Constatărilor mele proprii le asociam pe acelea cuprinse într-un studiu de sinteză semnat de cercetătorul Lucian Sinigalia, de la Institutul de Istoria Artei din Bucureşti.

Adaug acum observaţia că, din destul de vasta creaţie în spaţiul literaturii dramatice a altminteri celebrului scriitor norveg, sunt preferate cam aceleaşi titluri. Nora, Hedda Gabler, Peer Gynt, din când în când Raţa sălbatică, un oarecare reviriment cunoscând în vremea din urmă şi Un duşman al poporului. Bref, ne place să vedem textele lui Ibsen atunci când sunt montate de unul dintre cei mai profunzi exegeţi ai lui - desigur, mă gândesc la Thomas Ostermeier - dar suntem extrem de parcimonioşi, de rezervaţi atunci când vine vorba să îl jucăm noi înşine. Invocăm în acest tot felul de motive justificative. Ba că Ibsen e plictisitor, ba că ar fi prea tragic când, de fapt, aşa cum susţinea Andrei Şerban, e cum nu se poate mai comic, uneori cade în ridicol, ba că e prea tezist, că ar fi niţeluş exagerat de stânga când, în realitate, toată viaţa lui s-a comportat ca un om hotărât de dreapta. Ba că literatura lui e rece ca un fiord, iar noi suntem latini.

O situaţie cu totul aparte are, în istoricul montărilor din România cu texte de Ibsen, piesa Rosmersholm. Care, aşa după cum ne reamintim graţie micuţului, dar foarte bine întocmitului caiet de sală întocmit pentru premiera de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, i-a dat nenumărate bătăi de cap dramaturgului însuşi. Care a întocmit trei schiţe succesive ale viitoarei piese, pe 27 septembrie 1886 încheind ediţia definitivă. Publicată două luni mai târziu la Copenhaga şi la Oslo (Christiania). Piesa nu a fost chiar foarte apreciată de critici pe care i-a cam pus în încurcătură (să fi fost oare de vină faptul că nu ştiau un lucru lămurit teoretic de abia în zilele noastre de deja invocatul Ostermeier, regizorul care vede în Ibsen un precursor al ideilor din psihanaliza lui Freud), dar nici de public. Atunci când a fost montată prima oară, întâia reprezentaţie având loc la Dan Nationale Scene din Bergen, pe 17 ianuarie 1887, numai despre succes nu a putut fi vorba.

Istoria montărilor din România ale piesei este, cred, definitiv marcată de, la ora premierei, controversata, astăzi clasicizata reprezentare din 1968, de la Teatrul de Stat din Sibiu, datorată legendarului Aureliu Manea. O extraordinară, o lăudabilă intuiţie culturală a determinat conducerea Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, unde piesa a fost pusă acum în scenă de controversatul regizor Andryi Zholdak, să prefaţeze premiera cu o conferinţă a teatrologului George Banu despre Rosmersholm-­ul lui Manea. Unul dintre criticii, aflaţi la acea vreme la început de carieră, care au susţinut iconoclastul, poate mult prea modernul pentru mentalitatea teatrală a acelor timpuri, spectacol al lui Manea.

Din felurite motive, nu am ajuns la conferinţa lui George Banu. Însă, în timp ce urmăream spectacolul, mi se reactivau în minte fragmente, observaţii din cronica astăzi atât de celebrului teatrolog francez de origine română. Odată ajuns la hotel, am consultat în arhiva mailurilor mele, textul cronicii pe care am inclus-o în cartea Viaţă secundă, carte publicată toamna trecută graţie Fundaţiei Culturale Camil Petrescu. George Banu însuşi mi-a confirmat impresia. Semn că spectacolul lui Zholdak, au edictat imprudent unii confraţi cărora le-am relatat povestea, ar fi vetust. Nici vorbă. El e încă un indiciu al vizionarismului lui Manea.

Regăsim în spectacolul lui Zholdak pasiune, visceralitate, pulsiuni necontrolate, uneori perverse. Regăsim aceeaşi valorizare a fantomei Beatei, femeia care stă şi dincolo de moarte în calea împlinirii fericirii lui Rosmer şi a Rebekkăi. Femeia- fantomă cărei prezenţă constantă le dinamitează viaţa. Excelentă ideea lui Zholdak de a găsi pentru cele două personaje feminine sus-menţionate două actriţe asemănătoare fizic. E vorba despre excelentele actriţe Sigmond Rita (Beate) şi Imre Éva (Rebekka), cea de-a doua fiind autoarea unei creaţii absolut excepţionale. La fel cum este şi aceea a lui Balász Bodolai în Rosmer.

Prezenţa Beatei este în spectacolul lui Zholdak de-a dreptul obsesivă. Fantoma ei bântuie cotloane, memoria ei este veşnic reactivată de Kroll ,în reprezentaţia văzută de mine tensionat jucat de Viola Gábor, şi de doamna Helseth, cu bune tuşe adusă pe scenă de Kicsid Gizella.

Însă nu doar atotbântuitoarea fantomă a Beatei stă în calea fericirii Rebekkăi şi a lui Rosmer. I se mai asociază vrerea lui Dumnezeu (multe secvenţe-cheie sunt jucate în dreptul capelei familiale ori în proximitatea unor statui evocând personaje şi secvenţe biblice) şi presiunea lumii. Aceasta din urmă evidenţiată prin intrarea în relaţie directă cu publicul de cei doi condamnaţi a priori la nefericire şi, mai apoi, la sinucidere.

Casa de pe domeniul Rosmersholm este veche, cenuşie (decor - Daniel Zholdak). La începutul spectacolului sunt trase nişte imense folii de plastic, asemenea unor cortine, care sunt readuse în poziţia iniţială la final. Predestinarea a fost înfăptuită, spectacolul chinului s-a încheiat.

Primele cincisprezece-douăzeci de minute ale reprezentaţiei curg calm, previzibil. Adică în totală contradicţie cu felul iconoclast, scandalos, nebunatec la propriu cu care ne-a obişnuit regizorul. Totul e scăldat în acordurile superbe ale muzicii lui Johann Sebastian Bach. Muzica şi sound design-ul montării poartă semnătura lui Vladimir Klykov.

O primă, substanţială, după părerea mea şi mult prea exacerbată dereglare a ritmului şi a matricei, cu un preţ nespus de mare plătit fiziologiei, dacă nu cumva şi escatologiei, se produce în timpul secvenţei cinei. Doamna Helseth toarnă năvalnic supa, Rosmer o devorează animalic. De aici, din acest moment, şi-a făcut intrarea în scenă spiritul lui Zholdak. Spiritul echivalând câteodată cu nemăsura. Cu săritul calului de-a dreptul. Calul nefiind obligatoriu alb.

De aici încolo totul în montare se petrece altfel. Dur, patetic, artaudian, eclectic, în tonuri, rostiri şi culori apăsate. Eclectismul invocat mai sus presupunând un bizar amestec între lucruri, momente, în ultimă instanţă, lipsite de putere de semnificare şi secvenţe marcate de genialitate.

Tot ceea ce e bun în concepţia de spectacol a lui Andryi Zholdak este, indubitabil, înnobilat de excelenta echipă de actori care formează distribuţia excepţională a acestui spectacol. Îi repet, cu adâncă reverenţă, cu solidaritate, componenţa - Bodolai Balász, Imre Éva (o revelaţie!), Sigmond Rita, Viola Gábor, Kicsid Gizella. 

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca- ROSMERSHOLM de Henrik Ibsen- Traducerea în limba maghiară- Künos László- Regia, decorul, light design şi adaptarea textului-Andryi Zholdak- Costume- Daniel Zholdak- Muzică şi sound design- Vladimir Kykov- Cu- Bodolai Balász, Imre Éva, Sigmond Rita, Bács Miklós/Viola Gábor, Kicsid Gizella- Data premierei- 29 martie 2017