a moştenit simţul umorului. 

Povestiţi-mi cum v-aţi cunoscut...

Eram la mare, el cânta şi a fost un fel de dragoste la prima vedere, deşi eu îl cunoşteam pe el de la televizor, el pe mine de la televizor, pentru că apăream de ceva timp. El apăruse într-o emisiune de divertisment în care imita diverşi artişti şi de atunci l-am admirat şi l-am apreciat foarte mult ca artist, mi-a plăcut foarte mult ce face. Apoi ne-am întâlnit şi marea ne-a apropiat. De asta nu există vacanţe fără mare, bineînţeles. 

V-a afectat tot ce s-a scris în acea perioadă după ce s-a aflat că sunteţi împreună?

Nu. Eu mi-am asumat dintotdeauna tot ceea ce fac şi, evident, mi-am asumat şi această poveste, pentru că era şi este o poveste de dragoste şi ştiu că în situaţia noastră se află şi se aflau în acea perioadă foarte multe alte cupluri, diferenţa a fost că acele cupluri nu erau la fel de vizibile ca noi. Dar ceea ce ni s-a întâmplat nouă sigur că este o poveste unică, pentru că suntem noi, fiecare, unici, dar nu este o poveste care să nu se mai repete şi în alte cupluri. La început, sigur, m-a afectat mai mult pentru că mă gândeam la părinţi, la familie, dar ulterior, uşor-uşor, ne-am obişnuit. S-au scris şi multe lucruri exagerate, doar cu sâmbure de adevăr, multe erau şi adevărate, dar faptul că noi ne iubeam ne ajuta să trecem peste aceste mici inconveniente.

Aţi spus de părinţi şi de familie. Au fost împotriva relaţiei?

Părinţii noştri fac parte din generaţiile acelea în care sunt căsătoriţi de 50 de ani şi au fost împreună permanent şi sigur că nu acesta este modelul pe care noi l-am văzut în familiile noastre, dar în foarte scurt timp, văzând intensitatea sentimentelor, au fost de acord cu noi.

Ţinând cont de numeroasele divorţuri şi despărţiri din ultima perioadă, cum aţi reuşit să menţineţi relaţia cu Adrian Enache? Mi-aţi spus că vă faceţi surprize, petreceţi timp împreună, dar mai există ceva ce ar trebui să facă un cuplu pentru a menţine vie relaţia? 

Mi-ai spus mai devreme „cum este soţul Adrian Enache“, noi nu suntem căsătoriţi, suntem doar logodiţi, dar sigur că trăim împreună ca o familie şi ne amuzăm întotdeauna că principalul motiv al divorţului este căsătoria (râde). Pentru că în jurul nostru vedem, din păcate, foarte multe cupluri care se fac şi se desfac cu repeziciune şi încep să cred tot mai mult că vremurile pe care le trăim nu sunt pentru a oficializa o relaţie printr-o căsătorie. Eu cred, până la urmă, că această hârtie, care e doar o hârtie, ajunge să facă o schimbare la nivel mental, în care nu mai reuşeşti să treci peste impasurile inerente dintr-un cuplu decât printr-un divorţ, ceea ce nu cred că e cazul. Cred că oamenii se grăbesc foarte mult când iau această decizie şi, până la urmă, hârtia asta nu face decât să creeze probleme, iar dacă vrei să faci lucruri sau să construieşti ceva împreună, poţi construi şi fără să fii căsătorit. 

Asta înseamnă că nu aveţi în vedere nici pentru viitor acest plan? 

Nu, nu (râde). Nu, dacă nu am făcut-o până acum, nu ştiu ce s-ar putea întâmpla ca să o fac, însă să nu spui niciodată „niciodată“. Eu am ideea asta, că nu ştii niciodată ce se poate întâmpla, dar, în principiu, nu văd de ce am face acest lucru. 

Credeţi că momentele romantice de care mi-aţi spus mai devreme au ajutat relaţia? 

Cu siguranţă, când ai grijă de iubirea ta, când ai grijă să îl faci pe celălalt bucuros sau să îi faci mici bucurii, ai grijă de relaţie şi sigur că astea sunt atuuri pentru o relaţie trainică. 

Dincolo de televiziune, cu ce vă mai ocupaţi? În afară de viaţa de famile… 

În afară de viaţa de mămică, care îţi ocupă foarte mult timp, sunt imaginea unui cămin de bătrâni, care se numeşte „Căminul de bătrâni Patru Generaţii“. Poartă numele de „patru generaţii“ datorită faptului că noi suntem patru generaţii, adică: David, eu, mama mea şi bunica mea, pentru că David are şi străbunică, pe care am sărbătorit-o de curând la împlinirea vârstei de 90 de ani. Recent, i-am dus pe toţi seniorii din căminul de bătrâni într-o activitate de voluntariat de o zi, la mare, au văzut marea, au stat pe plajă, apoi au mâncat la restaurantul unde Adrian are program toată vara, în Venus. Le-am asigurat, cu sprijinul doamnei proprietare, şi o masă, prilej pentru o adevărată petrecere în care ei au cântat şi au dansat pe malul mării şi a fost chiar foarte frumos şi impresionant. Seara târziu, ne-am întors acasă. 

