Şcoala Puţinului. Pe bani europeni

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
adulţi din nou la şcoală

Taxonomia păcatelor Guvernului României în materie de elaborare de Plan Naţional de Redresare şi Rezilienţă să o facă cine crede că mai are timp.

Cu peste 40% dintre elevii de 15 ani fiind analfabeţi funcţional şi la coada clasamentului Uniunii Europene în materie de consum cultural şi participarea adulţilor la procesele de învăţare, nu cred că cea mai mare problemă pe care o avem este cum să accesăm fondurile europene, ci cum facem ca ele să nu (mai) ajungă în mâna băieţilor şi fetelor deştepte care vor să facă orice altceva – inclusiv să se lanseze politic, în afară de a îi ajuta pe acei elevi cu adevărat dezavantajaţi.

Sper ca între două pauze publicitare, ministrul Educaţiei, Sorin Cîmpeanu, să dea dovadă de curaj şi asumare şi să publice toate proiectele POSDRU şi POCU desfăşurate în ultimii ani, cu impact (măcar pe hârtie) asupra sistemului de învăţământ, listele beneficiarilor şi livrabilele. În caz contrar, vom putea spune cu mâna pe inimă că nu contează că am pierdut 400 de milioane de euro din componenta educaţională a PNRR. Ce înseamnă, în fond, 400 de milioane de euro? 40 de proiecte de-ale lui Cumpănaşu în parteneriat cu Ministerul Educaţiei, atât înseamnă 400 de milioane de euro. Guvernanţii trebuie să înţeleagă că nu mai avem timp să ne certăm pe ciubucuri, nu mai avem timp de meciuri şi contre în comentarii pe Facebook şi nici de idoli care să ne promită marea cu sarea. România nu se va relansa economic înainte de a se relansa moral. O condiţie sine qua non a tranziţiei către o societate verde şi digitală este să înţelegem că aceasta nu trece prin stomacul căruia îi e foame de bani europeni, ci prin creier. Nu putem avea o tranziţie verde şi digitală dacă nu avem o reîntoarcere la raţiune, iar asta ar trebui să priceapă cei care au astăzi pâinea şi cuţitul în materie de politici publice în educaţie şi nu numai.

·        Să combată inteligent discursul „Vrem mai puţină şcoală!”, „Matematica e prea grea!”, să demonteze falsul tratat de eudaimonism prin care se promovează „starea de bine” ca politică de stat în şcoli şi universităţi – Termenii contractului social în materie de educaţie pentru alegerile din 2024 se schiţează încă de acum. Dacă acest discurs al Şcolii Resentimentului şi al Puţinului nu este combătut, va afecta parcursul şcolii româneşti pentru următoarea decadă. Dacă vom mai continua să dăm curs ideilor promovate de cine-ştie-cine (de exemplu cântăreaţa repatriată din Finlanda, Narcisa Suciu, care deplânge starea manualului de matematică, deşi e cântăreaţă, nu expert în curriculum), ne va fi imposibil să ţinem capul la suprafaţă între marile economii ale lumii. Dacă cu adevărat elevii români ar fi genii la matematică, înseamnă că cei de la TIMSS (testare internaţională standardizată în domeniul ştiinţelor), care ne-au pus la coada clasamentului din Europa în privinţa alfabetizării ştiinţifice şi numerice a elevilor, sunt nişte limitaţi, într-o completă eroare! Sau ne discriminează că le e ciudă de deştepţi ce suntem. Îmi rezerv dreptul de a îi crede pe cei de la TIMSS şi OECD şi nu pe Narcisa Suciu, nu pe Selly, nu pe alţi experţi educaţionali de canapea, care au o singură agendă: orice altceva, în afară de şcoală;

·        Să prelungească anul şcolar, astfel încât să nu mai fim la coada Uniunii Europene în ceea ce priveşte numărul de zile pe care un elev le petrece în bancă. Să mobilizeze parlamentarii din toate grupurile politice pro-europene să voteze această iniţiativă legislativă care stabileşte un număr minim de zile de şcoală într-un an calendaristic, corelat tendinţelor europene. Încă nu s-a inventat un mod prin care să ştii mai multe, învăţând mai puţine;

·        Rar mai găseşti articole ştiinţifice, cronici, recomandări, polisi peipăruri care să ocolească acest subiect, al stării de bine în şcoli. Se fac chestionare (doar eu am completat vreo 2-3 în ultima lună în diverse contexte) ca să se măsoare gradul de "stare de bine" - cât de artificial. Chestionare care mă gândesc că vor sta la baza unor strategii. Strategii care compun nişte "programe de salvare socială" care, mie cel puţin, îmi aduc aminte de fantasmele promise de liderii charismatici pentru ale căror promisiuni s-a scurs mult sânge în Europa secolului XX. Evident, asta dacă nu vom şti să învăţăm din lecţia trecutului şi vom cădea pradă unor promisiuni deşarte, menite mai degrabă să creeze falii decât poduri.

Un exemplu elocvent, să ne aducem aminte de prima zi de şcoală/grădiniţă. Cu toţii am vărsat câteva lacrimi, ştiind că ne despărţim de ai noştri şi mergem în bănci, că dăm deoparte universul ludic pentru rigoare şi disciplină. A fost aia stare de bine? Nu cred. Dar când v-aţi chinuit să rezolvaţi problema aia la geometrie, temă pentru acasă, încăpăţânaţi să îi daţi de capăt? Nici asta nu prea corespunde cu tipicul "stării de bine", dacă stăm să ne gândim. În sesiune, când înveţi sute de pagini într-o noapte şi ai emoţii să intri în amfiteatru, e asta o stare de bine? Aş zice că nu. Este o stare plină de adrenalină, provocări, inclusiv dezamăgiri, o stare complementară imaginarului cunoaşterii, al competiţiei şi al descoperirii. În acest imaginar, să permanentizezi "starea de bine", este pur şi simplu păgubos. O misiune cât se poate de prăpăstioasă! Sunt sceptică, pe bună dreptate, cu această odă pentru starea de bine, pentru că nu reuşesc să îmi dau seama cum aş putea să forţez un întreg sistem public de educaţie să îmi creeze mie toate condiţiile pentru starea de bine. Pentru voi ce înseamnă starea de bine? Este imposibil să însemne pentru toţi acelaşi lucru. Nu ne plac aceleaşi lucru. Suntem diferiţi, complecşi şi ireductibili la nişte strategii cu obiective strategice şi tabele colorate, asta-i viaţa! Şi ar trebui să avem grijă să rămână aşa. A nu se confunda permanentizarea cu ortodoxie a "stării de bine" cu măsurile asumate pentru reducerea violenţei, a discursului instigator la ură, care trebuie să se realizeze prin rigoare, disciplină, informare. Bunul simţ, decenţa, respectul faţă de aproape, acestea nu trebuie cuprinse în niciun program de salvare socială. Se învaţă (şi) acasă.

 De la antici încoace, omul încearcă (zadarnic) să găsească sensul, caracteristicile şi calea spre eudaimonia. Permiteţi-mi deci să am reţineri atunci când aud pe cineva că a fabricat el/ea la laptop în excel o reţetă magică pentru starea de bine în şcoli, numai bună de băgat pe gâtul unor politicieni care, din dorinţa de afirmare, ar reglementa până şi viteza vântului care bate pe creştetul copilului în drum spre şcoală. Şcoala/universitatea aceea bună care ar trebui să fie despre disciplină, descoperiri, prietenie, experienţe, exerciţiu, performanţă. Nu tot felul de elucubraţii parte din retorica "dreptul la mai puţină educaţie".

·        Parlamentarii care susţin coaliţia de guvernare să facă un pact de neagresiune asupra curriculumului naţional. Cu alte cuvinte, să vrem educaţie, nu „educaţii” (rutieră, pentru mediu, financiară – câte bordeie, atâtea obiceie), forjate pe genunchi prin Legislativ, când rolul definirii curriculumului îl are Ministerul Educaţiei şi doar Ministerul Educaţiei, asistat de experţi în dezvoltarea curriculumului. Începând cu educaţia sanitară şi terminând cu cea pentru mediu, parlamentarii propun initiative legislative pentru a adăuga „materii opţionale” nefundamentate, în funcţie de coordonatele viselor pe care le-au avut în noaptea precedentă şi având un unic scop, acela de a îşi consolida imaginea de revoluţionari ai sistemului de învăţământ. Revoluţia sistemului de învăţământ ar trebui se înceapă cu decenţa fiecărui parlamentar de a lăsa curriculumul în grija Ministerului şi a cercetătorilor în domeniu. Imaginea este cu atât mai oripilantă când vezi vreo bijuterie de parlamentar trecut prin Bioterra şi Spiru Haret, cu pretenţii de autoritate în domeniul dezvoltării curriculumului, care decupează sau lipeşte ceva la planul-cadru, nici el/ea nu ştie exact ce;

·        Reforma educaţiei care să înceapă în fiecare sală de clasă din România, atunci când profesorii şi elevii vor spune un NU hotărât notelor acordate din burtă sau pe ochi frumoşi. Un pas important pentru reforma morală a sistemului de învăţământ românesc, despre care nu vorbeşte nimeni. Mie, acest obicei, mai ales că e permanentizat în şcoala românească, mi se pare chiar mai toxic decât meditaţiile şi chiar decât falsa problemă a fondurilor europene. Aici stă corupţia din sistemul de învăţământ românesc, despre care nu se vorbeşte la conferinţe şi mese rotunde. Pentru că e comod şi ne convine. O reformă gratis, fără de care orice altă promisiune de a reface sistemul educaţional este iluzorie.

Degeaba vin banii europeni, dacă robinetul curge tot în buzunarul băieţilor şi fetelor deştepte. Dragostea pentru educaţie şi pentru generaţiile de mâine nu trece prin stomacul fomiştilor de bani europeni, ci prin mintea oamenilor deştepţi, conştienţi că înainte de o tranziţie verde şi digitală, avem nevoie de o reîntoarcere la raţiune. Şi avem nevoie doar de unul dintre ei care să deblocheze frâna de mână, scoţând capul la suprafaţă din mocirla de non-subiecte de care e plină dezbaterea privind viitorul educaţiei. Îl avem?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite