Mircea Vasilescu, eseist, istoric literar, jurnalist: „În şcoală am prins toate reformele comuniste“

Mircea Vasilescu, eseist, istoric literar, jurnalist: „În şcoală am prins toate reformele comuniste“

Echipa „Adevărul“ s-a întâlnit cu jurnalistul Mircea Vasilescu la sediul săptămânalului „Dilema Veche“ din Bucureşti

În liceu, deşi era la profil Uman, jurnalistul Mircea Vasilescu îşi aminteşte că avea mai multe ore de Matematică decât de Istorie, şi mai multe de Chimie decât de Limba Franceză.

Ştiri pe aceeaşi temă

Privirea albastră i se aprinde atunci când vorbeşte, iritat, de absenţa literaturii universale din şcoli. Nu înţelege de ce copiii români termină şcoala fără să fi studiat, obligatoriu, Tolstoi, Stendhal, Shakespeare, ori de ce şi acum, la 20 de ani de la căderea regimului comunist, studiul istoriei e în continuare mitizat în şcoala românească. Îşi îndeamnă studenţii, dacă au ocazia, să meargă să înveţe şi „afară“, el însuşi regretă că n-a avut această oportunitate, deşi a predat timp de trei ani la o universitate din Italia, dar a ales să revină în ţară.

– „Ce să fac eu în Italia! Nu prea aveam ce face acolo“. Crede că România „ar fi meritat“, probabil, să nu i se mai recunoască diplomele, după scandalurile privind fabricile de diplome de la noi şi speră ca universităţile să nu se transforme, din prea mult pragmatism, în „Şcoli superioare de meserii“.

„Weekend Adevărul": Copilăria, în anii '60, la Ploieşti. În Muzeul Ceasului, sau în parc?

Mircea Vasilescu:
O copilărie normală; sigur că mă duceam şi la Muzeul Ceasului, foarte simpatic, de care avea grijă pe-atunci un profesor de Istorie. Dar mă jucam şi în parc. Mai întâi am stat într-o mahala, într-un cartier de case vechi, cu o lume cumsecade, ne jucam pe stradă, nu era trafic, ne duceam pe câmp, în afara Ploieştiului. Pe urmă ne-am mutat într‑un cartier de blocuri la nord, unde aveam şi parc... Jucam tenis, fotbal şi tot ce se mai putea în curtea şcolii. La un moment dat a fost o modă să jucăm „Hoţii şi vardiştii" în complexul comercial de acolo, din cartier, adică ne alergam în magazine. După vreo săptămână ne-au dat vânzătoarele afară, dar ne-am distrat foarte bine ascunzându‑ne printre haine, pe după rafturi... A fost palpitant.

Gustul pentru lectură cum s-a format?

Am învăţat să citesc înainte să merg la şcoală, pe la 5 ani. Aveam şi o soră mai mare, băgam nasul prin cărţile ei, eram curios. Dar primele lecturi cap-coadă mai consistente au fost, pentru că aşa s-a nimerit, nişte basme sârbo-croate, tocmai apăruse o antologie pe care ne-o cumpărase mama. Am început întâi să citesc textele scurte, cu Nastratin Hogea, şi după aceea poveştile mai lungi. După aceea, cartea care m-a marcat a fost „Gargantua şi Pantagruel", care apăruse atunci într-o ediţie foarte frumoasă. Era mai mult decât o traducere, era o repovestire şi adaptare a lui Romulus Vulpescu, cu ilustraţii fenomenale, de Val Munteanu. Era o carte mare, bogat ilustrată, tipărită extraordinar, la „Arta Grafică" din Sibiu, care atunci era cea mai bună tipografie din România, dar asta aveam să o aflu mai târziu... O carte extraordinar de frumoasă! N-o mai am; când eram profesor de şcoală generală la Breaza, i-am dat-o unui elev de-al meu foarte bun, după care eu am plecat de acolo. Cred că o mai are şi azi. A meritat, pentru că era un elev foarte talentat şi foarte bun.

Ce ore vă plăceau în şcoală?

