INTERVIU Chef Sorin Bontea: „La 16 ani m-am angajat ca ajutor de bucătar. Primii ani în bucătărie au fost foarte grei“

INTERVIU Chef Sorin Bontea: „La 16 ani m-am angajat ca ajutor de bucătar. Primii ani în bucătărie au fost foarte grei“

Chef Sorin Bontea FOTO Diana Oros

Chef Sorin Bontea (49 de ani) a vorbit, într-un interviu pentru „Adevărul“, despre începutul carierei sale în bucătărie, despre perioada în care a lucrat pe vase de croazieră şi a explicat de ce nu şi-ar dori ca micuţii săi să-i urmeze în profesie.

Ştiri pe aceeaşi temă

Chef Sorin Bontea a acordat un interviu pentru „Adevărul“ în care a povestit despre primii paşi în bucătărie, care nu au fost deloc uşori. La 16 ani era ajutor de bucătar şi trebuia să care marfă şi să cureţe cartofi şi ceapă. 
 
Deşi s-a bucurat de perioada petrecută pe vase de croazieră, Bontea consideră că meseria de bucătar este una grea, motiv pentru care nu ar dori ca cei doi copii ai săi să îi calce pe urme. 
 
Chef-ul a mărturisit şi ce năzbâtii făcea în copilărie, pentru care primea bătaie de la mama sa de fiecare dată, dar şi care a fost cea mai mare nebunie a adolescenţei.
 
În prezent, Sorin Bontea este membru al juriului competiţiei culinare „Chefi la cuţite“, care este difuzată de Antena 1 în serile de luni şi marţi, de la ora 20.00. În paralel, acesta lansează un proiect special, în colaborare cu o companie farmaceutică, în cadrul căruia a realizat peste 30 de reţete dedicate celor care suferă de gută.
 
„Adevărul“: Eşti născut în Bucureşti. În ce cartier ai copilărit?
Sorin Bontea: În cartierul Balta Albă. 
 
Cum era pe atunci cartierul? Ce amintiri te leagă de el?
Când eram eu mic, îmi aduc aminte că trebuia să iau sifoane în permanenţă. Mă trimitea tata sâmbăta şi duminica la sifoane, erau nişte sticle grele pe vremea aia. Mergeam prin parc, dar mi se părea drumul foarte lung de acasă până la sifon. Pe vremea când eram eu copil, puşti, stăteam foarte mult pe afară, neavând altceva de făcut, şi jucam „baba oarba“, „baba cloanţa“, „nouă pietre“, „raţele şi vânătorii“. 
 
Ce fel de copil erai? 
Frumos, deştept şi modest. N-am fost cuminţel când eram mic. Ca orice copil, mai făceam şi tâmpenii.
 
Ce năzbâtii făceai?
Foarte multe. M-am căţărat într-un copac şi mi-a intrat un ciot în picior. Mergeam foarte mult cu bicicleta, cădeam, mă juleam, am sărit din tramvai o dată. Mai plecam de acasă.
 
Pe atunci ce visai să devii când vei fi mare?
Director de complex. Pe vremuri, erau complexurile cu restaurant, cu alimentară, şi erau nişte funcţii care se numeau directori de complex. Îmi suna bine pe vremea aia. 
 
Unde îţi petreceai vacanţele?
La ţară la bunici, în Oltenia, între Calafat şi Craiova. 
 
Şi cum erau vacanţele acolo?
Foarte călduroase şi pline de praf. Era plin de ţărână, dar în schimb erau frumoase, că umblam în picioarele goale. 
 
Ce relaţie ai avut cu părinţii?
Normală, zic eu, într-o familie normală. Tata mă mai certa, iar mama mă mai bătea că făceam prostii. 
 
Cu ce se ocupau părinţii?
Mama făcea covoare persane acasă. Ştiu că aveam gherghef din ăla mare, lucra manual, meserie foarte mişto, erau nişte cărticele cu nişte modele. Era o chestie mare, pe tot peretele. Şi se făceau atunci covoare pentru Cooperativă. Iar tata a fost sectorist o perioadă bună. 
 
Pe lângă dorinţa de a deveni director de complex, ce pasiuni aveai?
Când eram micuţ aveam chitară şi cântam la chitară cu prietenii. Am vrut să mă duc la Şcoala Populară de Artă, dar n-am mai ajuns, am zis că mă duc în fiecare an. 
 
Acum mai cânţi?
Doar la emisiune şi în baie.
 
Cu şcoala cum te înţelegeai? Ce fel de elev erai?
Mama avea o vorbă: să ungem şcoala cu untură să o mănânce câinii. N-am fost eu cel mai mare învăţăcel. 
 
Cum îţi aminteşti perioada comunismului? S-a întâmplat să stai la celebrele cozi? La tine în familie s-au simţit anumite lipsuri? 
Da, normal. Pe vremea aia toată lumea stătea la cozi. Şi acum îmi aduc aminte că erau pachetele alea de carne, puii ăia doi la pungă, „Fraţii Petreuş“. Îmi aduc aminte că mergeam la lapte dimineaţa, iar sticlele de lapte le făceam puşculiţă. Îmi mai aduc aminte de zahărul pe cartelă, toate tâmpeniile astea care se întâmplau pe atunci. Era frig în casă, stăteam cu căciula, la televizor două ore, de aia stăteam foarte mult pe afară, ceea ce n-a fost rău deloc. 
 
Care a fost cea mai mare nebunie a adolescenţei?
Îmi aduc aminte că am plecat la munte vreo patru băieţi. Şi de la munte era să ajungem la mare că pleca un tren de tabără cu fete, noi am vrut să ne suim în tren, dar nu ne-au lăsat profesoarele. Am mers cu cortul pe munte, am zis că stăm trei zile şi de fapt am stat două săptămâni. 
 
Şi cum v-aţi descurcat? 
Cerşind mâncare pe la corturi, că aşa era atunci. Omul pleca, strângea cortul şi îl întrebai: „V-a mai rămas ceva de mâncare?“ După două săptămâni m-am întors acasă slab băţ. 
 
Din ce ţi-ai câştigat primii bani? Ce ai făcut cu ei?
La muncă, m-am angajat la 16 ani. Eram ajutor de bucătar. Cred că i-am cheltuit cu fetele, iar o parte i-am dat în casă, clar, pentru că aşa era la noi, se dădeau în casă banii.
 
Cum ai început să găteşti?
Păi, ca în orice meserie, înveţi. Toţi au mai gătit ceva pe acasă, dar ea, ca meserie, o înveţi doar într-un restaurant când începi să o faci profesionist.
 
Cum au fost primii ani în bucătărie?
Foarte grei. Curăţai cartofi, ceapă, cărai marfă, nu făceai mare lucru. Era foarte multă muncă fizică.
 
Cum trebuie să fii ca să ai succes în meseria de bucătar?
Trebuie să ai talent, ca în orice meserie, şi să fii făcut pentru asta. Să ai un gust foarte bun, foarte dezvoltat, iar asta poţi să obţii mâncând cât mai variat şi din cât mai multe locuri ale lumii. Trebuie să munceşti foarte mult, să fii autodidact şi să vrei să înveţi. 
 
Recent a început noul sezon „Chefi la cuţite“. Ce aşteptări ai de la acest sezon?
Să-l câştig. 
 
Care a fost cel mai amuzant moment de la filmările noului sezon?
Momentele amuzante de la filmări sunt preselecţiile, după aceea nu mai sunt amuzante deloc. A inventat Scărlătescu „poliţia gastronomică“, iar el trebuia să fie cel mai mare în grad.
 
Ce preparat te-a impresionat cel mai mult în noul sezon?
Un desert, atât pot să spun. Au fost foarte multe preparate bune şi a fost foarte greu să ne alegem echipele. A fost sezonul cu cei mai mulţi concurenţi în audiţiile pe nevăzute, adică automat peste 275 de preparate, pentru că unii au avut şi fel principal şi desert. 
 
 
 
Cum i-ai descrie pe colegii tăi, Florin Dumitrescu şi Cătălin Scărlătescu?
Relaţia dintre noi este foarte bună, mai ales când ieşim din platourile de filmare. Dumitrescu – frumos, deştept şi modest, dar nu ca mine (râde), iar Scărlătescu este cel mai bun bucătar din Calea Lactee, după cum se autoproclamă el.
 
Cum i-ai cunoscut? 
Ne-am cunoscut dintr-o greşeală (râde). Au nimerit şi ei cu mine în juriu la prima emisiune gastronomică. Ne-am cunoscut înainte de emisiune, la Scărlătescu acasă.
 
Cum de funcţionaţi aşa bine împreună?
Cred că funcţionăm aşa bine pentru că putem face diferenţa dintre platourile de filmare, unde ne certăm şi ne înjurăm ca chiorii, şi momentul în care ieşim din platourile de filmare şi suntem prieteni, ceea ce cred că e foarte important. Eu aşa am învăţat, să nu duc acasă problemele de la serviciu. 
 
