În ultima vreme tinde însă , să-şi facă loc o preocupare care vizează genul din perspectivă intelectuală mult mai sofisticată. Mă gândesc la Nevermore după Edgar Allan Poe de curând la Teatrul Mic şi acum  acest Barbă Albastră  după Max Frisch, recenta premieră de la Teatrul Stela Popescu în regia lui Alexander Hausvater. Umorile negre ale acestor mari autori sunt evident de altă natură decât ale celor care fac filmele banale cu criminali  înroşind ecranele de vopsea. Sunt subtile, sunt determinate de spleen şi angoase perfide provenite din însingurarea maladivă a personajelor cercetate şi frământările frisonante ale celor care scriu despre ele. Anxietăţile domină asemenea producţii şi se potrivesc ce-i drept şi lumii în care trăim, ca stare de spirit. Ar putea să joace şi un rol terapeutic mai ales dacă invitaţia în aceste universuri morbide e făcută printr-o uşă artistică ispititoare.

E ceea ce încearcă regizorul Alexander Hausvater cu ale sale cabarete noir între care şi mai sus menţionatul Barbă Albastră. Ingredientele genului îi sunt foarte la îndemână, ba am zice că deţine chiar patentul . În cazul textului după romanul reputatului autor elveţian lucrurile sunt însă,  mai complicate. Max Frisch e cum se ştie campion între altele al absurdului, gen care a strălucit prin anii 60 în Europa dar s-a fâsâi încet- încet  mai ales din cauza epigonilor, iar acest Barbă albastră nu e străin de acest stil şi mod de a privi lumea. Scris cum ne spun toate cronologiile în 1982, romanul a fost şi ultimul din seria operelor sale, un punct pe care autorul l-a pus scrisului său  după această creaţie cam fără ecou. Hausvater declară în schimb că textul  îl preocupă de mai mult timp, fiind vorba aici zice regizorul, despre căutarea identităţii la un personaj care nu se ştie de ce tot încearcă să se regăsească experimentând  un misoginism funciar care-l transformă în criminal. 

Mult îndepărtat de strămoşul său literar, legendar, acel Barbă albastră din castelul lui Charles Perrault, şi doar vag înrudit cu alte variante care umplu literatura şi ecranul, doctorul Felix Schaad e un individ ciudat care dă semne de cruzime încă din copilărie, fără a fi un caz patolologic însă. Autorul a vrut se pare să întrupeze în persoana aceasta rafinată care îşi trăieşte singurătatea în preajma mesei de biliard, neliniştile celui care ar vrea să ştie multe despre el şi destinul său de bărbat care nu reuşeşte să se ataşeze de nici o femeie, care a avut vreo 6 neveste, iar pe ultima o şi ucide.( Modelul originar le ucide pe toate) De fapt el crede că a  ucis-o pledând vinovat într-un proces în care va fi achitat, lăsând adevărul pe seama întrebărilor. 

Echivocul nu reiese din spectacolul discutat aici, lipsit de altfel de tensiuni lăuntrice ci mai degrabă din replicile puţin convingătoare, reprezentaţia producând mai degrabă stupoare, decât emoţie. Nici Marius Stănescu, actor cu potenţial pentru asemenea partituri dificile nu reuşeşte să treacă peste o anume derută exterioară a personajului, rămânând să parcurgă complicatul traseu în scenă la care îl obligă regia. Cum totul se petrece într-un bar/club cu biliard, jocul cu bile fiind simbolul major pentru hazardul care domină existenţa celor implicaţi în ancheta aceasta , regizorul s-a concentrat pe explorarea acestor geometrii variabile redate prin mişcare bine ritmată şi condusă de coregraful Florin Fieroiu. Echipa tinerilor e remarcabilă şi îi numim pe  Andrei Dogaru, Alexandra Dogaru, Silvia Mauritiu, Alin Potop , consideraţi figuraţie specială, la care se adaugă şi actorii cu roluri în frunte cu Ada Navrot care performează schimbând vreo 6 roluri pentru a le înfăţişa pe fostele neveste, Cătălin Frăsinescu, Ana Maria Ivan, Irina Cărămizaru, Dorin Aurel Sandu, Cristian Sandu  în postura diferiţilor martori, Adrian Ciobanu în rolul Procurorului şi Crina Matei, veritabila cântăreaţă de cabaret care în rolul femeii strangulate abuzează de grimase. Dar cântă frumos (muzica  Cari Tibor cu ceva prelucrare din valsurile lui Eugen Doga. Fiindcă fără vals n-ar fi Hausvater).

 Ca întotdeauna în cazul unor asemenea apariţii dificultatea de a impune personaje din câteva replici transformă prestaţiile în simple argumente. Argumentele unei demonstraţii căreia îi lipseşte din păcate misterul, magia, preferând lumina diurnă albă şi crudă, rigiditatea impusă de ancheta care alcătuieşte canavaua spectacolului pentru care instrumentarul jocului de biliard (bile şi tacuri) e bine ales dar exploatat cam stereotip.

N-am plecat cu nici o nelinişte metafizică de la spectacolul care ar fi vrut să judece crima doctorului Schaad. Mi-am amintit în schimb de o producţie a Operei din Bruxelles cu Castelul lui Barbă Albastră de Bella Bartok în coupe cu Vocea umană ( Cocteau/Poulenc) în regia lui Kristoff Warlikowski cu adevărat frisonant. Fiindcă originalul regizor n-a  pierdut nici aici ocazia să-şi exploateze înclinaţiile onirice pentru a explora universul ieşit la propriu din bagheta unui iluzionist ( aşa începea) în direcţia descoperirii umanităţii de dincolo de fantome. Lui i-a reuşit.