Mai dăm sau nu teze? întreabă Ministerul Educaţiei, şi noi pe el. Indiferent de care este răspunsul la această întrebare, cel optim pentru viitorul şcolii româneşti (care are toate şansele să-şi trântească toate achiziţiile ca la domino) nu trebuie generat în urma unei negocieri cu părinţii sau elevi. Da, am zis-o, chiar în campania electorală fiind, când ştiu că se consumă populism pe pâine.

8 din 10 elevi nu vor să dea teze, hai Anisie, eliberează-i! Uşurează şi mai mult educaţia românească, ciunteşte programa, lasă planurile-cadru în aer. Ce mai lipseşte din această reţetă magică pentru sistemul educaţional în care mediocritatea şi deprofesionalizarea sunt valori de bază? O lopată de pământ şi un sughiţ când ne uităm că alţii de lângă noi nu mai ştiu pe unde să introducă mai mult STEM (n.r. ştiinţă, tehnologie, inovare şi matematică), mai multă inovare în şcoli, mai multă informatică.

Negocierea termenilor în care se organizează evaluarea sumativă creează un precedent periculos, precedent care anulează până şi raţiunea de a fi a evaluării.

Am să o numesc teză, dar la fel de bine o putem numi lucrare scrisă semestrială sau testare standardizată. Jocul ministerului „să dăm denumiri noi la metehne vechi” denotă disperarea ministrului Anisie de a nu face suficiente voturi cât să intre la Senat şi nimic mai mult. Pentru ceea ce pledez eu, însă, în această analiză, la fel cum am pledat şi pentru organizarea Bacalaureatului în pandemie, este o evaluare onestă, care să cântărească semnificativ la media elevului (25%), pentru care orice elev să înveţe temeinic, cu cartea şi creionul pe masă, respectiv cu mâna pe mouse şi laptop, respectiv rugându-te ca părinţii să îţi împrumute telefonul mobil, că tabletele de la Guvern nu au ajuns nici până acum.

Evaluarea sumativă sau certificativă constituie o estimare globală, de bilanţ, a rezultatelor acumulate în perioade lungi, corespunzătoare în general semestrelor şcolare, pentru a oglindi arhitectura programei şcolare divizată în conţinuturi.

Reuşita oricărui program de instruire, la orice nivel, depinde, într-o măsură semnificativă, de modul în care acesta se proiectează în mintea elevului, pe o perioadă lungă de timp, deci nu doar pentru acele 10 minute din semestru cât este scos la tablă. Un rezultat slab la o teză poate semnaliza faptul că elevul nu s-a pregătit suficient, însă un rezultat mai degrabă nesatisfăcător al unei clase întregi denotă o strategie falimentară a proiectului pedagogic. În acest caz, Ph. Perrenoud afirmă faptul că nereuşita pune în evidenţa imaginea unui învăţământ neperformant.

Îi este teamă ministrului Anisie de o astfel de imagine, chiar înainte de o rundă de alegeri la care este şi candidat, sau este dumneaei mai degrabă conştientă că inspectorii şcolari generali au fost mai degrabă ocupaţi şi ei cu campania electorală în loc să se asigure că directorii impun sancţiuni pentru profesorii care pur şi simplu refuză să-şi îndeplinească misiunea?

Evaluarea formativă (de etapă) şi cea sumativă (care ar trebui privită în oglindă cu cea iniţială, rezultând un bilanţ atât pentru elev, cât şi pentru profesor) trebuie privite într-o relaţie de simbioză şi complementaritate pentru a asigura sustenabilitatea învăţării. Fără un bilanţ care să radiografieze nivelul achiziţiilor sub formă de cunoştinţe ale elevului, procesul pedagogic s-ar transforma într-o eternă joacă de-a şcoala.

Prin definiţia evaluării formative putem deduce că aceasta responsabilizează elevul să înveţe temeinic, să îşi organizeze un propriu plan de învăţare, să îşi seteze obiective: azi învâţ lecţia aia, mâine o recapitulez pe cealaltă. Nu cumva chiar prin aceste lucrări scrise semestriale antrenăm beneficiarii procesului educaţional să fie autonomi în raport cu propriul parcurs (o lozincă pe care o tot cântăm prin strategii şi discursuri de ani de zile)? Desigur că nu este uşor şi că ministerul, girând politica lui mai prost şi mai puţin, devine avocatul „apărării bunăstării elevilor”, pentru că prinde şi nu se decontează electoral (un proces educaţional falimentar îşi vede rezultatele în ani de zile, nu în săptămâni, cât mai avem până la alegeri), ar prefera ca elevii să fie evaluaţi prin referate copiate de pe Wikipedia, că-n şcoala românească nu se vorbeşte despre plagiat. Dar este necesar şi este onest, pentru că în ultimele 5 luni de cursuri şcolare am funcţionat într-un sistem educaţional cu parametri noi, fără standarde de calitate.

E timpul decontului, e timpul să vedem ce merge şi ce nu, iar dacă asta vine la pachet cu o palmă pe obrazul celor care compun sistemul (minister, directori, profesori, părinţi, elevi), atunci nu aţi prefera să o primim acum, mai devreme şi nu mai târziu?

Cine are tupeul să vândă acum gogoaşa putrezită a reformismului evaluării peste noapte dă dovadă de naivitate sau rea credinţă, punct. Profesorii nu se vor schimba peste noapte, paradigma evaluării nu se va schimba peste noapte, în plină precampanie electorală, aşa că eu militez pentru a lucra cu ce avem, în aceste săptămâni. Cu un sistem de evaluare care putea fi mai bun, dar nu este, dar care are o logică (complementaritatea evaluare iniţială-formativă-sumativă) şi este mai onest decât toate basmele pe care le auzim din gura decidenţilor.

Avem nevoie de o evaluare onestă, pentru că nicio schimbare în bine în sistemul de învăţământ nu va putea fi construită pe o fundaţie de nisip. Avem nevoie de un fond moral puternic şi imbatabil pentru educaţie mai mult decât avem nevoie de strategii extraplanetare şi discursuri patriotarde.

În managementul oricărui proiect, pedagogic sau nu, după prioritizarea nevoilor grupului-ţintă şi implrmentarea graduală ne aşteaptă faza de monitorizare (reprezentată de mecanismele de evaluare formativă, de feedback permanent la clasă, cu rol de orientare a învăţării, care se întâmplă, dar nu prea) şi faza de evaluare, rolul celei din urmă fiind măsurarea cantitativă şi calitativă a rezultatelor procesului ţinând cont de obiectivele iniţiale.

De ce fugim de teze? Nu cumva pentru că ne e frică să nu dea hemoragia unui sistem educaţional falimentar, nu cumva pentru că suntem conştienţi că n-avem lideri în sistemul ăsta, care să-şi asume decizii ferme şi oneste, dar au timp să umble după cai verzi pe pereţi? Nu cumva pentru că am tranzacţiona şi hainele de pe noi doar ca să ne asigurăm că nu suntem noi totuşi cea mai proastă şi autosuficientă populaţie de pe mapamond, că economia noastră nu va da chix din cauza acestui sistem educaţional care ne minte de ani de zile cât suntem de olimpici? Nu mai vreau educaţie cu smiorcăială.