INS: În 2018, 237.700 persoane doreau să lucreze, dar fie nu căutau de lucru, fie nu erau disponibile să înceapă lucrul

În anul 2018, peste 200.000 de români (200.200, mai exact) care lucrau part-time doreau şi erau disponibili să lucreze mai multe ore decât în prezent, fiind considerate persoane subocupate, arată datele transmise marţi de Institutul Naţional de Statistică.

Aceştia reprezintă circa o treime din numărul total al persoanelor care lucrau cu program de lucru parţial şi au o pondere de puţin peste 2% din totalul populaţiei ocupate. Suntem cu o rată a şomajului la minime istorice, dar nu neapărat pentru că economia ar tura la maxim, ci din motive mult mai simple: emigraţia masivă şi subocuparea. Subocuparea este noul şomaj, după cum scriu şi economiştii Bloomberg.

Rata şomajului este cel mai vizibil indicator rezultat din Ancheta forţei de muncă în gospodării, utilizat

pentru a caracteriza o multitudine de aspecte economice şi sociale.

Alături de acesta, pentru a oferi o imagine completă a situaţiei şi evoluţiei pieţei muncii, INS publică, cu periodicitate anuală, un set de 3 indicatori, reprezentând categorii de populaţie ocupată sau inactivă având unele similitudini cu populaţia în şomaj şi grade diferite de ataşament faţă de piaţa muncii (comparativ cu situaţia standard a categoriei din care fac parte) şi anume:

- persoane subocupate;

- persoane inactive care caută un loc de muncă, dar nu sunt disponibile să înceapă lucrul;

- persoane inactive care nu caută un loc de muncă, dar sunt disponibile să înceapă lucrul.

Ultimii 2 indicatori („persoane inactive care caută un loc de muncă, dar nu sunt disponibile să înceapă

lucrul” şi „persoane inactive care nu caută un loc de muncă, dar sunt disponibile să înceapă lucrul”),

alcătuiesc împreună „forţa de muncă potenţială adiţională”. 

Potrivit datelor INS, faţă de anul trecut, numărul persoanelor subocupate a scăzut cu 3.500 de persoane, mai arată INS. Din rândul populaţiei inactive în vârstă de 15-74 ani (5,85 milioane de români), aproape un sfert de milion (237.000 de persoane) făceau parte din forţa de muncă potenţială adiţională. Dintre acestea:

• 234,4 mii erau disponibile să înceapă lucrul, dar nu căutau un loc de muncă. În anul 2018, raportul procentual dintre această categorie de persoane şi populaţia activă a fost de 2,6%. 

• doar un număr nesemnificativ de persoane care făceau parte din forţa de muncă potenţială adiţională deşi căutau un loc de muncă, nu erau disponibile să înceapă lucrul. 

Suntem cu o rată a şomajului la minime istorice, dar nu neapărat pentru că economia ar tura la maxim, ci din motive mult mai simple: emigraţia masivă şi subocuparea. Subocuparea este noul şomaj, după cum scriu şi economiştii Bloomberg.

Cele peste 200.000 de persoane subocupate, adică români care ar vrea să lucreze mai mult, dar nu au găsit unde, nu sunt şomeri în sensul pe care îl dă Biroul Internaţional al Muncii, dar nici departe nu sunt. Peste jumătate dintre ”subocupaţi” au studii de nivel scăzut, iar alţi 43,4% au un nivel mediu de educaţie. Pe lângă această categorie, a subocupaţilor, mai avem şi emigraţia, care reduce forţa de muncă disponibilă din România şi coboară rata şomajului.

Potrivit unui raport proaspăt publicat de Banca Mondială, aproape 3 milioane de români în vârstă de muncă (atenţie, ei reprezentând echivalentul a 20,6% din populaţia în vârstă activă a României!) lucrează în străinătate. 

Dintre românii plecaţi în străinătate, un sfert sunt dintre cei cu studii superioare. Exodul de creiere poate avea consecinţe grave pentru dezvoltarea viitoare a României, iar oraşe ca Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara resimt din plin această presiune de pe piaţa muncii.

Problema esenţială la noi, este că numărul de locuri de muncă generate de economie - mai ales cele bine plătite şi cu perspective de carieră - sunt reduse. Potrivit unor specialişti pe piaţa muncii, numărul absolvenţilor români având studii superioare creşte foarte mult, în timp ce numărul de locuri de muncă care solicită studii superioare nu creşte atât de mult. Cu alte cuvinte apare un decalaj foarte puternic între ceea ce oferă economia reală şi ceea ce vin să ofere generaţiile care intră pe piaţă muncii şi care au calificări tot mai înalte.