
Puţin peste 28 de miliarde de lei, aceştia sunt banii care merg la Educaţie din bugetul de stat, conform proiectului publicat de Ministerul Finanţelor. Raportat la PIB, vorbim despre 2,5%. Nici măcar jumătate din faimosul 6% din PIB pentru Educaţie care apare în programul de guvernare al partidului care şi-a asumat România Educată.
Sorin Cîmpeanu, dar şi instituţiile media ne aruncă în faţă 31 miliarde, totalul general prezentat în fişa de buget pentru Ministerul Educaţiei, însă acei bani nu includ doar bugetul Educaţiei, ci şi veniturile proprii, dintre care enumerăm taxele studenţilor, Ministerul fiind ordonator principal de credite. În acest caz, vorbim de 28 de miliarde de lei pentru Ministerul Educaţiei, dar nu trebuie să uităm că la aceşti bani se adaugă banii din bugetele locale şi importantele fonduri europene, care vor merge şi în direcţia şcolii româneşti (într-o proporţie pe care nu o cunoaştem deocamdată, PNRR fiind în proces de rescriere după ce a fost respins de Comisia Europeană, o palmă bine meritată de PNL, după ce au transformat documentul în armă electorală - să nu uităm ditamai evenimentul pe care l-au organizat în campania electorală pentru parlamentare. De departe printre cele mai groteşti show-uri electorale din istoria recentă). Nu vreau să sun precum mama ta când te sfătuieşte să îţi alegi mai bine partenerii în dragoste, dar nici la educaţie, cum nici în viaţa amoroasă nu ar trebui să fie totul doar despre bani. Nu e totul doar despre bani, dar arată total anapoda ca partidul care a transformat o pseudo-viziune de ţară - România Educată, în hashtag electoral, să gireze alocarea a 2,5% din PIB pentru Educaţie. Vorba aia, măcar să fi fost 3, adică jumătatea lui 6, mai aproape de media europeană, să arate rotund! Sorin Cîmpeanu s-a salvat, totuşi, şi de această dată, nu şi-a mai dat demisia (nu cred că vom mai avea un ministru precum profesorul Mircea Miclea, singurul care a avut tăria de a îşi da demisia atunci când educaţia a primit un procent infim din PIB), prezentând bugetul într-o manieră superficială, o manieră superficială care prinde la public, pentru că Sorin Cîmpeanu, o fi el în multe feluri, dar cu siguranţă nu este un comunicator slab.
(5) La finalul clasei a VIII-a, în baza unei metodologii elaborate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, se realizează o evaluare naţională obligatorie a tuturor absolvenţilor. Rezultatele evaluării se exprimă printr-un punctaj, similar testelor internaţionale. Evaluarea se realizează prin următoarele probe:
a) o probă scrisă la limba şi literatura română;
b) o probă scrisă la limba maternă;
c) o probă scrisă transdisciplinară la matematică şi ştiinţe;
d) o probă scrisă la o limbă de circulaţie internaţională;
e) o probă practică de utilizare a calculatorului, susţinută în timpul anului;
f) o probă orală transdisciplinară de evaluare a competenţelor civice şi sociale, susţinută în timpul anului.
Astfel, nu am mai nenoroci generaţii de elevi care, la finalul clasei a VIII-a, ştiu doar matematică şi română, dar habar nu au să utilizeze cele mai simple programe de pe calculator. Deplângem cu ipocrizie lipsa educaţiei civice din şcoli: o avem, dar nu o evaluăm, aşadar niciun elev nu învaţă la educaţie civică pentru că disciplina nu se evaluează, nu contează. Un pas mic pentru un ministru, un adevărat salt din ipocrizie pentru întreaga societate.
O campanie neobosită de shaming politic pentru toţi primarii care nu îşi respectă atribuţiile privind educaţia. Dacă în timpul orei de mate îţi cade tavanul în cap, nu e vina ministrului, e vina primarului. Primăria administrează clădirile şcolare, iar prin finanţarea complementară, asigură resursele necesare pentru organizarea procesului didactic, de la materiale igienico-sanitare până la markere şi materiale pentru laboratoare. Aşadar, ministerul trebuie să monitorizeze îndeplinirea acestor atribuţii, fie doar şi din raţiuni politice. Oamenii trebuie să ştie ce instituţie are în grijă şcoala şi cine are în grijă arhitectura procesului educaţional, pentru a îi penaliza la vot. Colaborarea dintre minister şi primari, dacă ar fi una susţinută şi aşezată, ne-ar oferi premisele pentru ca fiecare şcoală din România să fie una de tip smart school Ciugud. În caz contrar, să ne răspundem la întrebarea simplă: cum ar arăta cel mai tare curriculum din România implementată într-o şcoală de chirpici?
Liberalizarea programei şcolare pentru Bacalaureat: în momentul de faţă, mii de elevi din România tocesc eseuri pe care apoi le scuipă pe foaia de examen, într-o beţie de cuvinte pe care nu le înţeleg. Elevii trebuie să înveţe să iubească literatura şi operele marilor clasici, care ar trebui predate în gimnaziu, exact cum se întâmplă în statele dezvoltate. Dacă îl înveţi pe Călinescu, de ce să nu îl înveţi şi pe Balzac? Subiectele de Bacalaureat ar trebui să puncteze o abordare comparativă, nu o prezentare unilaterală a unui subiect. Altfel, golim de sens un subiect important în arhitectura examenului maturităţii. Aş oferi libertatea profesorilor buni de a propune opera la alegere, iar elevii să înveţe mecanismul din spatele analizei unui text literar, nicidecum citate ale proprilor profesori. La ora actuală, dacă ai memorie bună, dar eşti analfabet funcţional, poţi să iei uşor un 6 la română. La ora actuală, eseurile de la Timişoara şi de la Bucureşti pentru înspăimântătorul subiect 3 de la română arată cam la fel – aceleaşi argumente, ceea ce demonstrează o lipsă de viziune din partea profesorilor (care, culmea, mai fac şi bani în plus, nefiscalizaţi, dând pe sub mână eseuri gata făcute în timpul meditaţiilor). Nu trebuie să cădem în capcana eliminării literaturii din proba de Bacalaureat – cine susţine o asemenea inepţie, ar trebui să se întoarcă pe băncile gimnaziului sau să ia la mână orice eseu argumentativ privind valoarea culturală a literaturii; cu alte cuvinte, să citească şi altceva decât mesajele de pe WhatsApp.
Ministrul Educaţiei nu are nevoie de bani pentru a îşi asuma aceste măsuri. Are nevoie de curaj şi discernământ, iar oricine nu are curaj şi discernământ, nu ar trebui să ocupe o asemenea funcţie în stat.