Ce v-a împins să faceţi asta? 

Am învăţat frumuseţea voluntariatului de la eroii mei de la „Destine ca-n filme“. Este o producţie care merge de ani de zile premium pe TVR 2, se poate numi deja un brand al acestui post de televiziune. Acum, în toamna asta, este un nou sezon şi îţi dai seama că în toţi aceşti ani am cunoscut o mulţime de oameni, oameni speciali le spun eu, care sunt simpli, obişnuiţi, dar puşi în situaţii neobişnuite. De la ei am învăţat şi că e bine să te bucuri de lucrurile simple, de la ei am învăţat cât de importantă este sănătatea, de la ei am învăţat că trebuie să te acomodezi cu orice îţi oferă viaţa şi că atunci când se închide o uşă, se deschide, cu siguranţă, alta dacă eşti puţin atent să vezi în ce direcţie. Tot de la ei am învăţat şi voluntariatul, un voluntariat care nu e făcut neapărat pentru un ajutor material, ci ca un ajutor de timp pe care poţi să îl oferi celorlalţi. Într-adevăr este extraordinar, te încarci foarte mult cu astfel de acţiuni. 

Legat de experienţa acestei emisiuni… La „Destine ca-n filme“ prezentaţi cazurile unor oameni obişnuiţi în situaţii neobişnuite. Ce poveşti sau modele de oameni v-au impresionat cel mai mult?

Sunt foarte mulţi oameni. Există un personaj pe care l-am invitat şi când am susţinut lucrarea mea de doctorat - pentru că începând de acum doi ani am obţinut titlul de doctor în Cinematografie şi Televiziune. La 18 ani a fost călcat de tramvai şi i-au fost retezate picioarele şi o mână. Acum este un om în toată firea, care a supravieţuit acestui accident şi este un învingător, pentru că, între timp, a făcut şi Facultatea de Psihologie, şi-a întemeiat şi o familie, are un copil, dar, sigur, după o perioadă inerentă de depresie. El a ales să împărtăşească din povestea lui şi celorlalţi şi merge pentru a susţine tot felul de training-uri de dezvoltare personală, de voinţă. Într-adevăr, este un mare exemplu. Asta a fost o poveste veche. Acum, dintre poveştile de destin ale sezonului acesta, pot să spun, de exemplu, că m-a impresionat cu adevărat povestea lui Nadine, despre care ai putea spune că este o vedetă cunoscută şi despre care se ştie tot. Însă, eu am reuşit să obţin de la ea câteva dezvăluiri şocante, pe care nu le-a mai spus şi care au făcut din episodul cu ea o ediţie cu totul specială. 

Am vorbit mai devreme despre prima apariţie la TV. Perioada de după cum a fost? Vi s-a întâmplat să vă oprească oamenii pe stradă? Ce vă spuneau oamenii? V-aţi simţit vreodată copleşită sau agasată de celebritate?

Agasată nu, niciodată. Era perioada anilor ’90. Gândeşte-te că nu exista decât o televiziune, iar noi eram câteva crainice, deci câteva personalităţi care apăream la televizor, eram opt crainice şi sigur că te cunoştea toată lumea. Televiziunea Română este prima televiziune din viaţa noastră şi îmi pare extrem de rău că, din diferite motive, ea nu mai este prima, pentru că s-ar fi putut, cu siguranţă, menţine prima la câtă capacitate umană de valoare şi câtă capacitate tehnică avea în anii ’90. Eu mergeam pe atunci cu mijlocul de transport în comun şi mă oprea lumea, îmi oferea flori fără să mă cunoască, oamenii îmi zâmbeau, îmi spuneau că de abia aşteaptă să mă mai vadă, îmi dădeau sfaturi. 

Ce sfaturi vă dădeau?

Îmi dădeau sfaturi despre cum să mă îmbrac. Despre cum să mai fie puloverul făcut de mama şi ce culoare să fie, că mi-ar sta mai bine în ciclam decât în albastru, să mă tund sau să nu mă tund, sfaturi de genul ăsta, şi, oricum, oamenii zâmbeau, zâmbeau mult mai mult decât zâmbesc astăzi. Asta e o concluzie pe care eu am tras-o, Bucureştiul a ajuns în ultimul timp un oraş trist. 

Care credeţi că este motivul?

