Sorin Cîmpeanu, dar şi instituţiile media ne aruncă în faţă 31 miliarde, totalul general prezentat în fişa de buget pentru Ministerul Educaţiei, însă acei bani nu includ doar bugetul Educaţiei, ci şi veniturile proprii, dintre care enumerăm taxele studenţilor, Ministerul fiind ordonator principal de credite. În acest caz, vorbim de 28 de miliarde de lei pentru Ministerul Educaţiei, dar nu trebuie să uităm că la aceşti bani se adaugă banii din bugetele locale şi importantele fonduri europene, care vor merge şi în direcţia şcolii româneşti (într-o proporţie pe care nu o cunoaştem deocamdată, PNRR fiind în proces de rescriere după ce a fost respins de Comisia Europeană, o palmă bine meritată de PNL, după ce au transformat documentul în armă electorală - să nu uităm ditamai evenimentul pe care l-au organizat în campania electorală pentru parlamentare. De departe printre cele mai groteşti show-uri electorale din istoria recentă). Nu vreau să sun precum mama ta când te sfătuieşte să îţi alegi mai bine partenerii în dragoste, dar nici la educaţie, cum nici în viaţa amoroasă nu ar trebui să fie totul doar despre bani. Nu e totul doar despre bani, dar arată total anapoda ca partidul care a transformat o pseudo-viziune de ţară - România Educată, în hashtag electoral, să gireze alocarea a 2,5% din PIB pentru Educaţie. Vorba aia, măcar să fi fost 3, adică jumătatea lui 6, mai aproape de media europeană, să arate rotund! Sorin Cîmpeanu s-a salvat, totuşi, şi de această dată, nu şi-a mai dat demisia (nu cred că vom mai avea un ministru precum profesorul Mircea Miclea, singurul care a avut tăria de a îşi da demisia atunci când educaţia a primit un procent infim din PIB), prezentând bugetul într-o manieră superficială, o manieră superficială care prinde la public, pentru că Sorin Cîmpeanu, o fi el în multe feluri, dar cu siguranţă nu este un comunicator slab. 

Cum am spus, nu e vorba doar despre bani. E vorba despre a aşeza sistemul educaţional românesc pe o fundaţie a valorilor, prin muncă şi negociere, viziune, mai puţin PR şi mai puţine evenimente fistichii în care fiecare să-şi cânte durerea de pe suflet, iar la final să nu ne alegem cu mare brânză decât nişte selfie-uri. Cam la asta s-a rezumat abordarea PNL privind educaţia. Principalul partid din coaliţia de guvernare trebuie să priceapă că abureala electorală trebuie frânată de urgenţă, dar iată, avem din nou ghinion. Nici bine nu s-a încheiat campania pentru parlamentare, că începe campania internă, iar acest calendar încărcat umple tot spaţiul care ar fi putut fi destinat unei transformări esenţiale a sistemului educaţional. Încărcătura electorală şi populistă a campaniei face o discuţie necesară, complexă şi fără de truisme în jurul educaţiei imposibilă în următorul an. Oricât s-ar zbate coaliţia de guvernare să ne vândă gogoaşa înfiinţării unui departament dedicat României Educate în Ministerul Educaţiei drept soluţia salvatoare, eu zic să ne facem curajul de a privi lucrurile aşa cum sunt, fără fard, fără spoială. Să înfiinţezi cu dedicaţie un departament dedicat implementării României Educate (un proiect de ţară având obiectul întregii activităţi a Ministerului!) pentru a părea că totuşi ai de gând să faci ceva, în timp ce nu faci nimic: o pungă cu pungi la Educaţie. După o asemenea idee briliantă, ce ar mai putea să urmeze? Un departament în ministerul dezvoltării care să comunice cu primăriile? Un departament în ministerul comunicaţiilor care să promoveze utilizarea internetului? 
 
Dar Sorin Cîmpeanu, ministrul Educaţiei, are toate pârghiile pentru a implementa aceste măsuri. Da, vorbim de măsuri care nu necesită o suplimentare a fondurilor, dar necesită curajul de a îţi asuma o viziune, chiar dacă aceasta ar putea fi decontată electoral. Iată toate lucrurile pe care Sorin Cîmpeanu le poate face pentru o şcoală mai bună, folosind toţi banii pe care nu îi are:
 
Să organizeze prima Evaluare Naţională legală, în conformitate cu articolul 74 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, care prevede:
 

(5) La finalul clasei a VIII-a, în baza unei metodologii elaborate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, se realizează o evaluare naţională obligatorie a tuturor absolvenţilor. Rezultatele evaluării se exprimă printr-un punctaj, similar testelor internaţionale. Evaluarea se realizează prin următoarele probe:

a) o probă scrisă la limba şi literatura română;

b) o probă scrisă la limba maternă;

c) o probă scrisă transdisciplinară la matematică şi ştiinţe;

d) o probă scrisă la o limbă de circulaţie internaţională;

e) o probă practică de utilizare a calculatorului, susţinută în timpul anului;

f) o probă orală transdisciplinară de evaluare a competenţelor civice şi sociale, susţinută în timpul anului.

Astfel, nu am mai nenoroci generaţii de elevi care, la finalul clasei a VIII-a, ştiu doar matematică şi română, dar habar nu au să utilizeze cele mai simple programe de pe calculator. Deplângem cu ipocrizie lipsa educaţiei civice din şcoli: o avem, dar nu o evaluăm, aşadar niciun elev nu învaţă la educaţie civică pentru că disciplina nu se evaluează, nu contează. Un pas mic pentru un ministru, un adevărat salt din ipocrizie pentru întreaga societate.

 Prelungirea anului şcolar, astfel încât vacanţa de vară ar reuni doar o lună în 2021 şi 2022, respectiv două luni în anii următori. Cu 167 de zile de şcoală pe an, suntem printre ultimele ţări din Uniunea Europeană la acest capitol, iar faptul că părinţii încurajează deşcolarizarea sau, după caz, şcoala mai puţină, este deplorabil. Dacă părinţii îşi învaţă copiii să vadă şcoala ca pe o povară, cum vă aşteptaţi să performăm sub glonţul PISA? Am auzit placa: vacanţele sunt pentru mers la muzeu. Sunt curioasă câţi părinţi au prezentat odraslelor lor patrimoniul artistic din regiunea lor, ca să nu vorbim de întreaga Românie. De altfel, cursurile de vară se pot face şi la muzeu, prin parteneriate ale untăţilor de învăţământ preuniversitar cu muzeele locale. Deci unde e problema?

O campanie neobosită de shaming politic pentru toţi primarii care nu îşi respectă atribuţiile privind educaţia. Dacă în timpul orei de mate îţi cade tavanul în cap, nu e vina ministrului, e vina primarului. Primăria administrează clădirile şcolare, iar prin finanţarea complementară, asigură resursele necesare pentru organizarea procesului didactic, de la materiale igienico-sanitare până la markere şi materiale pentru laboratoare. Aşadar, ministerul trebuie să monitorizeze îndeplinirea acestor atribuţii, fie doar şi din raţiuni politice. Oamenii trebuie să ştie ce instituţie are în grijă şcoala şi cine are în grijă arhitectura procesului educaţional, pentru a îi penaliza la vot. Colaborarea dintre minister şi primari, dacă ar fi una susţinută şi aşezată, ne-ar oferi premisele pentru ca fiecare şcoală din România să fie una de tip smart school Ciugud. În caz contrar, să ne răspundem la întrebarea simplă: cum ar arăta cel mai tare curriculum din România implementată într-o şcoală de chirpici?

Liberalizarea programei şcolare pentru Bacalaureat: în momentul de faţă, mii de elevi din România tocesc eseuri pe care apoi le scuipă pe foaia de examen, într-o beţie de cuvinte pe care nu le înţeleg. Elevii trebuie să înveţe să iubească literatura şi operele marilor clasici, care ar trebui predate în gimnaziu, exact cum se întâmplă în statele dezvoltate. Dacă îl înveţi pe Călinescu, de ce să nu îl înveţi şi pe Balzac? Subiectele de Bacalaureat ar trebui să puncteze o abordare comparativă, nu o prezentare unilaterală a unui subiect. Altfel, golim de sens un subiect important în arhitectura examenului maturităţii. Aş oferi libertatea profesorilor buni de a propune opera la alegere, iar elevii să înveţe mecanismul din spatele analizei unui text literar, nicidecum citate ale proprilor profesori. La ora actuală, dacă ai memorie bună, dar eşti analfabet funcţional, poţi să iei uşor un 6 la română. La ora actuală, eseurile de la Timişoara şi de la Bucureşti pentru înspăimântătorul subiect 3 de la română arată cam la fel – aceleaşi argumente, ceea ce demonstrează o lipsă de viziune din partea profesorilor (care, culmea, mai fac şi bani în plus, nefiscalizaţi, dând pe sub mână eseuri gata făcute în timpul meditaţiilor). Nu trebuie să cădem în capcana eliminării literaturii din proba de Bacalaureat – cine susţine o asemenea inepţie, ar trebui să se întoarcă pe băncile gimnaziului sau să ia la mână orice eseu argumentativ privind valoarea culturală a literaturii; cu alte cuvinte, să citească şi altceva decât mesajele de pe WhatsApp.

Ministrul Educaţiei nu are nevoie de bani pentru a îşi asuma aceste măsuri. Are nevoie de curaj şi discernământ, iar oricine nu are curaj şi discernământ, nu ar trebui să ocupe o asemenea funcţie în stat.