Până la un punct mi-au plăcut toate, pentru că sunt curios din fire şi îmi plăcea să aflu de toate. Dar, când a fost să aleg, la liceu m-am dus la Filologie-Istorie. Eu am prins toată perioada de reforme tâmpite din vremea comunismului, cu trecerea la două trepte de liceu, cu materii tehnice intensiv chiar dacă eram la profil Uman... Ceauşescu sau Elena Ceauşescu, nu mai ştiu care din ei a lansat chestia asta, că „Matematica, Fizica şi Chimia sunt materii fundamentale"... Astfel că noi eram în clasa a XII-a de liceu la Filo-Istorie, dădeam teză la Matematică, Fizică şi Chimie, dar nu dădeam teză la Istorie... Deşi eram la Uman, aveam mai multe ore de Matematică decât de Istorie, sau mai multe ore de Chimie decât de Limba Franceză.

Mircea Vasilescu lucrează de 19 ani la săptămânalul de cultură „Dilema Veche“ FOTO: Lucian Muntean

Premiant aţi fost?

Da, cel puţin până în clasa a VIII-a am luat mereu premiu. Şi după aceea am luat, dar nu mă mai pasiona povestea asta cu notele. În clasa a XII-a mă pregăteam pentru Facultate, pentru Litere, iar eu eram obligat să dau teză la Fizică. Era stupid, aşa că mă mulţumeam cu şase la teză şi îmi vedeam de ale mele. (zâmbeşte)

Universitatea: putea fi şi altceva decât Litere?

Da, mă bătea gândul, la un moment dat, să mă fac regizor. A fost o perioadă în care, de pe la 15 ani, am citit foarte mult teatru şi tot ce găseam despre teatru, istoria teatrului, critică de teatru. Şi au fost câţiva ani în care luam aşa, la rând, dramaturgi şi ce mai găseam despre ei. Am început cu clasici şi am ajuns şi la... atât cât se traducea atunci, din autorii străini nu prea se traducea. În România, în anii '70, începuse deja să nu se mai traducă. Şi am citit foarte mult teatru, m-am gândit serios o vreme să dau la Regie, dar am abandonat.

De ce?

Mi-am dat seama că nu ştiu dacă într-adevăr, dincolo de faptul că îmi plăcea să citesc teatru sau să mă duc la teatru, voi putea să fac asta. Şi m-am hotărât în clasa a XII‑a că mai bine mă duc la Litere. În plus atunci erau foarte puţine locuri la Institutul de Teatru, vreo trei-patru locuri... Mai era şi folclorul acesta, cu „pilele", iar eu mi-am făcut un calcul: „nu se poate să fiu eu printre cei mai buni primii trei din ţara aceasta în materie". Aşa că m-am răzgândit, fără regrete, iar acum îmi pare bine. Nu cred că ţara a pierdut un mare regizor, dimpotrivă.

Cum a fost viaţa de student?

Foarte bună, deşi eu am început facultatea în '80, când erau primii ani de criză generalizată în regimul comunist. Au fost toate dificultăţile, de la cele practice de genul se opreau şi căldura şi lumina în facultate, până la altele mai complexe. Cărţi, reviste străine nu prea mai veneau... Erau multe dificultăţi, dar facultatea a fost foarte bună. Am avut profesori foarte serioşi, foarte buni.

Cenaclul „Junimea". Ce v-a făcut să vă alăturaţi?

Am avut norocul să-i cunosc atunci pe prozatorii generaţiei '80, care mi-a plăcut foarte mult. Deşi eu nu scriam proză şi nici n-aveam de gând, mă simţeam cumva legat de ceea ce făceau ei, şi Nedelciu, şi Cristian Teodorescu, care terminaseră deja facultatea, şi Cărtărescu, care venea la „Junimea", deşi el era perceput atunci mai degrabă în calitate de poet... Şi în plus era profesorul (Ovid) Crohmălniceanu care conducea acest cenaclu, un om foarte rafinat, foarte cultivat. Sigur, el în anii '50 a fost unul dintre corifeii realismului socialist, a făcut ce a făcut atunci, dar după aceea, când l-am cunoscut noi, era un om foarte rafinat şi foarte fin cunoscător de literatură şi era o plăcere să mergi la cenaclu la nişte discuţii libere, deschise. Petreceai două ore cu nişte oameni de la care aveai ce să înveţi. Era un cenaclu în adevăratul sens al cuvântului. Cineva citea un text, după care se comenta.