Care să fie motivul… Vremurile pe care le trăim, schimbările „în bine“ pe care le trăim (râde). Oamenii zâmbeau mult mai mult înainte şi erau mult mai atenţi la oamenii din jurul lor. Bine, şi nu în ultimul rând, probabil că telefonul mobil ne-a schimbat, pentru că de cele mai multe ori oamenii stau cu capul în telefon, iar până nu vor cădea într-o groapă, nu se vor potoli. Adevărul e că tehnologia a adus cu ea foarte multe schimbări. Când eu mi-am început relaţia cu Adrian nu exista telefon mobil. Vorbeam prin telefoanele din studioul 4, iar el se ducea în recepţiile de hotel de la mare. 

Dumneavostră cum vă raportaţi la aceste schimbări despre care vorbeam? Aţi simţit că v-au afectat? 

Eu încerc să iau de fiecare dată părţile bune ale tehnologiei, destul de târziu mi-am cumpărat şi eu iPhone şi m-a determinat o stilistă care mă sfătuia cu privire la cum să mă îmbrac şi îi era mult mai uşor să o facă trimiţând nişte modele pe telefon sau la cumpărături mă ajuta cu ce pot să îmi iau sau nu. Iar acum, sigur că îl am şi îl folosesc, dar fac eforturi să îl las atunci când ajung acasă şi reuşesc cu greu. 

Acum m-am amuzat că sunt într-un program de transformare, „body shape“, şase kilograme în şase săptămâni, dar nu este numai ideea că slăbeşti şase kilograme, ideea este că transformarea constă în felul în care mănânci, să mănânci întotdeauna sănătos, la fiecare masă să fie şi proteine, dar şi ceva verde, adică legumă. Mi s-a părut foarte interesant că în fişa aceea pe care o completăm zilnic este rubrica de alcool, cafea, orele de somn şi „ai lăsat telefonul după ora 22.00?“. Şi asta m-a amuzat foarte tare, pentru că uite cum trainerii s-au gândit ei că un alt aspect care merită a fi modificat în viaţa noastră este să lăsăm telefonul după ora 22.00.

Şi v-a ajutat acest program? 

Sunt acum în el şi mă ajută foarte mult psihic, într-adevăr te simţi foarte bine şi sigur că în afară de faptul că am şi slăbit, e vorba de felul în care te simţi, de energia aceea pe care o capeţi odată cu gimnastica. De altfel, pe cea care a inventat acest program în România, Irina Alionte, am cunoscut-o tot în cadrul emisiunii „Destine ca-n filme“, ea fiind una dintre eroinele noului sezon de la „Destine ca-n filme“ – o româncă ce a ajuns la Londra cu un program de schimbare fizică şi personală inventat de ea.

Aţi simţit vreodată că locul dumneavoastră nu e în televiziune? V-aţi gândit vreodată să renunţaţi? 

Nu, nu am vrut niciodată să renunţ. 

Au fost situaţii sau oameni care v-au dezamăgit?

Oo, situaţii şi oameni care te dezamăgesc sunt, din păcate, permanent şi foarte multe dintre ele în ultima perioadă, dar mergi mai departe şi te gândeşti că o uşă închisă înseamnă o uşă deschisă într-o altă direcţie. 

Care credeţi că e cheia succesului, pentru a ajunge cât mai sus în acest domeniu?

Să nu sari trepte, ci să treci prin fiecare dintre ele, să nu doreşti de la început să fii producător de emisiune, pentru că nu ai cum să reuşeşti să fii producător de emisiune fără să fi fost înainte realizator, reporter, fără să fi ars nişte etape, nu poţi să te trezeşti producător de emisune peste noapte. 

Au fost proiecte pe care le-aţi refuzat simţind că nu rezonaţi cu ce trebuia să faceţi acolo?

Nu, pentru că eu îmi aleg proiectele. Iar pentru că eu îmi aleg proiectele, nu, nu pot să spun că au fost astfel de situaţii. Pe vremea când prezentam şi eram doar prezentatoare se întâmpla să renunţ la a prezenta anumite lucruri care mi se păreau a nu fi de calitate. 

Îmi puteţi da un exemplu?

De exemplu, nu am vrut să prezint o nuntă, acum văd că se practică şi acest lucru. Să prezint o nuntă sau un eveniment minor mi se părea aşa… 

Sunteţi una dintre cele mai „vechi“ vedete TVR. V-aţi dorit vreodată să plecaţi la un post comercial? 

Au fost perioade în care am primit oferte de la posturile comerciale, dar le-am refuzat. 

De ce? Ce v-a făcut să rămâneţi la TVR?

Fidelitatea (râde). Da, chiar fidelitatea, faptul că am intrat aici de foarte tânără, suntem aşa ca într-o familie, am colegi cu care lucrez de ani de zile şi cred că datorită faptului că atunci când mă ataşez de un loc sau de o persoană, râmân acolo. Eu am fost şi ani de zile în echipa de producţie a festivalului internaţional Cerbul de aur, mai puţin anul acesta, şi trei ani am fost producătorul selecţiei naţionale Eurovision şi şefa delegaţiei României la Eurovision.