Zoe Petre: „L-am susţinut pe Emil Constantinescu fără epitete ornante“

Zoe Petre: „L-am susţinut pe Emil Constantinescu fără epitete ornante“

„Intelectualul adevărat trăieşte în două lumi, cea a ideilor şi cea a realităţii concrete“, spune Zoe Petre   FOTO: ADEVĂRUL

Apropiată de gruparea intelectualilor USL, Zoe Petre ne-a acordat un interviu exploziv despre intelectualii care l-au susţinut pe Traian Băsescu. „Ce facem cu România?“. Profesoara lasă să se înţeleagă că primul pas este despărţirea de politica pe care a impus-o preşedintele.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Adevărul“: Cum este să fii intelectual public în România, azi?
Zoe Petre: Condiţia intelectualului este oricum dificilă, atunci când ţi-o asumi cu bună-credinţă: intelectualul adevărat trăieşte concomitent în două lumi, cea a ideilor şi cea a realităţii concrete. Ele comunică, dar nu se confundă, şi adesea se ceartă violent – Gâlceava înţeleptului cu lumea, cum s-ar zice. De asemenea, intelectualul trăieşte permanent sub semnul discernământului critic, ceea ce îl face incomod şi pentru ceilalţi, şi pentru sine. Dacă, pe deasupra, devine intelectual public – adică intervine în spaţiul public cu ideile şi criticile lui –, ajunge inevitabil să se ciocnească de opiniile altora, intelectuali sau nu.

Este corectă formula „intelectualii lui Băsescu“?
Formula e corectă dacă şi numai dacă se referă la acei intelectuali care au abdicat de la condiţia lor critică pentru a-l elogia permanent pe Conducător: indiferent că o fac sincer, mercenar, strângând din dinţi sau zâmbind extatic, renunţarea la distanţa critică este cea care le-a adus apelativul invocat de dumneavoastră. Nu văd de ce un intelectual care îl compara pe Ceauşescu cu Pericle e mai condamnabil decât unul care declară că Băsescu e vizionar.

Le-a fost destul de greu detractorilor mei să pretindă că aş avea vreun câştig de pe urma susţinerii pe care am acordat-o PNL şi, prin extensie, USL. Are şi pensia farmecul ei.

Există şi intelectualii cuplului „Ponta-Antonescu“?
În ce mă priveşte, m-am străduit să menţin deosebirea între intelectualii fermecaţi de „spontaneitatea“ lui Traian Băsescu şi complicii lor politici, interesaţi de banii pe care îi pot sifona de la bugetul României sub protecţia preşedintelui. De când am întrezărit mecanismele de funcţionare ale instituţiilor de cultură în anii din urmă, mi-e cam greu să fac asemenea deosebiri. Ceea ce uluieşte în elogiile aduse domnului Băsescu este distanţa enormă între faptele sale şi realitatea aşa cum o percepe oricine nu e orbit de adoraţie pentru „căpitan“, vorba domnului Neamţu. Dacă doamna Udrea clamează că suntem toţi „urmaşii lui Traian – ai lui Traian Băsescu!“, aceasta este doar o mostră de comunicare politică eşuată. Dacă elogii la fel de excesive – şi de stupide – sunt rostite de intelectuali prestigioşi ai României, ne e ruşine tuturor, exact aşa cum ne simţeam jenaţi când Sabin Bălaşa îl metamorfoza pe Ceauşescu într-un zburător azuriu şi celest. Nu văd, cel puţin deocamdată, vreo apologetică echivalentă în zona adversarilor domnului Băsescu. În ce mă priveşte, l-am susţinut pe Emil Constantinescu fără epitete ornante, dar cu convingerea că poate să-l învingă în alegeri pe Ion Iliescu; cât timp am fost consiler prezidenţial, nu cred că m-a auzit cineva rostind măcar un cuvânt de laudă la adresa persoanei preşedintelui. Am fost poate ceva mai puţin zgârcită după 2000, mai ales pentru că alţii erau prea generoşi cu calomniile. O personalitate politică a cărei contribuţie la ancorarea României în spaţiul european şi euroatlantic a fost decisivă merită cu totul altceva decât calificarea abjectă pe care i-a rezervat-o domnul Băsescu când a declarat că Emil Constantinescu n-a lăsat nicio dâră în istoria României. Avem noroc cu dârele domnului Băsescu. Îl susţin pe Crin Antonescu fiindcă, aşa cum îl cunosc de trei decenii, am convingerea că are şi inteligenţa politică, şi buna-credinţă necesare pentru a bloca deriva antidemocratică pe care a provocat-o Traian Băsescu în ultimii ani. Nu cred că ar exista în această apreciere vreun cuvânt exaltat, vreun epitet surprinzător, vreun paradoxal elogiu care să contrazică realitatea. Nu încerc să justific iniţiativele PNL cu care nu sunt de acord, dar atâta vreme cât PNL e doar la guvernare, nu şi la putere, mi se pare esenţial să nu fac gesturi care i-ar putea diminua şansele în bătălia politică purtată cu Traian Băsescu. Cu excepţia domnului Andrei Pleşu, pe care îl credeam un om de onoare, dar m-am înşelat – le-a fost destul de greu detractorilor mei să pretindă că aş avea vreun câştig de pe urma susţinerii pe care am acordat-o PNL şi, prin extensie, USL. Are şi pensia farmecul ei.

Ne simţeam jenaţi când Sabin Bălaşa îl metamorfoza pe Ceauşescu într-un zburător azuriu şi celest.

„Băsescu se bazează pe structurile de putere tradiţionale în dictatura comunistă“

De ce în România despre intelectuali se crede îndeobşte că trebuie să fie „ai cuiva“, că trebuie să îi ţină cineva „în braţe“?
Nu cred că e o meteahnă a României, e mai degrabă răspunderea generaţiilor succesive de intelectuali care au pactizat cu puterea, oricât ar fi fost ea de excesivă sau de odioasă. Citiţi cartea colegului şi prietenului Lucian Boia despre elitele intelectuale ale anilor 1930-1950 şi veţi vedea şi intelectuali critici, şi intelectuali înregimentaţi.

Poate intelectualul român să se autosusţină (există piaţă intelectuală în România) sau va ajunge inevitabil să depindă de diverse contracte cu statul?
A fi intelectual nu e o profesie. Profesiile liberale, cercetarea sau învăţământul universitar se bucură de o autonomie sporită faţă de alte categorii, independent de relaţia lor cu statul. Pe de altă parte, artiştii plastici sau scriitorii, compozitorii sau actorii rezistă foarte greu în condiţiile economiei de piaţă şi cei mai mulţi depind, într-un fel sau altul, de alocări bugetare. Este o obligaţie de onoare a instituţiilor statului să susţină creaţia, indiferent de opiniile politice ale creatorilor; dar este şi obligaţia de onoare a intelectualilor să susţină valorile de libertate şi democraţie care întemeiază societatea contemporană.

Ce s-a schimbat în rolul intelectualului în România comparativ cu perioada comunistă şi cu anii ’90?
În perioada comunistă, toţi depindeam de Partidul-Stat. De aceea, aceia dintre intelectuali – poeţi, artişti, pictori – care erau percepuţi ca având o atitudine critică, oricât de discretă, faţă de regim deveneau eroi. După revoluţie, libertatea a adus cu sine exigenţe mult mai severe decât „rezistenţa prin cultură“, iar intelectualii au intrat într-o competiţie dificilă cu oamenii politici, care şi-au asumat o bună parte a prestigiului social de luptători pentru binele public. De aici şi perseverenţa cu care intelectualii se arată nemulţumiţi de calitatea clasei politice şi se dezic în bloc de aceasta, dar refuză cu încăpăţânare să coboare ei înşişi în arenă.

Era mai bine să fii intelectual public în Antichitate? De ce? Putem folosi această formulă?
În Antichitate, orice producţie intelectuală era prin definiţie publică: nu exista nici poezie, nici filozofie, nici ştiinţă – în spaţiul privat. Dar termenul de intelectual nu se potriveşte cu realităţile antice. Specialiştii preferă să vorbească de „operatori culturali“ , observând că numărul celor care trăiau exclusiv din profesii intelectuale, independent de protecţia şi de subvenţiile puternicilor zilei, a rămas extrem de redus până în secolul al XIX-lea. 

E bine că încă este anticomunismul un teren de luptă politică, astăzi, în România?
Cred că e vorba de o falsă problemă. Dezbaterea despre comunism şi despre regimul comunist este încă incipientă în societate, dar nu există în prezent pe scena politică nicio forţă reală care să urmărească menţinerea sau reinstaurarea unui regim comunist. Nici pe plan internaţional, dacă nu punem la socoteală Coreea de Nord sau Venezuela. Când acuzam de „cripto-comunism“, în anii ’90, regimul Iliescu, noi, cei din CDR, ne refeream pe de-o parte la continuitatea monopolizării puterii de către fosta nomenclatură, pe de alta – la refuzul de a adopta reformele indispensabile progresului democratic. Era însă clar până şi atunci că nu e vorba de o restauraţie, ci doar de prelungirea artificială a unor poziţii privilegiate – cei 20 de ani ai lui Brucan, timp în care aceeaşi nomenclatură să se transforme ea însăşi în noua clasă capitalistă. Acest proces s-a desăvârşit după 2000, când, profitând de faptul că guvernarea CDR îşi asumase cele mai dificile reforme şi costul lor politic, PSD la putere şi PD în opoziţie şi-au împărţit noile roluri. Ceea ce a urmat a fost doar o luptă fratricidă între cele două „aripi“ ale defunctului FSN pentru a monopoliza resursele pe care noul statut al României le oferea. În această confruntare, PDL, şi cu deosebire preşedintele Băsescu – exact cei care alarmează publicul slab de înger în legătură cu pericolul revenirii comunismului – se bazează pe structurile de putere tradiţionale în dictatura comunistă: procuratură, servicii secrete şi câteva alte instituţii de forţă.

Care credeţi că este moştenirea pe care o lasă „regimul Băsescu“ intelectualilor români? Dar societăţii?
Nici aici nu e simplu de răspuns. Cred că sunt două elemente perfect contrare care trebuie să fie luate în discuţie: pe de-o parte, dramatica divizare, chiar fragmentare a societăţii sub presiunea unui regim conflictual şi autoritar, iar pe de alta – solidaritatea redescoperită în bătălia politică pentru apărarea
democraţiei.

Citiţi cartea colegului şi prietenului Lucian Boia despre elitele intelectuale ale anilor 1930-1950 şi veţi vedea şi intelectuali critici, şi intelectuali înregimentaţi.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: