INTERVIU Florin Danu, preot: „Dacă faci poliţie în biserică, atunci îi îndepărtezi pe tineri“

INTERVIU Florin Danu, preot: „Dacă faci poliţie în biserică, atunci îi îndepărtezi pe tineri“

Florin Danu este unul dintre preoţii care au înţeles că misiunea lui este să-i ajute pe cei din jur FOTOGRAFII Arhiva personală/Facebook Florin Danu

Preotul Florin Danu este o adevărată mană cerească pentru copiii şi bătrânii nevoiaşi din satul Lada, judeţul Teleorman, unde a ajuns în 2010. În Săptămâna Mare, părintele ne-a povestit cum a ales calea Domnului, de ce şi-a făcut o misiune din a aduce lumină şi speranţă unor oameni uitaţi de societate, dar şi cum ar putea fi apropiaţi tinerii de Biserică.

Ştiri pe aceeaşi temă

Preotul Florin Danu (36 de ani) este un om ocupat, dar chiar şi aşa a găsit „tot timpul din lume“ să stăm de vorbă la telefon pe drumul din satul Lada spre Bucureşti. Face naveta zilnic pentru a se îngriji de oamenii din parohia sa şi nu doar de la altarul bisericii. De zece ani, de când a preluat cu inima strânsă parohia de care fugeau toţi, părintele a construit treptat atât credinţa în sufletele sătenilor, cât şi pe pământ – case, o biserică nouă, un centru social cu un cabinet stomatologic, o sală de lectură şi o cantină. I-a dus pe copii la mall, la mare şi la munte, dar şi prin Europa. Odată cu el, în satul teleormănean a ajuns pentru prima dată Moş Crăciun. Bătrânilor le cumpără medicamente şi le oferă o masă caldă. Misiunea lui este să schimbe destinul copiilor prin educaţie, iar celor vârstnici să le asigure o bătrâneţe liniştită. Recunoaşte că a zis „Doamne fereşte!“ când fratele lui, tot preot, l-a îndemnat să preia parohia din Lada, însă, privind în urmă, se declară foarte mulţumit, iar cu faţa spre viitor ştie că mai are încă multe de clădit. Dacă doriţi să-i daţi o mână de ajutor, părintele vă stă la dispoziţie pe pagina de Facebook.

„Weekend Adevărul“: Părinte, cum priviţi această perioadă dificilă provocată de pandemie?
Florin Danu:
O văd ca pe o grea încercare, însă experienţa mea mă face să-mi pun nădejdea în Dumnezeu. Nimic nu e întâmplător, toate sunt consecinţe ale acţiunilor noastre. De la Dumnezeu vine răsplata, dar şi pedeapsa. Aşa văd eu lucrurile, poate greşesc.

Ce lecţii ar trebui să învăţăm din această criză?
S-a demonstrat mai mult ca niciodată că sănătatea este un dar de la Dumnezeu şi cred că ar trebui să o preţuim la adevărata valoare, să o fructificăm. De ce să nu ne preţuim sănătatea aşa cum facem cu un cadou primit de la cineva drag? În această perioadă, mulţi oameni mi-au mărturisit că degeaba ai haine de firmă dacă nu mai ai unde să le porţi. Degeaba ai o casă cu patru etaje, pentru că izolarea ţi-o trăieşti tot într-o cămăruţă. Adică, situaţia asta i-a făcut pe mulţi să mediteze, să-şi
pună întrebări, să aibă mustrări de conştiinţă, să aibă discuţii cu ei înşişi. Cu siguranţă această perioadă ne va schimba, vom fi alţi oameni. Sper să învăţăm să apreciem lucrurile mărunte din viaţa noastră, care nu sunt neapărat de natură materială.

