Chiar există viață după carieră pentru femei ? Ea a găsit răspunsul

După 5.000 de ore de practică în postura de „executive coach“ în Statele Unite şi în România, Oana Stoianovici-Cioponea şi-a propus să reinventeze leadershipul feminin. Tânăra şi-a propus, printre altele, să lămurească odată pentru totdeauna o veche dilemă corporatistă: chiar există viaţă după job?

În după-amiaza în care aveam programat interviul cu Oana Stoianovici-Cioponea, m-am oprit mai întâi la vernisajul bucureştean al unei artiste române care locuieşte de 33 ani la Londra şi despre care scrisesem în „Forbes", cu un an în urmă.

La intrarea în spaţiul expoziţional al Marianei Gordan, fiecare participant primea o pereche de dopuri pentru urechi. Premisa evenimentului, „Pune-ţi dopuri în urechi, ca să mă auzi mai bine", era o aluzie la faptul că toate problemele pe care le avem, vizavi de noi înşine, dar şi de cei din jur, îşi au rezolvarea... între urechile noastre. Cu condiţia să ne oprim din goana cotidiană, din zgomotul de claxoane şi conversaţii din jur şi să le disecăm în linişte, cu un strop de detaşare.

Primul pas spre salvare

Când am păşit în încăperile de un alb imaculat din casa Oanei Stoianovici-Cioponea, sloganul Marianei încă îmi răsuna în minte. Oare problemele noastre devin, într-adevăr, mai grave şi mai bântuitoare cu cât ne stresăm mai tare în legătură cu ele? Poate, la fel ca la înot, nu trebuie să te agiţi sau să te zbaţi, ci să te linişteşti şi să găseşti mişcarea potrivită. Deşi în momentul în care încetezi să dai frenetic din mâini ai impresia că te duci spre fundul apei, realitatea este alta: faci, de fapt, primul pas spre salvare.

Cu un ibric de cafea braziliană în faţă şi cu mâinile alunecând, din când în când, pe o ceaşcă de porţelan, Oana a răspuns întrebărilor mele şi, fără să ştie, şi dilemei cu care intrasem pe uşa ei. „Coachingul este o meserie în care trebuie să asculţi", şi-a început ea explicaţia despre natura unui job care „sună" bine, dar pe care puţini români îl practică în deplină cunoştinţă de cauză. „Când eşti coach şi vorbeşti cu clientul, trebuie să devii transparent, să te topeşti în perete, astfel încât să-l faci pe el să se vadă", a continuat ea.

Acea introspecţie, momentul în care trebuie să priveşti situaţia dintr-un alt unghi, este, de fapt, cea mai dificilă. Este momentul în care încetezi să mai dai din mâini şi din picioare şi începi să cauţi mişcarea potrivită.

Teama de prezent

Coachingul transformaţional pe care îl practică Oana porneşte tocmai de la această idee: înainte de a-ţi putea schimba convingerile, adică setul de motoare (sau, după caz, de pietre de moară) care te impulsionează (sau te trag înapoi), trebuie să radiografiezi punctul în care te afli. Nu atât trecutul, cum face psihologia, cât prezentul imediat. „Nu poţi să ajungi de la punctul A la punctul B, oricât de pregătit ai fi, dacă te uiţi doar la punctul B şi nu te interesează punctul A", explică schematic Oana. Foarte mulţi se tem, însă, de prezent. „Nu trebuie să-ţi fie teamă de punctul în care te afli, pentru că nu e o sentinţă pentru toată viaţa", spune ea.

Pentru Oana, punctul „A" a fost în 2003, când avea 18 ani şi s-a înscris la un seminar de dezvoltare personală ţinut în Bucureşti de o olandeză. Credea că merge la un curs de management, dar când a ieşit din sală înţelesese deja că tot ceea ce se întâmplase înăuntru, indiferent cum se numea oficial, era ceea ce îşi dorea să facă pentru toată viaţa.

„Sună ca un clişeu, dar la mine lucrurile nu funcţionează dacă nu e dragoste la prima vedere". Aşa şi-a ales jobul, soţul şi casa cu mobilă albă în care bem cafea la ibric şi povestim despre coaching. La fel îşi alege şi clienţii. Oamenii care îi cer ajutorul vin către ea prin recomandări, din vorbă-n vorbă, încurajaţi de rezultatele obţinute de alţii.

Pentru că Oana nu este fidelă unei singure metode, ci îmbină coachingul mental cu terapia emoţională sau lucrul energetic, dialogul de „antrenament" este unul uman şi autentic. Coachingul devine artă în momentul în care există componenta de spontaneitate şi „nu când stai cu nasul în cărţi", ci ştii destul de multe cât să improvizezi în funcţie de nevoie clientului. „Aşa se naşte şampania", îi place Oanei să parafrazeze, şi tot aşa se naşte şi încrederea clientului în coach. De la 25 la 65 de ani, fiecare client are un alt profil şi o altă nemulţumire, însă cel mai bine reprezentat segment este cel  de 30-35. „Aceea e vârsta la care te prinzi că lucrurile nu merg cum trebuie", explică Oana. Interesul pentru promovarea vocilor feminine în business şi în societate a venit de la mentorul său din America, specializat pe cursuri pentru copii între 8 şi 18 ani.

„Mi-am dat seama că orice se va schimba la nivel de societate, se va schimba prin copii", afirmă ea. Şi cine influenţează cel mai mult copiii decât mamele? Aşa a realizat Oana că vrea să lucreze la dinamica mamă-copil, dar şi la tacticile feminine de leadership, în care abundă testost­­e­­­­­­­­ronul şi absentează nemotivat tocmai componenta calină, care ar face diferenţa.

„Lipseşte un stil de leadership asumat, feminin, subtil şi puternic", observă ea. Contrar aparenţelor, subtilitatea şi puterea nu se exclud una pe cealaltă, pentru că femeile pot fi puternice în moduri diferite. Atuurile lor principale: intuiţia, creativitatea şi rolul de catalizator în cadrul echipelor. Energia lor ar trebui să aducă o relaxare şi un echilibru, printr-o fermitate impusă prin argumente şi diplomaţie, în locul bătutului cu pumnul în masă.

Fără sacrificii

Există însă şi o teamă. Dacă eşti prea „calină", poţi fi respectată şi tratată de la egal la egal în business? „Femeile nu trebuie să treacă de la masculinitate la feminitate extremă, ci să aspire la un echilibru între autoritatea poziţiei în care se află şi partea de intuiţie şi instinct", este de părere Oana. Majoritatea persoanelor de gen feminin care îi trec pragul pendulează între business şi familie, ceea ce nu le lasă timp pentru propria persoană şi pentru conştientizarea etapelor prin care trec, ca femei. Cel mai greu este să înţeleagă că, pentru a fi lideri şi mame bune, trebuie să se pună pe primul loc. „Nici leadershipul, nici viaţa de familie nu înseamnă să te sacrifici", crede Oana. „În ambele ipostaze, oamenii au nevoie de un exemplu din partea ta, pe care nu-l poţi oferi decât având o viaţă împlinită." Cea de-a doua piatră de încercare: teama de „nu". „Nu trebuie să cădem în rolul de victime dacă nu reuşim un anumit lucru", spune Oana. Un „nu" nu este un atac la persoană, ci poate fi uneori o chestiune legitimă.

În disciplina pe care o aplică - leadershipul transformaţional, bazat pe schimbarea paradigmelor prezentului - ştiinţa, în special fizica cuantică, vine să susţină procesele de bază. Studiile au dovedit că este nevoie de 21 de zile pentru crearea unui nou şanţ neuronal care să înregistreze informaţia altfel decât am fost obişnuiţi până atunci, de încă trei luni pentru ca ea să se stabilizeze şi de şase luni pentru a deveni parte din personalitatea noastră. Altfel spus, dacă reuşeşti să susţii un nou obicei timp de şase luni, este al tău pe viaţă. „Avem impresia că rezultatele pe care le avem ne dau starea, dar e fals", explică Oana. Aici intervine principiul de bază al leadershipului transformaţional: uită-te la cine eşti acum. Acel „punct A" neglijat devine, încă o dată, elementul central al ecuaţiei. „Dacă te inspiră felul în care eşti acum, setează-ţi scopurile", spune Oana, „iar dacă nu, schimbă-te!"

Pentru asta însă e nevoie de timp (un program de coaching cu efecte radicale durează între şase luni şi un an) şi mai ales de acea detaşare care permite formarea noilor mişcări reflexe. Fără teama că te poţi duce spre fundul apei.

Ieşind de la întâlnirea cu Oana înapoi în vacarmul bulevardelor bucureştene, mai că am fost tentată să folosesc, pentru prima oară, dopurile de urechi primite de la expoziţia Marianei Gordan. Poate nu e doar un slogan artistic: pentru a ne auzi mai bine pe noi înşine, rezolvarea chiar stă între urechile noastre...

"Sună ca un clişeu, dar la mine lucrurile nu funcţionează dacă nu e dragoste la prima vedere."
Oana Stoianovici-Cioponea
life coach

"Femeile nu trebuie să treacă de la masculinitate la feminitate extremă, ci să aspire la un echilibru între autoritatea poziţiei în care se află şi partea de intuiţie şi instinct."
Oana Stoianovici-Cioponea
life coach