Copiii unui secol bolnav. „Cine l-a ucis pe tata?“, la Teatrul Metropolis

Povestea scriitorului Édouard Louis alias Edy Belleguele din  Cine l-a ucis pe tata? , carte devenită repede bestseller  mi-a amintit de un alt destin, asemănător, care a impresionat lumea artistică la începutul acestui secol. Cel al dramaturgului Jean Luc Lagarce dispărut în 1995, la doar 38 de ani, căruia francezii i-au dedicat în 2007 Anul Lagarce. Piesa sa cea mai cunoscută Juste la fin du monde ( E doar sfârșitul lumii) a fost montată de Radu Afrim la Odeon în  același an, având o viață neașteptat de scurtă pentru valoarea spectacolului, dar suficientă pentru a semnala problema unei generații vulnerabile și derutate în fața incertitudinilor noului mileniu. Dacă nu ar fi prea mult l-am cita aici și pe Bernard Marie Koltès , un alt sacrificat al momentului care premerge acestei  reeditări a unei noi serii  de poeți blestemați , semnalând în Dans la solitude des champs de coton , mai ales presiunea noii ordini sociale și neînțelegerile la nivel identitar.

Édouard Louis  ca reprezentant al  noului proletariat intelectual e mult mai categoric în afirmarea revoltei  gauchiste ( spectacolul se încheie cu o chemare la revoluție) . Și devine purtătorul de cuvânt al unei generații care în condițiile inegalităților sociale tot mai flagrante își cere dreptul la șanse egale , așa cum se petrec nu o dată lucrurile în Franța de azi. Refuzând să accepte un destin de supus precum al tatălui său din care face un personaj de referință Edouard Louis ca personaj al cărții își vrea viața înapoi, revendicându-și drepturile, inclusiv la libertate sexuală.

Acest mesaj de răzvrătit social nu este însă, principala preocupare a spectacolului Cine l-a ucis pe tata ? realizat de regizorul Andrei Măjeri la Teatrul Metropolis , un adevărat best seller al stagiunii.

În viziunea sa poetică  centrată pe relația tată- fiu, o relație alterată până la dramă de prejudecăți, macism și sărăcie, factorul uman devine  mai important decât cel social, chiar dacă unul nu poate fi conceput în afara celuilalt. Și aici se află cred, secretul succesului acestui spctacol. Cu alte cuvinte înainte de a atinge pragul distanțării și al revoltei, micul și mai apoi mai marele Edouard trăiește toate uimirile și curiozitățile vârstelor succesive despre care ne povestește cartea cu accent pe relațiile din familie. O familie de condiție modestă în care tatăl își vede rolul de pater familias prin prizma unui  autoritarism abuziv. Ce decurge de aici pentru Eddy nu e nici mai mult nici mai puțin decât știm că se întâmplă în asemena situații, cu consecințe pentru personalitatea de mai târziu a copilului. Pentru micuțul acesta asta înseamnă în plus inhibarea sensibilității cu care e înzestrat de natură printr-o presiune continuă care merge de la ridiculizare la forțarea comportamentului și impunerea unei masculinități de care nici fizic nu e capabil.

Cum ajunge Eddy să vorbească în numele unei generații, ne-o spune spectacolul de la Metropolis unde regizorul Andrei Măjeri adoptă  soluția ingenioasă a multiplicării personajului principal. Cei șase actori tineri și înrudiți ca sensibilitate pe care îi alege pentru spectacolul său au misiunea să ne transmită pe mai multe voci cât mai multe întâmplări din viața  eroului, problemele lui în relație cu familia și societatea. Preluând unul de la altul replici și personaje  ei compun situații de viață ,când vesele, când triste, într-o dinamică capabilă să sugereze un parcurs existențial  în același timp banal și semnificativ. Asta se întâmplă și prin imaginarea unor scene cu o mare încărcătură tragi-comică, precum dorința de a avea un Titanic –jucărie a copilului maltratat, sau aceea în care mama, schimbând șortul de bucătărie cu accesoriile de divă susține pasionant o arie celebră din Gianni Schicci, opera lui Puccini. Sunt multe asemena momente în care spectacolul cade pe gânduri, își schimbă ritmul, fie inserând comentariile autorului din cartea cu pricina, fie rapeluri muzicale,  o bogăție de elemente, de mijloace  capabile să proiecteze  imaginea lustruită a unei lumi care suferă cu artă.

 Pe lângă dramaturgia Michaelei Mihailov care servește oportun concepția spectacolului, coregrafia Andreei Gavriliu e celălalt stâlp pe care se sprijină imaginea de lume fluidă a spectacolului în care teatralitatea joacă un rol esential.  Pentru că da, montarea lui Andrei Măjeri beneficiază de o estetică ce devine esențială pentru comunicarea conținutului și aș zice , chiar îi premerge. De aici frumusețea acestei povestiri scenice despre urâtul lumii evocate, de aici puterea de a invoca aproape calofil  liniștea interioară, limpezimea apelor adânci din vâltorile unei lumi pe cale de disoluție în care niște tineri se luptă să-și găsească drumul.

Când am scris despre Medeea᾽s boys, un alt spectacol de succes al lui Andrei Măjeri , înrudit cu acesta, am subtitrat : aveți grijă de ei! referindu-mă la   argonauții de modă nouă din piesa aceea , plecați în căutarea lânii de aur și care trăiesc aceleași dileme.  E cu siguranță vorba de un sindrom al comuniunii de ideal sub semnul nevoii de libertate pe care regizorul îl sesizează corect și ni-l semnalează cu aceeași grație în limbaj cultivat, fără excese de ton și agresiuni verbale. Culoarea alb, dominantă în costume și ambientul sălii de sport unde începe antrenamentul pentru viață al lui Eddy la puterea N , muzica lui Adrian Piciorea , mișcarea compusă din gesturi sincrone, moi induc o stare de  relaxare în care poate tocmai de aceea cuvântul ⹂revoluțieײַ din final sună brutal și neverosimil. Doar că , prin de acum cunoscuta tehnică a alternanțelor și a contrastului Andrei Măjeri  aduce în acest final în scenă un Eddy  împlinit purtând o frumoasă jupă de voal roz pe care Eduard Chimac o etalează cu voluptate  odată cu zulufii lui blonzi, seducători. Nu l-am uitat  nici pe puștiul îmbujorat de la începutul spectacolului căruia Adelin Tudorache îi împrumută chipul lui de o candoare incredibilă transpus pe altă treaptă a vârstei de colegul său. După un casting elaborat a fost găsit și tânărul capabil să sugereze ceva din drama acelui tată, initial despotic dar încovoiat treptat de soarta muncitorului umilit de nedreptățile sociale. El este Alex Izdimir care se detașează cu dezinvoltură de grup pentru a se identifica cu rolul. În  anumite scene îl are partener pe  Varga Hunor personalizând o  Mamă exploatată , cu îndeletniciri menajere clasice sub care se ascunde ca deobicei un suflet sensibil și oprimat , interpretând acum cu patos o arie celebră din Gianni  Schicchi, opera lui Puccini. Mai sunt și alte asemena momente decupate oportun  în care intervine laptopul și muzica vremii sau plasma televizorului păstrînd legătura cu timpul acțiunii și dând posibilitate echipei să aducă la vedere culisele înscenării.

Justin Danalache , Vlad Ionuț Popescu completează trupa cu misiuni diferite dovedind ca și ceilalți actori o mare plasticitate corporală și o disponibilitate ludică impresionantă.

Spectacol de echipă din care  face parte pe lângă cei citați și Adrian Balcău responsabil de crearea cadrului scenic- sus numita sală de sport care funcționează corespunzător la un metru de scaunele spectatorilor-  și a celorlalte diverse spații configurate prin simpla reamplasare a elementelor de recuzită. Tot el semnează și  costumele  impunând albul ca dominantă și folosind negrul costumului office , de pildă doar pentru a sublinia contrastul dintre aparența  luminoasă  și fondul dramatic al existenței pe care spectacolul Cine l-a ucis pe tata își construiește demonstrația. Evadând într-o imagine aproape onirică Andrei Măjeri pare că ne propune un alt mod de a ne rapota la realitățile uneori atât de sumbre ale acestui secol bolnav în care cad  victime , ca oameni și cetățeni, nu doar un tată  ci și o întreagă generație de tineri..     

Doina Papp