Ortodoxia nu este un spaţiu al pierderilor. Cu fiecare duhovnic pe care îl are,  cu fiecare mărturie ce se face în numele ei,  ea se îmbogăţeşte. Creşte şi trăieşte din ce în ce mai viguros,  spre nemurire veşnică şi sfântă. Hristos Însuşi stârneşte ironia celor din jur,  când spune despre o copilă decedată că n-a murit,  ci doarme. De aceea,  în spiritualitatea Ortodoxă nu prea regăsim termenul de mort,  ci de adormit. Iar aceasta,  tot din dragostea Domnului faţă de omul slab şi căzut în păcate. Pentru ca răutatea păcatului să aibă un sfârşit. Iar viaţa veşnică, un început.

  Din mila Domnului,  Părintele Arhim. Iustin Pârvu a adormit. Cuvintele sunt slabe pentru a reda complet statura acestui mărturisitor al credinţei. Un munte de credinţă, din care au izvorât râuri de cuvinte vii şi mângâietoare pentru multe suflete. Un munte de dârzenie, prin care şi-a păstrat şi apărat valorile hristice, în care a crezut. Acestea ar trebui să ne fie suficiente pentru a-l socoti un mărturisitor, primit acum în braţele celorlalţi preoţi fraţi de generaţie şi suferinţă: Stăniloae,  Cleopa, Arsenie (Boca şi Papacioc) şi mulţi, mulţi alţii, episcopi, preoţi şi credincioşi, care au suferit pentru că au crezut în valori pe care puternicii zilei le dispreţuiau. Mai ales că în aceste vremuri vedem cum prostituţia spirituală umblă nestingherită, fluturând steagul civilizaţiei umane. Dar până la urmă,  doar Dumnezeu ştie cu adevărat care este statura duhovnicească a Părintelui. Noi,  cel mult,  ne putem manifesta evlavia personală faţă de dânsul.

  Desigur,  fiecare s-a raportat după puterea lui, la adormirea Părintelui Iustin. Unii se vaită că am rămas fără păstori. Fals şi incomplet,  căci paradoxal,  deşi Ortodoxia se trăieşte personal,  ea se înveşniceşte colectiv. Plecarea de aici a unui duhovnic mărturisitor nu este o pierdere,  ci un câştig,  deoarece este o dovadă că poţi trece prin viaţa aceasta şi păstrându-te demn,  chiar dacă alţii vor să te frângă. Rămâne doar să aplici ceea ce creştinismul ne învaţă,  de 2000 de ani,  prin scrieri şi fapte sfinte.

Alţii îl cinstesc, evocând frânturi din viaţa şi cuvintele Părintelui. Bun şi util lucru,  mai ales pentru noi,  cei ce rămânem după Părintele. Personal nu l-am cunoscut, am apucat doar odată să vorbesc la telefon cu sfinţia sa,  suficient ca să mă conving că omul poate rămâne integru chiar şi sub cele mai cumplite dictaturi. Şi că,  uneori,  e bine să nu tulburi delicateţea unui suflet sfinţit prin suferinţă,  pentru a nu stârni şi mai mare suferinţă.  

Există şi câţiva care-l idolatrizează pe părintele,  transformându-l în ideolog politic. Unii l-au dorit un cap al unei revoluţii sociale. Numai că Părintele nu-şi dorea manifestaţii de stradă. Aşa cum spunea şi Părintele Arsenie Papacioc,  alt mare trăitor al bucuriei mărturisirii creştine, se recomandă o evoluţie spirituală fără revoluţie stradală.  Cea mai bună revoluţie,  în fond,  este cea împotriva slăbiciunilor tale proprii,  care te aruncă spre decădere. Cel mai mare duşman al tău eşti tu însuţi. Hristos ne recomandă,  înainte de toate,  lepădarea de sine,  nu de aproapele. D-abia când te-ai învins pe tine,  nu te mai poate înfrânge nimeni. Îndrăzniţi,  Eu am biruit lumea,  spunea Hristos,  vorbind despre lumea păcatului,  nu despre lumea din jur. .

  Există şi câteva discuţii în jurul legionarismului Părintelui Iustin şi a altor colegi de generaţie şi suferinţă. E foarte greu să-ţi dai seama acum,  doar citind texte, cât de mult au fost aceştia convinşi sau doar înşelaţi de ideologia legionară. În opinia mea, legionarismul îşi datorează amploarea faptului că a reuşit, în vremuri tulburi pentru români, să transforme creştinismul în instrument de propagandă sau ideologie politică. Sau,  dacă nu,  cel puţin să ataşeze creştinismul unei platforme politice.  Dar Hristos nu poate fi cap de partid,  aşa că doar El va şti cât a fost credinţă creştină şi cât a fost ideologie legionară în viaţa acestor oameni. De aceea,  El singur are dreptul să-i judece. Noi doar putem să culegem ce a fost bun din viaţa lor,  aşa cum fac albinele când zboară printre flori,  după sfatul Sf Vasile cel Mare. Pentru că, în fond, nu este om care să trăiască şi să nu greşească.

Pentru noi, cred că dacă am avut şansa de a-l avea pe Părintele Iustin (ca şi pe ceilalţi duhovnici ai generaţiei sale),  ne rămâne datoria de a nu-l pierde. De a nu-l omorî. De a-i lăsa să trăiască în mijlocul nostru,  prin cuvintele şi faptele lor. De a transmite şi celor tineri că,  oricâtă tiranie s-ar naşte pe pământ, dragostea şi rugăciunea pot fi mai puternice. Ele duc la biruinţa Bisericii asupra porţilor iadului. Nu răzbunarea,  nu aruncarea cu pietre,  nu căutarea la dosar. Doar dragostea,  manifestată liber şi sincer. Cum bine spunea Părintele: Omul este liber pe cât de deştept este, pe cât de sincer iubeşte, pe cât de ataşat este de valorile cele înalte ale credinţeiLibertatea se cunoaşte în discernământul omului, în capacitatea lui de a alege între bine şi rău. (doxologia.ro)

Deci Părintele Iustin trăieşte, ca fiecare trăitor şi slujitor al credinţei creştine. De aceea îl vom pomeni cu dragoste, sărutându-i dreapta în rugăciune,  cu nădejdea (re)vederii la Înviere.