Anul acesta, credincioşii nu vor putea participa la slujba de Înviere, iar această decizie a fost contestată de unii preoţi. Aş vrea să ştiu şi părerea dumneavoastră.  
Este foarte tristă situaţia. Mesajul Învierii este: „Veniţi de luaţi Lumină!“. Cine să mai vină? Dar faptul că autorităţile au luat această hotărâre, personal, mi se pare un lucru bun. Eu susţin această măsură. Oamenii trebuie să înţeleagă că nu este o hotărâre luată pentru a le face rău. Eu o văd ca pe o decizie luată pentru binele comunităţii. Şi nu mă raportez doar la parohia mea de la ţară. Pot fi foarte multe persoane care au virusul, dar sunt asimptomatice, şi atunci, în noaptea de Înviere, chiar dacă să zicem că am fi păstrat distanţa, ar fi existat riscul să fie răspândit şi să se declanşeze o adevărată nenorocire.

Lumina din pahar

 

De când au fost interzise adunările religioase, cum aţi procedat pentru a nu vă abandona enoriaşii, dar în acelaşi timp pentru a nu-i expune?
În primul rând, noi, preoţii, suntem trişti, pentru că slujim singuri, aşa cum n-am mai făcut-o, poate, niciodată. Dar ne-am conformat. Eu, de pildă, în aceste zile, am mers cu mănuşi şi cu mască şi i-am împărtăşit pe oameni, fiecare cu linguriţa lui. În zona noastră se pune foarte mult accent pe cultul morţilor, e perioada în care tot satul era în cimitir – şi nu exagerez. Le-am spus oamenilor să nu vină, le-am promis că eu mă voi îngriji să-i pomenesc pe toţi şi mă voi ruga bunului Dumnezeu să revenim la normalitate. În condiţiile în care în satul nostru nu este niciun caz.

Au înţeles oamenii?
Părerile sunt împărţite, ca în orice comunitate. Am discutat cu oameni din toate categoriile, mă refer la clasă socială, la vârstă, la educaţie. Unii se rezumă la ce văd pe la televizor şi-mi spun: „Lasă, părinte, că o să fie bine, ştie Dumnezeu că m-am gândit la cei dragi pe care i-am pierdut, faceţi ce trebuie acolo“. Alţii, sigur, cred că doar vor să ne ţină în case.

Cum va arăta Paştele în acest an în satul Lada?
Voi ţine slujba singur, iar la predică voi avea alături un dascăl şi un băiat de altar, cum a fost, de altfel, de când s-a dat ordonanţa. Este trist, dar asta e situaţia. Noi, faţă de alte parohii, stăm ceva mai bine, avem voluntari şi, de sfintele Paşti, vom împărţi lumină în pahar. Dar în alte părţi, unde preoţii sunt singuri, nu va putea fi acoperită această nevoie a oamenilor.

Scurt ghid de abordare a tinerilor în Biserică

 

Ce relaţie mai au azi tinerii cu Biserica?
Mie mi se pare că tinerii s-au apropiat foarte mult de biserică în ultimul timp, poate şi datorită mediului online. Sigur, n-am cifre sau statistici. Dar mi se pare că unii tineri ţin post, ceea ce nu s-a mai pomenit. În ceea ce priveşte relaţia, contează foarte mult şi duhovnicul, preotul care să ştie să-i atragă. Că dacă te duci şi faci poliţie în biserică – n-ai voie aia, n-ai voie ailaltă, ieşi afară cu copilul că plânge, nu te împărtăşesc că nu ai făcut asta – îi îndepărtezi. Dacă vin tineri şi le scoţi în faţă canoanele sau îi cerţi, ajungi apoi să te întrebi de ce nu au mai venit şi a doua oară. Nu zic că trebuie să îngădui sau să încalci regulile, dar la vremurile de astăzi, dacă îţi intră un tânăr în biserică, atunci trebuie să fii blând, pentru că e un suflet pe care poţi să-l câştigi sau poţi să-l pierzi prin comportamentul tău ca preot. Poate că şi din cauza noastră, a unor slujitori, mulţi tineri nu vor să se apropie de biserică.

„PRIMA DATĂ L-AM ÎNTÂLNIT PE DUMNEZEU CÂND ÎNTÂRZIAM LA ŞCOALĂ“

Pentru că tot vorbim de Paşte, cum vă amintiţi sărbătorile din copilărie?
Ne pregăteau părinţii, ne primeneau, aşa cum se spunea, ne cumpărau haine noi. Ne mai şi certau. În Săptămâna Mare era foc, nu aveam voie să gustăm bunătăţile, trebuia să aşteptăm până la masa de Paşte. (Râde.)

„Nu aveam mamaie, dar aveam dulciuri“

 

Unde aţi copilărit? Au fost, aşa cum se spune, cei mai frumoşi ani?
M-am născut şi am crescut în Teleorman, chiar la câţiva kilometri de parohia la care slujesc azi. Au fost ani frumoşi, dar marea nefericire a fost că n-am avut bunici. Au decedat înainte să mă nasc. Pentru mine a fost un lips, mai ales că ceilalţi copii aveau bunici şi îmi amintesc că mă simţeam trist când îi auzeam pe toţi: „Mamaia mi-a făcut aia, mamaia mi-a dat aia“. Dar, vedeţi, Dumnezeu are grijă mereu să umple golurile, iar acum am 20 de bunici în sat.

Părinţii cu ce se ocupau?
Tatăl meu, imediat după Revoluţie, s-a angajat ca şofer de TIR, lucra în deşertul Sahara la nişte sonde. Şi partea plăcută era că puteam compensa în gaşca mea de prieteni: nu aveam mamaie, dar aveam dulciuri din străinătate. Când venea tata acasă, strângeam toţi copiii de pe uliţă şi îi bucuram cu dulciuri. Asta se întâmpla prin ’91-’92, când eram oropsiţi. La un moment dat, mi-a adus un joc video şi ţin minte că ne-am strâns toţi şi fiecare se juca câte 10 minute.

Tata era plecat mult, deci. V-a afectat acest lucru?
Da, lipsa tatălui din copilărie se simte până în ziua de azi. Ne înţelegem foarte bine, dar absenţa din copilărie ne-a împiedicat să avem o conexiune mai profundă. Tata venea acasă o dată la trei-patru luni şi atunci stătea puţin.

 

Preotul Danu a convins oamenii din toată ţara să trimită cadouri copiilor din satul Lada de Crăciun şi de Paşte

Dureroasa floare a mamei

Relaţia cu mama cum a fost?
Mama a fost în permanenţă alături de noi, fiind casnică, aşa că şi-a pus amprenta foarte adânc. Noi suntem trei fraţi, unul dintre ei este preot şi suntem acum vecini de parohie. Mama s-a ocupat de noi ca un profesor, ne asculta la fiecare materie.

Era un dascăl exigent?
Oho, avea o floare de plastic cu care ne bătea. N-o s-o uit niciodată, i-am şi zis să o păstreze (râde). Eu scriam cataloagele şcolii, iar asta făceau doar elevii care scriau frumos. Am ajuns să am o caligrafie perfectă doar datorită – sau din cauza (râde) – bătăilor mamei. Îmi rupea foile de fiecare dată când o literă nu ieşea perfect.

Dar vă şi plăcea la şcoală, lăsând la o parte aceste „încurajări“ ale mamei?
Sincer, nu am fost ca alţi colegi, obsedat de citit. Dacă îi veţi întreba pe profesorii mei, cu siguranţă vă vor spune că nu am fost în top trei (râde). Nu pot spune nici că a fost o povară, dar dacă aş putea da timpul înapoi, aş învăţa mai mult şi mai bine.

După ce fratele meu a intrat la liceul teologic, în ’93, mi-era foarte drag cum se purta el, cum era îmbrăcat. Era mereu la costum, avea cămaşă albă, imaculată, eu stăteam la ţară şi eram mereu murdar. Şi atunci am zis: «Aoleu, păi, nu mai vreau să fiu murdar, eu vreau să mă fac ce se face el».

Ce visaţi să ajungeţi când eraţi mic?
Multă vreme am vrut să fiu şofer, ca tata. Aveam 5-6 ani şi-l vedeam cum venea acasă cu TIR-ul, vedeam roata cât mine şi-mi ziceam: „Wow! Gata, vreau să fiu şofer de camion“. Apoi, după ce fratele meu a intrat la liceul teologic, în ’93, mi-era foarte drag cum se purta el, cum era îmbrăcat. El era mereu la costum, avea cămaşă albă, imaculată, eu stăteam la ţară şi eram mereu murdar. Şi atunci am zis: „Aoleu, păi, nu mai vreau să fiu murdar, eu vreau să mă fac ce se face el“. A fost influenţa fratelui.

Cum s-a produs apropierea de Dumnezeu? Părinţii v-au îndrumat?
Nu, părinţii nu ne-au îndrumat spre teologie. Dar tata e din Focşani, iar sora mamei lui a fost măicuţă la mănăstire. În ultimii ani de viaţă, maica Maria, cum îi spuneam noi, s-a retras acasă. Fratele meu Bogdan mergea în vacanţe şi stătea cu ea, mergeau la slujbă, se rugau. La început, fratelui meu i s-a părut o povară, dar treptat, a prins un drag aşa de mare încât a decis să facă liceul teologic. Era şi visul ei, l-a îndrumat, de la ea a plecat influenţa. Nici părinţii noştri nu erau împotriva bisericii, dar nu aveau trăirea maicii. La maica la masă dacă te aşezai fără să te închini, era jale, nu mai mâncai nimic. Acasă mai uitam să ne închinăm (râde).

Dar care a fost momentul în care aţi decis clar să urmaţi liceul teologic?
Când îl vedeam pe fratele meu cum venea în vacanţe şi mergea cu preotul prin sat. El era apreciat, lăudat şi mi-a plăcut. Atunci, evident, nu ştiam ce înseamnă cu adevărat duhovnicia, preoţia, ce implică, cum se trăieşte. Dar acum se dovedeşte, aşa cred eu şi aşa îmi spun şi alţii, că fac totul cu suflet şi cu dăruire, iar rezultate sunt. Şi nu mă refer doar la clădirile pe care le-am
ridicat, ci la faptul că fiii duhovniceşti pe care îi păstoresc s-au schimbat. Nu într-un procent atât de mare pe cât mi-aş fi dorit, dar s-au schimbat. Asta e misiunea unui duhovnic, să-i ducă pe oameni pe calea cea bună, adică să-i facă să se lase de rău, să-i înveţe să fie buni, să iubească, să dăruiască.

Cum au fost anii de studiu?
Am făcut cinci ani liceul la Turnu Măgurele. Faptul că am plecat de acasă, că am ajuns la internat, a fost o ruptură dureroasă. Eram obişnuit cu mama lângă mine tot timpul şi, peste noapte, a fost nevoie să devin total independent. M-a călit un pic acea perioadă. Iar studiul teologic mi-a plăcut. Fratele meu deja era preot când eu începusem liceul, mergeam la el la slujbe ca dascăl şi abia aşteptam să ajung la biserică. Nu a fost niciodată o povară pentru mine să mă trezesc duminica dimineaţa pentru a merge la biserică sau faptul că sâmbăta nu puteam sta la distracţie până târziu. Tata chiar mi-a zis că mereu m-a apreciat pentru că, deşi mergeam ca toţi tinerii la discotecă sâmbăta, duminica era lege să mă trezesc la prima oră şi să merg la biserică, pentru că aşa îmi doream. O făceam de drag, nu ca să ies la număr sau pentru că mă obliga cineva.

Mai sunt preoţi care greşesc. Ni se pune tuturor în cârcă faptul că avem cruci de aur, că avem maşini, că avem pile. Eu am păţit-o când am început să strâng bani pentru centru. Sigur că ne afectează. Nu zic că eu sunt impecabil şi le fac pe toate bine, dar uneori sunt automat băgat în aceeaşi oală. Am devenit însă imun. Eu ştiu foarte bine ce fac, ştiu că Dumnezeu contorizează, nu oamenii, şi asta mi-e suficient.

Care a fost prima întâlnire cu Dumnezeu?
Prima dată când l-am întâlnit pe Dumnezeu a fost într-o zi când întârziam la şcoală şi aveam oră cu o profesoară mai exigentă. Tot drumul m-am rugat la Dumnezeu să nu mă certe profesoara, să nu mă facă de râs în faţa colegilor – „Te rog, Doamne! Te rog, Doamne!“ Şi când am ajuns, profesoara nu era. Eu atunci am simţit ca e un dar de la Dumnezeu. Poate părea ceva simplu, dar pentru mine a fost dovada faptului că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea. A fost o experienţă care m-a făcut să înţeleg că Dumnezeu există, e acolo undeva şi te ascultă, te vede. Iar ca slujitor, de zece ani sunt preot, nici nu-mi amintesc toate situaţiile, atât de multe au fost, în care Dumnezeu şi-a arătat prezenţa.

Puteţi să-mi daţi un exemplu?
Am construit un centru datorită oamenilor cu suflet mare. Am început această construcţie, care are vreo 500 de metri pătraţi, fără să fie cineva în spate care să-mi asigure sprijin constant. La început, eu luam materiale pe datorie şi chiar mama mi-a zis că e o nebunie, că nu o să fie uşor. Eu ziceam mereu: „Nu mă lasă pe mine Dumnezeu“. Sigur, asta nu înseamnă că-l punem pe Dumnezeu chezaş. Aveam o echipă de muncitori. Era într-o vineri, a doua zi trebuia să le dau oamenilor 30 de milioane de lei. Vineri, eu nu aveam niciun ban, efectiv nu puteam să-i plătesc. Seara târziu, am primit un plic din Ialomiţa, iar când am desfăcut plicul era un pomelnic cu 30 de milioane. Vă dau cuvântul de om şi de preot. Nu mi se mai întâmplase aşa ceva vreodată, atâţia bani într-un plic. Dacă asta nu e mâna lui Dumnezeu...

„CÂND FRATELE MEU M-A ÎNTREBAT DACĂ DEPUN DOSAR PENTRU PAROHIA DIN LADA, AM ZIS: «DOAMNE FEREŞTE!»“


Aţi ajuns în satul Lada în 2010. Cum s-a întâmplat să fiţi trimis acolo? Aţi fost bucuros sau reticent?
Aici a intervenit tot fratele meu. În 2010, m-am căsătorit, mi-am dorit foarte mult să fiu preot, aşa că am fost hirotonit onorific, adică fără parohie. Mergeam să slujesc duminica, îmi era drag. Locuiam în Bucureşti cu chirie atunci, acum locuiesc tot în Bucureşti, dar cu Prima Casă (râde). Lucram pe vreo 3.000 de lei, deci aveam un salariu bun pentru acea vreme, soţia câştiga şi ea decent. Atunci s-a întâmplat să moară preotul din Lada. Rânduiala e că după moartea unui părinte, postul e liber şi cei care doresc parohia pot depune dosare. Doar că pe asta n-o dorea nimeni.

Cum aşa?
Se dusese vorba că e o parohie mică, sărăcuţă, biserica e veche de 200 de ani, abia ai loc în ea. Nu prezenta interes de niciun fel. Fratele meu m-a întrebat dacă nu vreau să depun dosar. „Doamne fereşte!“, i-am zis atunci. Lasă, rămân aşa cum sunt, onorific, slujesc fără vreo obligaţie financiară, am serviciu, am stabilitate, când o rândui Dumnezeu, o să renunţ la muncă şi mă dedic cu totul, dar să pot să şi trăiesc. Fratele meu a insistat: „Uite, aici poţi face o biserică nouă, poţi veni cu perspective“. „Păi, şi eu crezi că vin în câmp şi pot să fac toate astea?“

Cum aţi cedat?
A insistat foarte mult, alt-fel nu mă duceam. Până la urmă am vorbit la locul de muncă şi le-am zis şefilor că e o provocare foarte mare, le-am promis că nu le afectez activitatea, dar vreau să încerc să mă împart între parohie şi muncă. După şase luni, îmi dădeam demisia. (Râde.)

Mica dezamăgire şi marele avantaj

 

Cum i-aţi găsit pe săteni? Aţi fost deznădăjduit la început?

O perioadă, ce-i drept, destul de scurtă, am fost profund dezamăgit. Ştiţi că este o vorbă: „Despre morţi numai de bine“. Nu vreau să intru în detalii, spun doar atât: părintele de dinainte nu s-a ocupat, nici duhovniceşte, nici material. Nu s-a ocupat nici de gardul bisericii, nici de sufletele oamenilor. Dar îl pomenim şi Dumnezeu să-l odihnească. A fost un dezavantaj că am avut mult de muncă, dar a fost şi un avantaj – că am avut de muncă. Oamenii erau un pic rătăciţi, ca să zic aşa.

Nici bătrânii din satul Lada nu au fost uitaţi de părintele Danu

A fost greu să-i apropiaţi de Dumnezeu?
O, dar nici până acum n-am reuşit. Dacă aveam aşa un mare succes, eram tare! Este foarte greu. La biserică nu se venea deloc, iar acum, exceptând perioada de izolare, am în jur de 40 de persoane.

Din câţi săteni?
Vreo 400. Procentul este jalnic, dacă mă întrebaţi pe mine, dar dacă raportam la zeroul de dinainte, e ceva! Dar, per ansamblu, sunt mulţumit. Încă un lucru la care eu ţin foarte mult, şi la capitolul ăsta chiar am succes, peste 70%, e să-i împac pe oameni.

Şi cum aţi făcut asta?
M-am dus la porţile oamenilor, i-am luat mai cu forţa, mai cu vorba bună şi i-am împăcat. Ţin foarte mult să nu treacă oamenii unul pe lângă altul pe uliţă şi să nu-şi dea „Bună ziua“, pentru că au avut nişte neînţelegeri mărunte. Nu am reuşit nici aici în totalitate, dar s-au obişnuit oamenii cu mine şi, când nu au succes pe cont propriu, zic: „Îl sun pe părinte, îl chem încoace!“.

Carevasăzică, vă ştiu de frică!
(Râde.) Eu mă bucur că-şi pun încrederea în mine.

PREOTUL CARE ŞI-A ÎNCEPUT MISIUNEA CU UN GARD

 

Care a fost primul lucru pe care l-aţi făcut când aţi ajuns în Lada?
Am făcut gardul. Aşa se glumea la noi în liceu – prima dată când te duci în parohie, faci gardul, să vadă lumea că eşti implicat. Dar, lăsând gluma la o parte, chiar am făcut gardul.

De atunci, aţi construit mult – un centru social, o cantină, case pentru bătrâni şi familii nevoiaşe. Cum aţi început?
Vreau să subliniez că nu a fost meritul meu, ci al celor care ne-au fost alături prin donaţii. Ideea mi-a venit încă de când eram ajutor de preot la Bucureşti. Acolo, la biserică, veneau la prânz şi oameni amărâţi. Atunci m-am gândit că dacă voi avea vreodată parohia mea, asta mi-ar
plăcea să fac. Când am ajuns în Lada, am identificat mai întâi nevoile comunităţii. Înainte de a construi centrul, am reuşit să renovez şi să construiesc case pentru trei familii cu mulţi copii, care locuiau în condiţii jalnice.

Autorităţile din Teleorman sau Biserica Ortodoxă v-au sprijinit financiar?
Financiar ne-a ajutat doar Ministerul Cultelor pentru biserica nouă, la început, câteva zeci de mii de lei în vreo patru ani, iar în rest au fost donaţii doar de la persoane fizice şi de la companii.

