Nu în ce an căci nu acesta contează la urma urmei cum poate contează prea puţin să ştii că marele Will a scris Visul…  în perioada în care lucra la aşa-numita Tragedie Lancaster, adică între Richard II şi Regele Ioan. Ci în ce perioadă a anului. Pentru că nu e defel neimportant să afli că „noaptea de vară în care se petrece această comedie este de fapt noaptea Sânzienelor şi aceeaşi noapte în care se adună hinduşii ca în practicile tantrice să preschimbe profanul în sacru. Noaptea încălcării tabuurilor, noaptea visului despre împlinirea lucrurilor neîmplinite. O noapte a nebuniei- a libertăţii viselor descătuşate de chingile, normelor şi obiceiurilor. Ielele sălbatice dezlănţuite în întunericul nopţii. Întreaga acţiune a Visului unei nopţi de vară se desfăşoară între doi poli: între ordinea apolinică şi dezordinea dionisiacă”. (Andrzej Ẑurowski- Citindu-l pe Shakespeare, Editura Fundaţiei „Camil Petrescu”, Bucureşti, 2010).

Întrebarea aceasta îşi are, cred, rostul ei pentru spectatorul montării cu superba piesă shakespeariană realizată de Victor Ioan Frunză, de Adriana Grand şi de trupa de actori coagulată în jurul celor doi mari artişti. De astă dată la Teatrul „Metropolis” din Bucureşti. Trupă de teatru, trupă de artă, trupă de cercetare teatrală care în decursul şi graţie peregrinărilor sale pe la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”, pe la Teatrul „Metropolis ” şi, mai recent, la „Nottara” a marcat decisiv viaţa teatrală românească a ultimilor ani. Prin spectacole precum Furtuna, Familia Tόt, Îngeri în America, Tartuffe, Mobilă şi durere, Portugalia sau Mobilă şi durere. O trupă mereu îmbogăţită în timp în segmentul ei actoricesc cel mai consistent şi în ceea ce înseamnă deja perenitatea ei prin artişti tineri de mare forţă, aşa cum sunt Andrei Huţuleac şi Alexandru Pavel. Dar şi prin colaboratori ocazionali care au şansa rarissimă de a urma cursurile unei a doua şcoli de teatru, de a face deopotrivă teatru şi cercetare, de a cerceta mai cu seamă în ei înşişi şi în capacităţile lor de expresie artistică şi de a ajunge să facă parte, doar voinţă, efort şi talent cultivat să fie, din miezul peren artistic despre care vorbeam mai sus.

Îşi are întrebarea aceasta rostul ei deoarece, fără doar şi poate, spectacolul de acum e un manifest în favoarea libertăţii. A libertăţii umane şi individuale. Un manifest profund, articulat ca atare pe toată durata reprezentaţiei. O reprezentaţie ce ne mai spune o dată cât de mare şi cât de frumos e rostul teatrului. Lucru reiterat, subliniat şi explicitat de secvenţa finală în care apar în faţa cortinei, pe neaşteptate înfrăţiţi, Oberon şi Puck. Spun „pe neaşteptate înfrăţiţi” fiindcă, deşi arătaţi prin nenumărate indicii, dintre care cele mai puternice ţin de similaritatea costumelor, a se situa în distribuţie complementară, cei doi se află, în piesă, dar parcă mai abitir în spectacol, foarte adesea în distribuţie contrastivă. Avem de-a face, la urma urmei, cu cel mai uman, mai deschis spre omenesc, mai tandru, mai îngăduitor, mai sensibil Oberon pe care l-am văzut vreodată. Dar şi cu cel mai cinic, mai cinic-jucăuş Puck pe care mi-a fost dat să îl întâlnesc de când mă duc la teatru şi de când ştiu că simbolul lui pe lumea aceasta e Shakespeare. Vedem chiar şi un Puck ce asistă la repetiţiile spectacolului pregătit de meşteşugari şi le comentează mai înfocat şi mai cârcotaş decât cel mai cârcotaş critic de teatru.

Nu ştiu dacă nu forţez interpretarea, nu ştiu dacă nu cad cumva în capcana a ceea ce teoreticienii literari numesc „suprainterpretare”. Dar cred că Victor Ioan Frunză a făcut din Oberon şi Puck veghetori ai lumii şi veghetori, câteodată poznaşi, ai iubirii, dar şi un fel de simboluri ale implicării sale personale în spectacol. A propriei sale biografii artistice. Ştim mulţi, iar cei ce nu au ştiut-o au aflat-o acum din onesta mărturisire a directorului de scenă. Victor Ioan Frunză şi Adriana Grand nu se află la prima întâlnire cu Visul shakespearian. Cea de acum, de la Teatrul „Metropolis”, e cea de-a treia şi vine după una consumată la Teatrul Naţional din Cluj în 1998 şi după o alta petrecută în 2006 la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. În spectacolul de la Cluj totul se organiza şi se coagula în jurul lui Puck, în montarea de la Brăila vectorul principal era reprezentat de Oberon. Acum cele două personaje, admirabil interpretate de George Costin (deja o certitudine, artist fără tăgadă îndrituit la definiţia de tânăr dar mare actor) şi de Andrei Huţuleac (care este pentru mine o mare revelaţie), au în sarcină iubirea celor patru îndrăgostiţi cărora Alexandru Pavel (Lysander), Adrian Nicolae (Demetrius), Mihaela Velicu (Hermia) şi Nicoleta Hâncu (Helena) le sunt impecabili interpreţi. Fiindcă una dintre temele principale ale spectacolului este aceea a iubirii. A iubirii înfocate, chiar dacă uneori deturnate, aşa cum e ea în cazul tinerilor, a iubirii uzate şi plictisite dintre Theseu şi Titania (George Costin şi Cristina Florea).  

Ceea ce se întâmplă acum cu Oberon şi Puck reprezintă pentru mine cel puţin, odată riscul suprainterpretării asumat, un simbol al hronicului şi cântecului vârstelor a doi mari artişti, Victor Ioan Frunză şi Adriana Grand. Care revin la un text nu doar pentru a-l mai face o dată, a mai bifa un spectacol, ci pentru că şi-au pus şi au aflat noi răspunsuri la cele două mari întrebări formulate odinioară de Peter Brook- de ce?  şi cum? Şi pentru că au dorit să ne împărtăşească şi nouă răspunsurile în cauză. Au făcut-o într-un spectacol nou care, în contextul dezbaterilor încinse de azi despre copy paste- ul în teatru, dobândeşte o indiscutabilă semnificaţie legată de ceea ce se cheamă moralitatea creatorului adevărat, respectul faţă de spectatori, dar, înainte de orice respectul faţă de sine al artistului. Căci tocmai de aceea se cheamă adevăratul artist, creator. Fiindcă se reinventează, propune noi şi originale soluţii la întrebările-i proprii devenite fecunde obsesii creatoare, linii de forţă ale propriei lui identităţi. Identitate pe care trebuie să şi-o păstreze nu doar Lysander şi Hermia, Demetrios şi Helena, ci şi artiştii ce îi întrupează ori cei ce îi ajute să le interpreteze. Apelul acesta la căutare, la descoperirea şi la păstrarea identităţii explică, cred, şi unica autocitare pe care am detectat-o în spectacolul de acum. Aceea transferată dinspre spectacolul brăilean, aceea din momentul apropiat de final când cei patru îndrăgostiţi îşi iau fotografiile mărite, până atunci întinse pe o punte situată în plan înclinat şi părăsesc scena înfăşuraţi în ele.

Visul unei nopţi de vară de la Teatrul „Metropolis” nu e însă doar un spectacol despre iubire şi avatarurile acesteia. Ci, cum anticipam, şi despre teatru şi extraordinarele lui surprize. Victor Ioan Frunză, Adriana Grand şi actorii din distribuţie ne oferă una dintre cele mai savuroase puneri în scenă a fabuloaselor secvenţe ce îi au drept protagonişti pe meşterii tâmplari. Secvenţele cu pricina au un lider în persoana altui mare şi încă tânăr actor. Mă gândesc la Sorin Miron, suculent, adorabil, senzaţional interpret al lui Nicodim Fundulea. Dar alături de lider şi în complementaritatea lui artistică şi valorică se situează Alin Florea, un bun, un foarte bun interpret al lui Gutuie, Costin Dogioiu, Amir Qashou, Carol Ionescu şi Sorin Flutur. După cum merită menţionaţi şi interpreţii Spiritelor, Zânelor şi Elfilor, adică Adriana Aldea, Andrei Bibire, Eduard Bot, Selina Colceru, Antonia Din, Gloria Melu, Andreea Mera, Paul Radu.

Până când se ajunge la reprezentarea electrizantă, de un comic integral a Poveştii scurte, plicticoase foarte a lui Pyramus şi Thisbea, draga lui. O comedie tristă peste poate, mai-mai că ai putea crede că scenografa Adriana Grand a optat pentru o scenografie cvasi-minimală, cu puţine elemente, dar care serveşte exemplar alternanţa diurn- nocturn, realist-fantastic dorită de textul shakespearian. Când începe reprezentaţia în cauză şi când hohotele râs ale spectatorilor devin de nestăvilit lucrurile se schimbă radical. Sobrietăţii îi ia loc explozia de culori, esenţializarea e substituită de bogăţie. O bogăţie a cărei principală sursă şi fundamentală valoare sunt date de fantezia şi de inventivitatea scenografei. Care a realizat decorurile din peturi, din doze de bere şi de băuturi nealcoolice, iar unele costume din pungi inscripţionate ale unor mari magazine.

Teatrul Metropolis din Bucureşti- VISUL UNEI NOPŢI DE VARĂ de William Shakespeare;

Direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză;

Decorurile şi costumele: Adriana Grand;

Comunicare &logistică: Sorin Miron;

Consultant artistic: Adrian Nicolae;

Efecte sonore: Alin Florea şi Sorin Miron;

Cu: George Costin, Alin Florea, Alexandru Pavel, Adrian Nicolae, Andrei Huţuleac, Alin Florea, Eduard Cârlan/ Costin Dogioiu, Sorin Miron, Amir Qashou, Carol Ionescu, Sorin Flutur, Cristina Florea, Mihaela Velicu, Nicoleta Hâncu, Adriana Aldea, Andrei Bibire, Codrin Andrei Boldea, Eduard Bot, Selina Colceru, Antonia Din, Gloria Melu, Andreea Mera, Paul Radu;

Data reprezentaţiei: 24 ianuarie 2015