Mircea Vasilescu, la grădiniţă

În afară de profesorul Crohmălniceanu, ce dascăl v-a mai influenţat?

Profesorul meu, Paul Cornea, care a fost şi coordonatorul lucrării mele de licenţă şi al celei de doctorat. Un mare profesor, un mare istoric literar, care a lămurit multe lucruri în istoria literaturii române şi tot aşa, un om rafinat, foarte plăcut, foarte simpatic, foarte comunicativ. El este maestrul meu. Atunci, în perioada aceea, anii '80, făcea nişte lucruri extraordinare, cercetare de avangardă. De exemplu, a scos o carte extrem de interesantă, comparabilă cu ce se făcea în lume la momentul respectiv, „Introducere în lumea lecturii". În condiţii normale şi libere, acea carte ar fi fost probabil tradusă rapid în străinătate şi ar fi însemnat ceva. Ea a fost tradusă la un moment dat în Italia, dar mult mai târziu, în anii '90...

Când apăruseră şi alte cărţi similare...

Da... E totuşi o carte foarte bună, interdisciplinară, din care pot afla lucruri foarte interesante nu doar literaţii, dar şi alţii. Şi astăzi se mai fac cercetări, dar lumea este mult mai agitată. Paradoxal, în era comunicării, la noi se comunică foarte prost. Afli foarte greu că X de la Universitatea din Iaşi sau de la Timişoara se ocupă de nu-ştiu-ce subiect sau cercetează nu-ştiu-ce temă... Şi pe urmă, de ce să nu spunem, mai e şi o problemă de supravieţuire; din cercetare şi profesorat nu se poate trăi, de fapt. Şi atunci toată lumea încearcă să se mai bage în alte proiecte, în alte colaborări, ca să poată supravieţui. În ultimii 20 de ani am reuşit aproape să omorâm nişte domenii în care aveam destule de făcut şi cu care ne puteam asigura un viitor mai bun, adică educaţia şi cercetarea.

Aici e o mare problemă, nu?

Este o uriaşă problemă! Educaţia la noi e din ce în ce mai proastă şi va fi în continuare, după intuiţia mea, tot mai proastă.

Aţi simţit asta şi pe generaţiile de studenţi care v‑au trecut prin mână?

Sigur că da, studenţii sunt din ce în ce mai slab pregătiţi, vorbesc acum de medie, pentru că liceul nu reuşeşte să scoată o medie onorabilă. Mă refer la categoria aceea de elevi care nu sunt nici superdotaţi, nici ultimii de pe listă. Un învăţământ performant trebuie să-ţi dea o medie onorabilă, pentru că superdotaţii, cum-necum, se descurcă ei şi singuri, răzbat... În plus, pe ei îi mai ajută unii-alţii, măcar pentru a se lăuda după aceea că i-au ajutat. Ce te faci însă cu elevii, hai să spun aşa, plasaţi între 7 şi 9? Ei, acolo e o varză, nu sunt competitivi, nu au cultura generală minimală pentru a deschide ochii către lume. Nu au curiozitate. Educaţia noastră omoară curiozitatea intelectuală, omoară creativitatea! În schimb, îndoapă elevii cu cantităţi enorme de informaţii, cu care nu ştiu ce să facă. Marea problemă este la liceu, care e din ce în ce mai slab.

Potrivit noii Legi a educaţiei, în vigoare deja de un an, liceul nu va mai fi obligatoriu. Învăţământul obligatoriu va fi de nouă clase, zece ani de şcoală (dacă punem la socoteală şi clasa 0), iar la 16 ani, cine nu se simte în stare sau cine nu poate, se poate angaja. Vi se pare o idee bună?

Da, pentru că n-ai ai de ce să ţii în şcoală elevi până la 18-19 ani, dacă ei nu sunt capabili să meargă până la acel punct. Dar, pentru ca ideea să fie bună până la capăt, ea trebuie pusă cumva în aplicare. Ideea de a face nişte şcoli de meseriaşi, de profesionişti în tot felul de domenii, nu e rea, peste tot există aşa ceva. Deci, miniştrii noştri şi cine se mai ocupă de asta, sub eticheta „reformă" au pus tot felul de schimbări formale. Ba schimbări de denumire, ba schimbări de program, ba semestre, ba trimestre, dar la substanţa lucrurilor s-a umblat foarte puţin. În plus, în chestiunea asta a şcolilor profesionale sau de meserii, nu s-a plecat deloc de la realitate. Mentalitatea noastră a fost: „Ce facem cu copiii? Cum să-i ţinem în şcoală, până la vârsta de?" Nu. Hai să pornim de la societate: „Ce vrem să scoatem din aceşti copii? Ce şanse le dăm să trăiască onorabil, până la sfârşitul vieţii lor?" Deci nu e vorba să ne ocupăm de ei până la 16 ani sau la 18 ani, i-am bifat că sistemul i-a ţinut în şcoală şi după aceea le dăm drumul în lume şi treaba lor... Dacă gândim aşa, nu facem decât să stimulăm tipul acesta de mentalitate: „Lasă să termin eu şcoala, să iau o diplomă, că după aceea mă descurc". Am văzut de multe ori în jurul meu acest mod de gândire. Facultăţile private au reprezentat fenomenul cel mai vizibil al acestei mentalităţi; mii de oameni s-au dus acolo, au plătit nişte taxe, chiar şi oameni de 50 de ani, care lucrau deja demult, au mai bifat o diplomă ca să le crească salariul. Sigur, şi din universităţile private au ieşit nişte oameni de calitate, care au făcut treabă după aceea, bravo lor! Dar acesta e meritul lor, nu al universităţilor respective!

Tânăr licean, la Ploieşti

Ce lipseşte, fundamental, din şcoala noastră? Literatura universală, poate?

E una din sursele principale ale închiderii şi necunoaşterii în capetele absolvenţilor de liceu. Cum poţi, într-o lume globală, în care puştimea are acces foarte rapid la tot ce e pe această lume, să ţii şcoala undeva în trecut, iar un absolvent de liceu să nu citească Tolstoi, Stendhal, Shakespeare! Dincolo de ideea în sine, de cultură generală, studierea acestor cărţi mai are un efect: îţi deschide mintea către lume, către ce este la o mie, două mii de kilometri de tine. Problema pleacă însă, după părerea mea, din gimnaziu, unde mi se pare total idiot să menţii doar texte de scriitori români în manuale.

"M-am gândit serios o vreme să dau la Regie, dar am abandonat. Nu cred că ţara a pierdut un mare regizor, dimpotrivă. ''

"Am avut norocul să-i cunosc pe prozatorii generaţiei ­'80 care mi-a plăcut foarte mult. Deşi eu nu scriam proză, mă simţeam cumva legat de ce făceau ei.''

„Mi s-a propus să rămân de tot în Italia"

Pentru prima dată avem şi o clasificare a universităţilor. Asistăm la un început de ordine în acest sistem sau „mai e mult până departe"?

Există această presiune a „pieţei muncii", se spune că universităţile trebuie să ţină cont de cererea de pe această piaţă. Dar cum facem să nu transformăm universităţile în şcoli superioare de meserii? Riscăm să marginalizăm complet nişte domenii care dau valoarea, greutatea, renumele universităţilor: fie domenii de cercetare, fie domenii care nu au o mare căutare pe piaţa muncii, dar de care ai nevoie. Dau un exemplu foarte la îndemână: suntem, cred, singura ţară cu o limbă de origine latină, care nu mai produce specialişti în Latină. Sigur că nu ai „piaţa muncii" aici, dar aşa, ca idee, până la urmă e o chestie de bun-simţ. Românii au devenit extrem de pragmatici de la o vreme, dau afară, taie şi spânzură te miri de pe unde, din motive practice: de business, de bani, de „piaţa muncii"...

Nu sunteţi foarte optimist...

Am un bun motiv, pentru că la noi tot ce s-a făcut în educaţie până acum a fost o harababură, măsuri rupte din impulsuri din acestea şchioape. A venit cineva cu ideea: „Hai să vedem cum e cu piaţa muncii", şi „pac, la războiu'" cu piaţa muncii. A venit cineva cu ideea: „Nu, trebuie să schimbăm calendarul, că elevii n-au destule vacanţe", pac! - o schimbăm şi pe aia! Nimic gândit coerent.

Spuneaţi deunăzi că le uraţi succes tinerilor care vor să plece la studii în afară şi eventual să nu se mai întoarcă. După cum văd, nu v-aţi schimbat părerea.

Nu, sigur că nu. Mie mi se pare că în zilele noastre povestea aceasta cu „înăuntru" şi „afară" trebuie regândită. Până una-alta au plecat vreun milion de oameni - nu la studii şi doctorate, ci la căpşuni şi la zidărie în Spania, în Italia, deşi unii aveau studii superioare, erau profesori, ingineri, şi s-au dus acolo să muncească în calitate de zidari, de culegători de fructe. E normal ca un om să se ducă să studieze unde crede el că îşi poate pune în valoare calităţile personale, în Germania, în Marea Britanie, Franţa sau în Slovenia, Bulgaria, dacă acolo îşi găseşte ceva bun pentru el. E normal să lucreze câţiva ani în străinătate, e normal dacă la un moment dat decide să se întoarcă. Hai să fim serioşi, Europa e un continent mic.

Dumneavoastră aţi trăit câţiva ani buni în Italia, sunteţi francofon, aţi şi tradus... Ce v-a făcut să vă întoarceţi?

Ce să fac eu în Italia? Totuşi, eu lucrez cu limba română, iar pe piaţa muncii din Italia nu prea aveam ce face acolo. N-am avut niciodată dileme de genul acesta, mi s-a părut normal să mă duc să-mi fac treaba acolo şi să mă întorc. Mi s-a şi propus atunci să mai rămân sau chiar să rămân de tot. Asta era prin '96-'97, dar nu m-a interesat, pur şi simplu. Aveam ce să fac aici, n-aveam de ce să stau acolo.

Acum v-aţi mai gândi să plecaţi, dacă vi s-ar ivi ocazia?

Acum, dacă aş avea 20 de ani, aş pleca, m-aş întoarce, şi tot aşa... Mi-ar fi plăcut să trec printr-o astfel de experienţă la 20 sau la 25 de ani, nu la cincizeci şi cât am acum... Acum nu prea mai are niciun chichirez (zâmbeşte). Ca experienţă formatoare e bine s-o ai la timp, să te duci ca student în străinătate, să stai un an, doi, trei...

Călătoriile sunt foarte importante pentru desăvârşirea educaţiei...

Sigur că da, bineînţeles, de multă vreme... E bun mai ales un stagiu mai îndelungat, de câteva luni, un an, o jumătate de an, să trăieşti acolo, în altă cultură, în altă ţară, cu oamenii de acolo, să-ţi cumperi pâine de unde-şi cumpără ei pâine, să te plimbi în parcurile în care se plimbă ei şi-aşa mai departe, să încerci să trăieşti un alt tip de viaţă...

Recent, ministrul Funeriu vorbea de pericolul prin care a trecut România la un moment dat, să piardă recunoaşterea diplomelor în celelalte state ale Uniunii Europene, după scandalul fabricilor de diplome de la noi. Cât cântăreşte într-o lume academică europeană o diplomă din România?

De la caz la caz, cântăreşte mult atunci când este vorba de oameni bine pregătiţi şi care, dincolo de cartonul pe care scrie „diplomă", arată în Germania, în Elveţia, în Franţa, că ştiu ceva. Sigur că dacă te duci acolo cu o diplomă chioară, „câştigată contra taxe", nu contează şi nici nu trebuie să conteze. Meritam să ne pierdem dreptul de recunoaştere a diplomelor în străinătate, din moment ce am ţinut în cârcă atâţia ani tot felul de universităţi dubioase, care dădeau diplome fără nimic!

"Meritam să ne pierdem dreptul de recunoaştere a diplomelor în străinătate.''
Mircea Vasilescu jurnalist


Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările