În 1922, la puţini ani după Marea Unire, erau puse la Cluj bazele primului muzeu etnografic din România constituit pe baza unui program ştiinţific. Acesta a început oficial să funcţioneze din 1 ianuarie 1923, sub denumirea de Muzeul Etnografic al Ardealului, avându-l ca director pe Romulus Vuia, primul specialist român în etnografie. La 1 Decembrie 1918, Romulus Vuia fusese delegat, alături de tatăl său, pentru a reprezenta comunitatea din Comloşu Mare la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Această perioadă a fost una foarte importantă din perspectiva evenimentelor desfăşurate cu un deceniu mai târziu. Romulus Vuia a făcut parte dintre cei 1228 de delegaţi care dispuneau de mandate („credenţionale“), care au hotărât, prin votul lor, unirea Transilvaniei cu România. Vuia a făcut parte, de asemenea, dintre oamenii de încredere ai Consiliului Dirigent al Transilvaniei, condus de Iuliu Maniu, care îl delegase, în anul 1919, pentru a investiga muzeele din Budapesta aflată sub controlul trupelor române şi a identifica bunurile etnografice originare din Transilvania care se aflau în colecţiile acestora. Este momentul să facem precizarea că înfiinţarea Muzeului Etnografic din Cluj a fost de fapt datorată nu guvernelor epocii, cu nimic mai eficiente în domeniul cultural decât cele de astăzi, ci Fundaţiei Culturale Principele Carol, care preluase muzeul sub patronajul ei, utilizând cu maximă eficienţă fondurile destinate acestui scop de Consiliul Dirigent al Transilvaniei.

Acropola Clujului – un proiect uitat

Încă din această perioadă de început s-a conturat ideea întregirii acestui muzeu prin realizarea unei secţii în aer liber, care să reflecte civilizaţia tradiţională a Transilvaniei. Un deziderat care părea însă, la acea oră, aproape imposibil de atins. Romulus Vuia a făcut câteva încercări în acest sens, terenul vizat fiind cel de pe Cetăţuia Clujului, unde autorităţile româneşti ale epocii îşi propuneau, în această perioadă, să realizeze o Acropolă a Clujului, în care urma să fie edificată o clădire nouă pentru muzeu şi o reşedinţă regală, dar şi alte construcţii mai puţin importante, destinate autorităţilor judeţene şi locale. Muzeul urma să beneficieze, aici, şi de o secţie în aer liber, care ar fi avut imensul avantaj de a fi situată în apropierea centrului oraşului, dar şi dezavantajul de a nu se putea extinde decât pe o suprafaţă destul de limitată.

Pentru a-şi marca teritoriul, Romulus Vuia a achiziţionat pentru muzeu o locuinţă săpată în stâncă, în care locuia familia lui Adam Berki, situată pe Aleea Scărilor. Vuia îşi dorea să exemplifice astfel şi să integreze în muzeu grotele locuite, „mărturii ale celui mai vechi adăpost omenesc“, cel mai vechi tip de locuinţă din istoria omenirii, ilustrând şi supravieţuirile sale contemporane. În 31 mai 1926, pentru prima dată în istoria Clujului, Consiliul oraşului a hotărât ca locuinţa lui Adam Berki să fie declarată „monument etnografic“, „pentru a salva o preţioasă mărturie din trecut şi a face un început pentru crearea unui Parc etnografic pe Cetăţuie“.

În 1923, muzeul a primit o clădire din Piaţa Mihai Viteazul, azi dispărută, în care funcţionase anterior Muzeul de Relicve ale Revoluţiei Maghiare. În curtea acesteia, de cca 6000 mp, Vuia şi-a propus să aducă o biserică şi alte câteva construcţii, schiţând astfel o mică secţie cu expunere în aer liber, care nu putea deveni însă niciodată un adevărat muzeu de profil. Un an mai târziu, în 1924, Romulus Vuia a vizitat Skansenul suedez, primul muzeu în aer liber din lume, rămânând extrem de impresionat de cele văzute. Revenit la Cluj, el s-a arătat şi mai hotărât să înfiinţeze aici un parc etnografic, pe care îl vedea ca pe o „grădină a neamului“, pe Cetăţuia oraşului. Visul lui Vuia l-a convins şi pe protectorul său, principele Carol, să ia iniţiativa de a transfera pe domeniul regal din Sinaia o biserică din lemn. Misiunea de identificare a acesteia i-a fost încredinţată, fireşte, tot lui Romulus Vuia, care a făcut în această perioadă ample investigaţii destinate identificării monumentelor de arhitectură populară de pe teritoriul Transilvaniei, ignorate până atunci de cercetători şi de oamenii de cultură. Până la urmă, la fel ca multe alte vise măreţe, proiectul Acropolei Clujului nu a mai fost dus la îndeplinire, zona fiind ulterior subvalorificată prin construcţia unui hotel.

Anii de criză

După renunţarea de către principele Carol la drepturile sale succesorale, în anul 1925, Muzeul Etnografic al Ardealului a intrat într-o perioadă dificilă. Fundaţiile culturale regale nu mai păreau interesate de un proiect care îi aparţinuse principelui expatriat, astfel încât au început demersurile pentru transferarea muzeului sub autoritatea Ministerului Cultelor şi Artelor. Au fost ani dificili, în care Vuia a fost obligat să se confrunte cu ignoranţa şi nepăsarea reprezentanţilor guvernelor de la Bucureşti, incompetenţi şi incapabili să înţeleagă importanţa existenţei muzeului înfiinţat în capitala culturală a Transilvaniei.

După mari eforturi şi foarte multe probleme, Ministerul Cultelor şi Artelor a preluat, în sfârşit, muzeul sub autoritatea sa în vara anului 1928 şi a desemnat un funcţionar din minister pentru a participa la inaugurarea noului sediu din Piaţa Mihai Viteazul. Lui Romulus Vuia, directorul muzeului din Cluj, i-a fost acordat un salariu egal cu cel al şoferului ministrului, în timp ce specialiştilor muzeului le erau acordate salarii din care nu îşi puteau asigura subzistenţa, fiind obligaţi să îşi caute locuri de muncă suplimentare. În aceste condiţii, în care salariile angajaţilor muzeului întârziau mereu cu foarte multe luni, proiectul complex şi costisitor al unui muzeu în aer liber părea imposibil de realizat.

Ziua marii decizii: 4 decembrie 1928

Din fericire, 1928 avea să devină un an decisiv pentru restaurarea democraţiei în România, odată cu instalarea, la 11 noiembrie, a primului guvern Iuliu Maniu. Se punea astfel capăt lungii perioade de abuzuri comise de guvernele brătieniste, care, în încercarea de blocare a accesului la putere a transilvănenilor lui Maniu şi a aliaţilor acestora, merseseră până la adoptarea, în 1926, a unei legi electorale de inspiraţie fascistă – cel mai ruşinos moment din istoria politică a României Mari. Cu Iuliu Maniu la guvern, avându-i în jurul său pe oamenii care făuriseră România Mare şi care conduseseră Consiliul Dirigent, Romulus Vuia a înţeles că, în sfârşit, venise momentul în care marile sale proiecte puteau fi puse în aplicare. În calitatea sa delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia şi de apropiat al Consiliului Dirigent, Vuia avea toate şansele pentru a îşi vedea proiectele împlinite.

Ziua marii decizii în legătură cu înfiinţarea Parcului Etnografic din Cluj a venit în 4 decembrie 1928, când la un deceniu şi trei zile după marea adunare de la Alba Iulia, Clujul îl întâmpina sărbătoreşte pe cel dintâi prim-ministru transilvănean numit după semnarea Tratatelor de Pace. Iuliu Maniu şi ceilalţi membri ai guvernului care îl însoţeau au fost primiţi în triumf, ca pe o dovadă vie a faptului că transilvănenii beneficiau acum de toate drepturile în ţara lor, inclusiv de acela de a o guverna. Întâmpinat la gara principală de o mulţime uriaşă, Iuliu Maniu a ţinut un discurs magistral din balconul Prefecturii (astăzi clădirea Primăriei) în care celebra acest moment de renaştere a României, de victorie a democraţiei şi de afirmare a adevăratelor valori. În această atmosferă entuziastă, membrii noului guvern şi reprezentanţii elitei academice locale au plănuit celebrarea, cu o întârziere de un an, a Serbărilor Unirii, pe care guvernul liberal al lui Vintilă Brătianu, din zgârcenie şi incompetenţă, nu reuşise să le organizeze în anul 1928. Unul dintre punctele majore ale acestei celebrări urma să fie înfiinţarea Parcului Etnografic Naţional din Cluj, primul muzeu în aer liber din România.

Romulus Vuia s-a întâlnit cu Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida Voevod şi i s-a promis întregul sprijin, imediat şi neîntârziat. Poate chiar în această zi, sau poate în ziua următoare, a fost înfiinţată la repezeală Comisia Parcului Etnografic, în care figurau cele mai importante personalităţi ştiinţifice ale Clujului: Emil Racoviţă, pe atunci preşedintele Academiei Române, Emil Haţieganu, rectorul Universităţii Regele Ferdinand, E. Ghiulea, secretar general în Ministerul Muncii, Onisifor Ghibu, decanul Facultăţii de Litere, Ioan Popescu Voiteşti, decanul Facultăţii de Ştiinţe, Nicolae Ivan, episcopul ortodox al Clujului, Adam Popa, noul prefect al judeţului Cluj, dar şi Elie Dăianu, vicepreşedintele Comisiunii Monumentelor Istorice.

Memoriul către Iuliu Maniu, decisiv

La sugestia lui Iuliu Maniu, Romulus Vuia a redactat imediat un memoriu pe care l-a trimis Preşedintelui Consiliului de Miniştri, în care arăta următoarele: „Muzeul Etnografic al Ardealului, al cărui scop este studiul vieţii poporului românesc şi păstrarea mărturiilor civilizaţiei noastre populare, urmăreşte realizarea unei instituţiuni măreţe, menite să prezinte în mod demn viaţa şi civilizaţia poporului românesc din Ardeal şi Banat prin înfiinţarea unui «Parc Naţional» la Cluj. /…/ Oricine îşi poate închipui ce-ar însemna pentru cunoaşterea poporului românesc şi ridicarea prestigiului nostru în faţa străinilor, dacă în capitala Ardealului s-ar înfiinţa un astfel de parc naţional ca să arătăm în acest oraş, înstrăinat de trupul Ardealului, viaţa curat românească ce pulsează dincolo de barierele oraşului. Acest parc naţional ar fi în mic, icoana vie a întregei ţări şi deci un adevărat monument al individualităţii noastre etnice. /…/ Aducerea primei biserici umile dela ţară, în care şi-au ridicat străbunii noştri în timpuri grele rugile lor către D-zeu ar fi cel mai frumos simbol care va lega trecutul plin de suferinţe cu viitorul plin de nădejdi al poporului nostru. Să nădăjduim că guvernul adus din încrederea maselor populare nu va refuza sprijinul său pentru ocrotirea mărturiilor civilizaţiei noastre populare asigurând păstrarea lor în acest parc naţional.“

Iunie 1929: Parcul Etnografic ia fiinţă

Ca urmare a acestor demersuri şi a înaltei susţineri de care se bucura acest proiect, la 12 aprilie 1929, Ministerului Agriculturii şi Domeniilor acorda Muzeului Etnografic al Transilvaniei terenul de 75 de hectare din zona Pădurii Hoia, „pentru înfiinţarea Parcului Naţional“. Câteva luni mai târziu, în iunie 1929, Ministerul Cultelor şi Artelor autoriza Muzeul Etnografic să preia terenul respectiv „în vederea amenajării unui parc etnografic naţional“.

În vara anului 1929 Romulus Vuia  a elaborat Planul Parcului Naţional, care urma să cuprindă următoarele obiective: Clădirea Muzeului Etnografic; Locuinţa grădinarului; Restaurantul Gaudeamus; Arena pentru serbări populare; 16 gospodării ţărăneşti reprezentative pentru zonele: Haţeg, Munţii Apuseni (Vidra), Bihor, Banat, Munţii Apuseni (Arieşeni), Cluj, Bistriţa (români şi saşi), Câmpia Ardealului, Mărginimea Sibiului, Secuime, Maramureş, Alba, Ţara Bârsei, Dâmboviţa şi Roman; şapte biserici de lemn; o clopotniţă; cinci cruci de răspântii şi troiţe; o stână;  o lăptărie; două mori.

Un proiect amplu şi bine fundamentat ştiinţific, care urma să reflecte valorile civilizaţiei tradiţionale. Un proiect care avea însă, în continuare, nevoie de finanţare. Subliniind importanţa proiectului Parcului Etnografic, Vuia îi adresa ministrului Cultelor şi Artelor, în noiembrie 1929, un memoriu în care arăta următoarele:

„Poporul român care are una dintre cele mai strălucite civilizaţii populare nu mai poate renunţa la realizarea acestei măreţe «grădini a neamului», mai ales când avem deja la dispoziţie cel mai frumos şi variat teren pentru acest scop. Nici un alt popor nu are un material mai bogat decât al nostru. Bisericile noastre de lemn sunt adevărate minuni ale arhitecturii populare iar casele vechi de lemn prezintă forme originale şi arhaice cum rar se mai întâlneşte la alte popoare. Aceste monumente ale artei noastre populare şi ale civilizaţiei noastre autohtone sunt sortite peirei. Prin transportarea şi reclădirea lor în Parcul Naţional ele vor fi salvate pentru totdeauna. Acest Parc Naţional va fi una din cele mai minunate înfăptuiri ale pământului românesc şi va arăta la un loc icoana vieţii şi civilizaţiei poporului nostru, un popor robust de ţărani. Putem afirma că realizarea acestui măreţ plan este nu numai o necesitate ştiinţifică, dar şi o datorie naţională.“