Cum ai început cariera în televiziune?
Am fost sunat. Lucram pe vremea aceea la cel mai bun restaurant cu specific străin şi am fost sunat de o doamnă, îi mulţumesc şi acum pe această cale. Eram în bucătărie, pregăteam micul-dejun şi vine ajutorul managerului de la restaurant şi spune: „Sorin, te caută cineva de la televiziune“. Zic „băi, du-te de aici“, l-am înjurat, credeam că face glume. „Băi, n-auzi? Vorbesc serios“, zice. Şi am vorbit la telefon, m-a întrebat dacă sunt dispus să merg la un casting. Şi aşa am ajuns în televiziune. 
 
Cum e experienţa de om de televiziune? 
E altfel, mai ales până înveţi anumite lucruri. Nu este uşoară televiziunea. Pare foarte uşor aşa, dar sunt ore foarte multe de muncă, trebuie să fii atent la detalii, trebuie să înveţi anumite chestii, tehnice mai ales. A fost ceva de muncă cu noi, pentru că eram luaţi din nişte bucătării şi băgaţi într-un platou de televiziune, nu este foarte simplu. 
 
Acum te opreşte lumea pe stradă?
Da, şi prin magazine. Eu sunt genul de om care merge în piaţă, la cumpărături, la pâine, vorbeşte cu toată lumea. Zic eu că încă sunt cu picioarele pe pământ, doamne ajută să o ţin tot aşa. Cel mai amuzant e când îi auzi pe oameni prin magazin: „Bă, uite-l pe ăla de la «Chefi la cuţite»“ sau strigă după mine „bă, chef, chef (n.r. – varianta românească a cuvântului)“. Îmi mai spun să le dau câte o reţetă, eu le zic să meargă la doctor că sunt şi compensate (râde)
 
Pentru ce vedete ai gătit? 
Pentru destul de multe, începând cu Madonna, terminând cu Van Damme, Nicolas Cage, pentru echipe de fotbal – Manchester, Liverpool –, pentru Hagi, Gică Popescu. Am stat foarte mult de vorbă şi am gătit cu bucătarul Madonnei, un italian. 
     
 
Ce îţi place să faci în timpul liber?
Îmi place să merg la pescuit, bineînţeles, să stau cu familia pentru că eu am fost mai mulţi ani plecat şi încerc să recuperez şi eu din timpul pe care nu l-am avut alături de ei. 
 
Unde ai fost plecat?
Am lucrat pe vase de croazieră. Unii spun că este rău, alţii spun că este bine, eu zic că am văzut foarte multe, avantajul fiind nu neapărat că înveţi foarte multe în bucătărie, ci că înveţi să fii organizat, înveţi să respecţi reguli, ceea ce în bucătărie este esenţial. Ideea este că eu am avut un foarte mare avantaj că în orice port m-am dat jos şi am gustat din ce se gătea acolo. Eu zic că asta m-a ajutat foarte mult în carieră. În plus, am văzut cam tot ce se poate vedea în lumea asta. N-am văzut India. 
 
Cât de des găteşti acasă? 
Foarte rar. Găteşte soţia, mai gătesc şi eu când vor ceva anume. În rest, noi mâncăm ca toată lumea mâncare gătită. 
 
Eşti căsătorit de 25 de ani. Ce crezi că a menţinut relaţia atâta vreme?
Mâncarea (râde). Niciodată nu m-am gândit. Pentru mine, lucrurile sunt normale. Atât timp cât îţi iubeşti consoarta cu care trăieşti... Am stat mai mult împreună decât am stat singuri. Ne cunoaştem din ‘89. Adică am stat vreo 18 ani singurel, după care am stat mai mult cu ea decât singur. 
 
Cum ai cunoscut-o?
În IOR, în parc. Nu aveam internet, nu aveam telefon pe vremea aia. Aşa cunoşteai fetele. Ieşeai în parc la agăţat, o scoteai la cofetărie...
 
Care a fost primul preparat pe care i l-ai gătit? 
Nu îmi aduc foarte bine aminte, dar cred că a fost un muşchi de vită, parcă, chiar nu mai ştiu. O să mă certe pentru asta, ştiu (râde)
 
Cum e viaţa de tată?
Viaţa de tată nu e uşoară, mai ales când eşti tată de fată. Cu băieţii este mai simpluţ, se descurcă altfel. Este mai dificil să creşti o fată decât un băiat. Să fii tată este una dintre cele mai mari responsabilităţi pe care poate să o aibă un om. Eu am crescut într-o familie în care bărbatul în casă trebuie să aibă grijă de familia lui. 
     
Crezi că Miruna şi Iulian, cei doi copii ai tăi, îţi vor călca pe urme? 
Doamne fereşte, nu! În niciun caz. În primul rând, nu aş vrea pentru că este o meserie grea şi nu întotdeauna e încununată cu succes. Adică sunt foarte mulţi bucătari, nu toţi au avut norocul meu. Este o muncă grea şi cere foarte multe sacrificii. Eu nu ştiam ce e ăla Revelion, ce e ăla Paşte, ce e ăla Crăciun, vacanţe… Când lumea se distra, eu eram la muncă. Eu am stat foarte mult timp departe de familie din cauza meseriei, ceea ce nu e tocmai plăcut. Sunt momente în care preferi să fii acasă. Şi când sunt sărbătorile te întrebi: Merită? Unii consideră că merită, eu am considerat că merită, alţii că nu... Dacă ei au stat acasă de sărbători fără tată, de ce trebuie să facă şi ei la fel dacă pot să facă altceva?
 
Ţi-ai dorit vreodată să te muţi definitiv în străinătate?
Şi acum mă mai bate gândul. Eu mă văd aşa: să îmi iau familia, să mă duc în Caraibe, să îmi iau un colţuleţ de plajă, să îmi fac un băruleţ şi să gătesc eu acolo ce vreau în fiecare zi. Azi să fac creveţi, nevastă-mea să încaseze banii şi să facă ce vrea ea cu ei. Copiii să lucreze pe acolo pe lângă mine, să îi am aproape. Aş sta numai în hamac toată ziua, aş umbla în papuci şi pantaloni scurţi, ar fi numai nisip şi apă... 
 
 
Dumitrescu a scos o carte despre bucătăria românească. Tu ce părere ai despre bucătăria românească?
Bucătăria românească este slow cooking şi a fost şi este una foarte bună, pentru cine o mai face, dar din păcate nu prea o mai face nimeni din lipsă de timp. Fiind slow cooking îţi lua foarte mult timp să găteşti, mai ales cum se gătea pe vremuri la ţară, o mâncare la foc de lemne, la coceni de porumb, la viţă-de-vie. Se gătea foarte încet şi de aia este foarte gustoasă. Sper să se întoarcă, cu toate că acum este mâncarea asta rapidă un nou trend, pui trei chestii în farfurie şi ai gătit, pe viteză, pentru că nimeni nu mai are timp. Sper să revină totuşi la slow cooking, mi se pare cea mai gustoasă. 
 
Tu ai de gând să scoţi vreo carte? 
O carte de bucate am zis că o să scot după ce scoate Scărlătescu din Calea Lactee nişte reţete mai deosebite şi nu vreau să intru peste el. În schimb, ce am făcut, şi m-am bucurat extraordinar, a fost să lucrez pentru un proiect special, alături de o companie farmaceutică: o serie de reţete gândite special pentru cei ce suferă de gută. Când va fi gata, urmează să fie distribuit de medicii reumatologi. Sunt undeva la 40 de reţete şi chiar mă bucur că îi pot ajuta în felul acesta, ştiu că nu este o boală foarte uşoară, crizele sunt foarte dureroase. Am stat de vorbă cu doctori înainte, a trebuit să mă documentez foarte mult, bineînţeles că am avut nevoie de ajutor pentru că nu ştiam ce înseamnă guta şi ce implică această boală. Am dat foarte multe telefoane, am participat la foarte multe şedinţe. Una peste alta, este vorba de purine, compuşi organici aflaţi în toate alimentele, iar în momentul în care se descompun produc acid uric în exces. Purinele se găsesc în orice aliment, cu o concentraţie mai mică sau mai mare. Şi am aflat şi eu acum că organele conţin foarte multe purine. Cei care suferă de gută trebuie să îşi calculeze în fiecare zi purinele dintr-un preparat. Asta am făcut eu. Am încercat să fac nişte preparate cu conţinut moderat sau mai mic de purine, ajutându-i să mănânce şi să gătească altfel, pentru că sunt foarte condiţionaţi. Şi totul este la gramaj, calculat fiecare gram şi fiecare purină din fiecare gram de ingredient, că aşa se calculează – purine pe gram de ingredient. Culmea, carnea grasă nu face atât de mult rău. Muşchiul de vită conţine mai multe purine decât grăsimea. Fiecare reţetă este făcută în aşa fel încât să respecte numărul de purine indicate de doctori, deci nu am făcut eu chestia asta. Am avut un tabel şi am cerut tot felul de detalii ca să pot să fac reţetele astea. Am muncit ceva, e adevărat, şi chiar sunt mândru că pot să contribui la starea de bine a unor oameni în suferinţă.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: