Mobilă şi noapte walpurgică
0
Până la sfârşitul lui 1989 se juca, mai de voie, mai de nevoie, multă literatură dramatică românească. Ponderea acesteia în repertorii era riguros, drastic, cazon reglementată prin dispoziţii venite de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste.
Dispoziţii aprobate şi supervizate de Cabinetul 2. De unde şi tot felul de codicile ataşate respectivelor dispoziţii. Fiindcă şi aici intra în acţiune „vigilenţa revoluţionară” care excludea şi pedepsea drastic „confuzia ideologică”.
Nu orice dramaturg român avea dreptul la reprezentare. Şi nu în orice pondere. Însuşi Caragiale avea nevoie de aprobări speciale. La fel cum aveau nevoie scrierile contemporanilor Dumitru Solomon, Marin Sorescu, Tudor Popescu, Teodor Mazilu. Chiar şi D.R. Popescu, în pofida nenumăratelor lui compromisuri cu puterea comunistă, nu se juca tocmai lesne. Nici scrierile lui Horia Lovinescu nu aveau paşaport necondiţionat spre scenă. Fără probleme „treceau” însă Paul Everac şi Aurel Baranga. Sau Elena şi Nicolae Roşu, Platon Pardău, Eugenia Busuioceanu şi alte non-valori asemenea lor.
Imediat după 1989, nimeni, nici un director de teatru, nici un regizor nu au mai vrut să joace dramaturgie românească. Mai cu seamă acea literatură dramatică scrisă în timpul regimului comunist. Nici măcar acele texte cărora le-a fost cu încăpăţânare refuzată reprezentarea în anii respectivului regim. Dramaturgii acum „refuzaţi” au uitat de animozităţile dintre ei, chiar de unele antagonisme severe, de categoricele lor opţiuni ideologice diferite şi s-au coalizat într-o asociaţie ce se chema, dacă nu mă înşel, Dragon. Adică dramaturgi goniţi. Degeaba. Scrierile de odinioară păreau a fi condamnate. Alte „pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate”, vorba lui Virgil Ierunca.
Criticii, istoricii de teatru nu au făcut mai nimic. Nu au urmat exemplul colegilor lor, criticii literari, nu au trecut la „revizuiri” şi „revizitări”. Puţinele istorii ale literaturii dramatice româneşti ce au apărut din 1990 încoace comentează dramaturgia scrisă în perioada comunistă ca şi cum în Decembrie 1989 nu s-a întâmplat nimic. Tinerii critici nici măcar nu vor să ştie ce s-a scris, ce s-a jucat şi cum s-a jucat între 1948 şi 1989. Ei ştiu una şi bună. Totul a fost rău şi nefrecventabil.
Reevaluările, puţine, e adevărat, au venit tot din partea regizorilor. Unul dintre ei se cheamă Victor Ioan Frunză. De pildă, în urmă cu câţiva ani, la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, directorul de scenă şi scenografa Adriana Grand reveneau la superbele parabole dramatice din anii ’60 ale lui Dumitru Solomon. Printre ele la Apa, textul pe care au realizat un minunat spectacol, minunat, dar „cu probleme”, la Teatrul de Stat din Oradea. De aceea montarea cu pricina a avut parte doar de o singură reprezentaţie.
Acum, la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti, Adriana Grand, Victor Ioan Frunză şi echipa lor de tineri actori au montat Mobilă şi durere de Teodor Mazilu. Parte din seria de spectacole- cercetare realizate de ei în ultimii ani.
Ce şi-au propus să cerceteze de această dată Victor Ioan Frunză, Adriana Grand, George Costin, Sorin Miron, Nicoleta Hâncu, Adrian Nicolae, Andrei Huţuleac, Mihaela Velicu explorând lumea amorală a lui Sile şi a lui Gore, a lui Paul şi a Urechiatului, a Lizicăi şi a Melaniei? Rezistenţa la proba contemporaneităţii a celebrei scrieri maziliene, desigur. Da, dar nu oricum. Nu urmând căile bătătorite. Nu arătându-ne încă o dată cum se fura, cum se delapida, cum se minţea, cum se denunţa în comunism. Ci cum erau cei ce făceau asta. Cum se manifesta cu adevărat ceea ce Valentin Silvestru a numit odată „sindromul mazilian”. Ce se întâmpla în profunzime cu eroii lui Teodor Mazilu. Rămâneau ei la fel de nemernici, de imorali sau de amorali, de făţarnici, de pradă somnoroasei lor aventuri de la un capăt la altul al piesei? Se mulţumeau ei să fure şi se limitau ei doar să se teamă de atotputernicia „controlului financiar”? Oare nu cumva se petrecea cu ei ceva anume, oricum mult mai mult, ceva similar cu „entartuffierea” binecunoscutului personaj molieresc, operaţie despre care vorbea undeva Gérard Genette?
Ba da, sigur că da. Şi lucrul acesta e surprins admirabil, cu minuţie, cu precizie, cu artă, de „lecţia de îmburghezire” sau de deprindere cu „manierele aristocratice” ale celor cu conturi de sute de mii de lei la CEC. Lecţie pe care le-o predă lui Sile şi Melaniei- surprinzător!- şoferul Urecheatu. Magistral jucat, reinterpretat, asociind şi contrabalansând umilinţa de la început cu aerul ameninţător dinspre partea finală, de foarte tânărul actor Andrei Huţuleac. După această lecţie, una dintre cele mai realizate, mai pline de substanţă secvenţe ale spectacolului, comparabilă cu o arie de operă, încă mai încărcată în semnificaţii decât o altă scenă antologică, aceea a beţiei în trei (jucată ca la carte de George Costin, de Adrian Nicolae şi de acelaşi Andrei Huţuleac) Sile şi Melania reapar, cu un look, cu o vestimentaţie complet schimbate. Cu poleiala falsei aristocraţii. Comparabilă cu poleiala îmbogăţiţilor de azi, însă depăşind-o de departe. Îmbogăţiţi încă şi mai „magnifici” în bădărănia lor decât Sile, personajul imaginat la jumătatea anilor 70 ai deceniului trecut de Teodor Mazilu.
Lookul acesta senzaţional i se datorează Adrianei Grand. Căreia i se datorează o scenografie cu adevărat de manual. Demnă de studiat şi de predat la orice facultate de specialitate. Alcătuită în principal dintr-un interior cu mobilă de odinioară, cu un dulap transformat într-un fel de boîte à merveilles. Prin uşile acestui dulap intră şi ies personajele, în compartimentările lui îşi trăieşte zilele şi reproşurile nefirescul cuplu Paul şi Lizica (strălucitor interpretat de Sorin Miron şi Nicoleta Hâncu), din el se naşte, cu câteva ingenioase elemente de recuzită, Caraimanul cu crucea lui cu tot, într-o construcţie voită a fi una kitsch, aşa cu erau promovările şi reclamele kitsch de odinioară ale ONT Carpaţi.
Aici, în faţa acestui şifonier, se consumă scenele de isterie mimată şi de viclenie autentică ale lui Sile, personaj ce îi izbuteşte perfect lui George Costin, aici se etalează slugărnicia abjectă a lui Gore, rol ce îi prilejuieşte lui Adrian Nicolae o creaţie de mare palmares, aici se consumă scenele de amor întrerupte, ratate şi comandate dintre Melania (Mihaela Velicu) şi Gore, aici se petrece „schimbarea de personalitate” a lui Gore şi „transferul” la condiţia de posibil succesor la conducerea Cooperativei Avântul Mobilei dinspre Gore înspre Urecheatu. Căci nu e pentru cine îşi doreşte şi se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte. Numai că „nimereala” e ceva mai complexă.
Această boîte à merveilles se transformă, atunci când necesităţile spectacolului o impun, într-o boîte à musique din care se aud „marile şlagăre” ale perioadei comuniste. De la inocentul La anii mei, la plinul de reproş Te-aşteaptă un om până la mobilizatorul Cincinalul în patru ani şi jumătate. Şi tot aici se consumă scena finală, un fel de Noapte walpurgică în care se dovedeşte cât de sudată, cât de perfect funcţionează echipa actoricească creată de Victor Ioan Frunză şi Adriana Grand.
Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti- MOBILĂ ŞI DURERE de Teodor Mazilu;
Direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză;
Decorurile şi costumele: Adriana Grand;
Cu: George Costin, Sorin Miron, Adrian Nicolae, Andrei Huţuleac, Nicoleta Hâncu, Mihaela Velicu;
Data reprezentaţiei: 29 ianuarie 2015
Se încarcă comentariile...
