Fără doar şi poate, unele afirmaţii din carte pot să fie azi rediscutate, reanalizate, aşa cum ar fi, de pildă, cea ce integrează piese precum Platonov sau Ivanov în ceea ce profesorul Teodorescu numeşte „preistoria dramaturgiei cehoviene”. Tensiunile specifice dintre text şi spectacol, felul în care un anume regizor a citit piesele mai sus amintite, abordarea lor prin prisma valenţelor scenice care azi se dovedesc a fi mult mai bogate decât s-a crezut că ar sta lucrurile în urmă cu câţiva zeci de ani, atunci când exegeza a semnalat erorile de construcţie dramaturgică ale scrierilor menţionate, impun modificări de lectură şi din partea celor ce studiază dramaturgia lui Anton Pavlovici în primul rând ca literatură.

Dincolo de aceasta, unul dintre punctele rămase valide din cartea lui Leonida Teodorescu e opţiunea criticului de a rezerva un spaţiu consistent comentării nuvelei Salonul nr. 6 în capitolul ce se numeşte chiar aşa: Preistoria dramaturgiei cehoviene. Fiindcă aici, în această nuvelă publicată mai întâi în nr. 11 din 1892 al revistei Gândirea rusă, materia epică, cât se poate de generoasă şi care provoacă mereu şi mereu la noi translatări în genul dramatic, ilustrează una dintre ideile-forţă din care se va constitui mai târziu, din 1895 încolo, dramaturgia cehoviană „cea adevărată”. Ideea potrivit căreia „omului rus nu îi place să trăiască”. Dublată de observaţia că „starea sa fundamentală este oboseala”. Idei pe care, fără doar şi poate, le regăsim şi în spectacolul de televiziune realizat de regizorul Vitalie Lupaşcu, cel care semnează de altfel şi scenariul dramatic. Spectacol produs sub egida Casei de producţie din TVR.

Strict structural, nuvela e concepută în trei mişcări. Prima urmăreşte evoluţia destinului lui Gromov care, în urma unei nefericite serii de întâmplări, ajunge să fie internat mai întâi într-un salon de boli venerice iar, mai apoi, în salonul nr. 6. Un salon situat în aripa izolată a spitalului unui mic orăşel de provincie, aripă destinată bolnavilor psihic. Cea de-a doua e centrată asupra primelor etape din viaţa doctorului Andrei Efimici Raghin care nu a devenit medic dând curs unei vocaţii ardente. Ci în urma presiunilor exercitate de tatăl său, acesta fiind motivul pentru care îşi practică profesia cam fără tragere de inimă. Unde mai pui că acelaşi doctor Raghin a ajuns şi la concluzia că, oricum, ceea ce ar trebui să facă e perfect inutil de vreme ce totuşi oamenii mor. O a treia mişcare înfăţişează întâlnirea fundamentală dintre cele două personaje, transformarea lui Raghin într-un „caz”, anihilarea, strivirea lui de cei din jur.

Primele două mişcări se consumă, cel mai adesea, în tonurile unui andante grav, Cehov încercând chiar un deliciu al insistenţei asupra detaliilor. Întâlnirea dintre Gromov şi doctorul Raghin va determina nu doar ceea ce Leonida Teodorescu numeşte „dinamitarea celor două microromane”, ci, mai presus de orice, destrămarea universului celor doi protagonişti. Sau ceea ce mie mi se pare a fi destrămarea prin contopire. „De acum încolo nu se va mai întâmpla decât un singur lucru- Raghin va fi declarat nebun de un doctor subordonat (acesta îi va lua locul de director al spitalului) şi va fi internat şi el în salonul nr. 6, unde însă va muri curând”, observă Leonida Teodorescu. Ceea ce înseamnă că andantele grav din primele două mişcări va fi înlocuit printr-un allegro copleşitor.

Spectacolul produs de Casa de producţie din Televiziunea Română e în destul de mică măsură unul de teatru tv. Nu prea i se potriveşte riguros nici eticheta de teleplay. Genericul foloseşte termenul de ecranizare ceea ce arată dorinţa regizorului de a face un film de televiziune. În distribuţia cărora figurează mulţi actori, în principal de teatru, de unde o anume teatralizare/ teatralitate a jocului, deci şi a peliculei. Teatralizare ce mie mi s-a părut a fi una intenţionată.

Regizorul Vitalie Lupaşcu se arată interesat preponderent de mişcarea a treia a nuvelei. El insistă asupra întâlnirilor parcă obsesive dintre Gromov şi Raghin, asupra conversaţiilor lor bizare, asupra raporturilor de contrarietate decontate, paradoxal, prin complementaritate dintre cei doi. Vor exista, fără doar şi poate, în film şi secvenţe filmate în ritmul allegro, dar preferinţa regizorului se îndreaptă în cel mai evident mod cu putinţă spre andante. Un andante grav, marcat şi el de deliciul insistenţei asupra detaliilor. Andante  întru instituirea căruia un rol important le revine creatorilor imaginii. Mai cu seamă  celor trei directori de imagine – Dan Stoian, Marian Oprea şi Dan Constantinescu jr.- în a căror sarcină a căzut filmarea exterioarelor. Camera zăboveşte îndelung asupra unor detalii de decor, îndeosebi asupra icoanei şterse, distrusă de vreme, de pe unul dintre zidurile spitalului. Aceasta nu întâmplător fiindcă regizorul e interesat şi de dimensiunea mistico-religioasă a nuvelei, de ceea ce ar putea fi regăsirea şi salvarea prin credinţă a lui Raghin.

Spitalul din filmul lui Vitalie Lupaşcu nu e chiar spital. E mai degrabă un imens  grajd transformat în spital cu paie pe jos. Un loc în care oamenii în suferinţă sunt trataţi ca neoameni. În locul acesta bine ales de regizor şi de scenografi- decorul este semnat de Georgeta Nistor şi de Roxana Lungoci- oamenii deveniţi neoameni au apariţii şi comportamente fantomatice, actorii George Lungoci, Constantin Dinulescu, Cristian Toma, Ioana Visalon, Amalia Ciolan, pe de o parte, Ion Haiduc şi Natalie Ester, pe de alta, contribuind la sublinierea respectivei stări de fapot. În vreme ce Gavril Pătru, Mihai Dinvale, Bogdan Ghiţulescu, Mihai Răzuş siluetează autorităţile, notabilităţile, la urma urmei cei ce  urzesc şi înfăptuiesc, cu un cinism inimaginabil, complotul împotriva doctorului Raghin. În fine, Dan Aştilean, interpretul unui Raghin obosit căruia nu îi place să trăiască, şi Răzvan Vasilescu, actorul căruia i s-a încredinţat inspirat rolul Gromov, se află mereu şi necondiţionat într-o relaţie atent controlată, cu întorsături neaşteptate, de o fragilitate dar şi de o profunzime atent cumpănite atât de ei cât şi de regizor. 

Au fost momente când, urmărind filmul, m-am dus cu gândul şi cu amintirea nu doar la câteva transferuri dinspre marea cinematografie sovietică de odinioră, din anii 70-80, cinematografie pe care Vitalie Lupaşcu o cunoaşte, fără doar şi poate, perfect. Ci şi la filme precum Hotel de lux al lui Dan Piţa sau la neuitatul Glissando al lui Mircea Daneliuc. Ceea ce nu e nicidecum rău. Căci temele principale ale spectacolului/filmului lui Vitalie Lupaşcu exact acestea sunt: alunecarea, dar şi căutarea disperată a unui sprijin, sprijin ce nu se mai găseşte în umanitatea autodeclarată normală. Sprijin ce poate să se afle în credinţă ori în lumea de dincolo. Raporturile bizare dintre luciditate şi nebunie. Caracterul strivitor al relaţiilor de forţă şi de putere specifice nu numai spaţiului determinat şi precis al unui spital de boli mintale, ci îndeosebi universului concentraţionar simbolizat de acesta.   

Televiziunea Română- Casa de Producţie- SALONUL Nr. 6 după Anton Pavlovici Cehov; Traducerea: Alexei Mateevici; Scenariul şi regia artistică: Vitalie Lupaşcu; Cu: Dan Aştilean, Răzvan Vasilescu, Gavril Pătru, Ion Haiduc, Natalie Ester, Mihai Dinvale, George Lungoci, Constantin Dinulescu, Cristian Toma, Mihai Răducu, Amalia Ciolan, Bogdan Ghiţulescu, Ioana Visalon, Mihai Răzuş; Decor: Georgeta Nistor şi Roxana Lungoci; Costume: Roxana Lungoci; Directori de imagine: Bogdan Marincov, Dan Stoian, Marian Oprea, Dan Constantinescu jr. Regia de montaj: Cătălin Bălan; Editor imagine: Cosmin Găleată; Producători: Cristina Anton şi Cătălin Mireuţă; Producător delegat: Dana Andriescu; Producător coordonator: Demeter András; Data primei difuzări: 27 aprilie 2015