Aţi întâmpinat probleme de-a lungul timpului?
Nu a fost deloc uşor, dar când te uiţi înapoi şi vezi lucrurile făcute, uiţi toate greutăţile. Când am început eu, Facebook-ul nu era atât de popular, acum este principalul nostru motor de promovare. Când am demarat construcţia centrului, am făcut apeluri pe Facebook – donează trei cărămizi, donează o bară de fier. Apoi, postam fotografii cu evoluţia lucrărilor şi oamenii au început să capete încredere. Am avut campaniile „Îmbracă un copil de Paşte“ şi „Căutăm Moş Crăciun“. Copilul scria o scrisoare cu dorinţa lui şi eu le postam pe Facebook, iar oamenii îşi alegeau o scrisoare şi făceau un pacheţel. Şi aici a fost greu, pentru că oamenii erau sceptici, dar eu le-am promis că vor primi poză cu copilul ţinând pachetul în braţe. Astfel, am câştigat credibilitate şi notorietate, iar acum scrisorile se dau în câteva minute.

Ştiţi că sunt şi preoţi foarte criticaţi pentru opulenţa afişată. Vi s-a întâmplat să întâmpinaţi probleme tocmai din acest motiv? Să fiţi băgat în aceeaşi oală?
Mai sunt preoţi care greşesc, se mai scoate în evidenţă şi partea materială, e un subiect sensibil. Ni se pune tuturor în cârcă faptul că avem cruci de aur, că avem maşini, că avem pile. Eu am păţit-o când am început să strâng bani pentru centru. S-a dat un e-mail într-o firmă, oamenii au fost dornici să ajute şi cineva a întrebat cine se ocupă, iar când a auzit că e un preot, a zis că nici nu vrea să mai audă. Mi s-a pus eticheta aceasta, da. Sigur că ne afectează. Nu zic că eu sunt impecabil şi le fac pe toate bine, dar uneori sunt automat băgat în aceeaşi oală. Am devenit însă imun, pentru că la început am suferit enorm, îmi făceau mult rău aceste lucruri. Eu ştiu foarte bine ce fac, ştiu că Dumnezeu contorizează, nu oamenii, şi asta mi-e suficient.

După faptă şi răsplată

 

Care este relaţia cu copiii?
Sunt preocupaţi de învăţătură?
Şi aici rata de succes, din păcate, nu este cea pe care mi-o doresc. Dacă de acasă nu sunt îndrumaţi să se ocupe de şcoală, noi singuri nu  putem avea mari rezultate.

Vorbiţi cu părinţii în acest sens?
Da, o mămică mi-a răspuns: „Da’ mai lăsaţi-l părinte, că nu se face doctor“. Sigur că eşti dezamăgit când primeşti astfel de reacţii.

Aveţi, însă, şi exemple pozitive.
Cu siguranţă! Avem un exemplu chiar dintr-o familie de genul acesta, căreia nu-i pasă aşa mult de educaţie, dar copilul s-a trezit şi a zis: „Nu vreau să fac ce văd în casă, aşa că fac ce-mi spune părintele“. Sunt copii care, când am preluat eu parohia, erau clasa a VIII-a, iar acum sunt studenţi. Am doi studenţi pe care îi susţin cu tot ce au nevoie, le-am luat telefoane, le-am luat laptopuri şi mereu îi scot în faţă, îi dau ca exemplu şi le spun celorlalţi: „Faceţi ca ei şi veţi avea de câştigat“. Pe cei care au avut rezultate foarte bune i-am dus în excursii în Europa, i-am premiat, i-am remunerat, i-am răsplătit.

Zeci de copii şi bătrâni primesc o masă caldă zilnic la cantina preotului

Ce vă ajută să mergeţi mai departe?
Avem olimpici, studenţi la Drept, la Medicină. Ei mă şi motivează, îmi susţin moralul şi-mi dau elan. Mă motivează şi mulţumirile pe care le primesc de la oamenii bătrâni cărora le duc un prânz. Uneori, nici nu mă duc pentru că plec de la ei dat peste cap rău de tot. Azi am fost să împărtăşesc o bătrână şi a început să plângă şi mi-a zis că dacă nu eram eu, murea. Când îmi spun asemenea cuvinte, mă simt... Mulţumirile lor îmi dau putere să merg mai departe şi îmi arată că e nevoie să continuăm. Sunt împăcat când seara mă duc la somn şi ştiu că s-au hrănit 60 de guri datorită activităţii noastre. Marea satisfacţie e că schimbăm vieţile celor tineri, iar celor vârstnici le asigurăm o bătrâneţe cât de cât liniştită şi decentă. Am reuşit multe lucruri, dar nu le-am scris cu liniuţă, pentru că toate sunt notate în cer.

Menirea noastră este să ne pregătim pentru viaţa veşnică, trebuie să înţelegem că suntem călători pe acest pământ. Dumnezeu nu ne va întreba nici măcar cât am postit sau câte mătănii am făcut, ci cât am iubit, cât am iertat şi cât am ajutat. Poate că nu poţi ridica o biserică, dar poţi da un sac de ciment. Poate că nu poţi să-i faci unui om o casă, dar poţi să-i dai o farfurie cu mâncare.

Ce proiecte mai  aveţi?

Am început construcţia a trei case sociale, au câte şase dormitoare fiecare, deci sunt încăpătoare. Una este aproape gata şi o s-o umplem cu bătrâni, iar în celelalte două îmi doresc să aduc copii abandonaţi din centre de plasament. Vreau să-i formăm, să-i educăm, să le schimbăm viaţa. Va fi mai complicat, dar nu-mi fac griji, Dumnezeu mă va îndruma şi voi găsi oamenii potriviţi care să mă ajute. Mai avem un pic de muncă la biserică. Şi, în această perioadă grea, vreau să reuşim să ţinem flacăra aprinsă prin ceea ce facem.

Zacusca nu e parola la poarta Raiului

 

Care este menirea oamenilor?
Altcineva a spus-o: iubeşte şi fă ce vrei. Menirea noastră este să ne pregătim pentru viaţa veşnică, trebuie să înţelegem că suntem călători pe acest pământ. Dacă am trăi cu certitudinea că ne aşteptă o veşnicie şi că ne vom întâlni cu Mântuitorul, am trăi altfel. Dacă ai şti că eşti filmat permanent, altfel te-ai comporta, nu? Spunea un părinte, ca o ironie: „Dom’le, parola la intrarea în Rai nu e pateul de post sau zacusca“. Dumnezeu nu ne va întreba nici măcar cât am postit sau câte mătănii am făcut, ci cât am iubit, cât am iertat şi cât am ajutat. Este într-o rugăciune un pasaj: „Să miluim după a noastră putere“. Poate că nu poţi ridica o biserică, dar poţi da un sac de ciment. Poate că nu poţi să-i faci unui om o casă, dar poţi să-i dai o farfurie cu mâncare.

Aveţi vreun regret?
Dacă ar fi să-mi reproşez ceva în toată activitatea mea e că nu am petrecut suficient timp cu familia. Duminica trecută am ajuns acasă la 11.30, nu s-a mai întâmplat acest lucru de şapte ani. Am mâncat cu familia şi ne uitam unul la altul şi i-am întrebat: „Vă amintiţi când am mâncat ultima dată duminica împreună?“. Nu-şi aminteau. Este un compromis şi un sacrificiu. Dar, în aceeaşi măsură, slavă Domnului, am o soţie care a făcut liceul teologic la Agapia, la mănăstire, iar acest lucru a ajutat foarte mult misiunea mea. Ea a reuşit să formeze şi un minicor la parohie şi duminica e o frumuseţe la Sfintele Liturghii.

Sunteţi un om fericit?
Da, aş spune chiar foarte fericit. Am familia sănătoasă, nu sunt supărat sau certat cu vreun om, sunt împăcat sufleteşte că reuşesc să nu pun la suflet lucrurile urâte, mă debarasez de rău. Spunea cineva o vorbă foarte adevărată: „Vecinul meu bea otravă şi aşteaptă să mor eu“. Aşa îi îndrum şi pe alţii: să renunţe la invidie, la duşmănie, la răutate. Mă consider fericit, cred că poate nu îi mulţumesc lui Dumnezeu cât ar trebui pentru toate câte sunt azi.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: