Coincidenţa face ca în ultimele trei decenii, de revenire a României la capitalism, ţara noastră să fi avut tot patru şefi de stat, preşedinţi cu opţiuni, evoluţii, caractere, împliniri şi nereuşite diferite. 

Acum însă, pe 10 mai 2020, privind litografiile vremii, rememorăm, din paginile de istorie, intrarea europeanului Carol în Bucureşti, unde a fost întâmpinat de o mare mulţime de dornici să îi vadă chipul noului conducător al ţării.

Minţile luminate ale momentului au pregătit clipa când i s-a oferit celui mult aşteptat cheia oraşului, apoi mitropolitul Nifon l-a invitat să depună jurământul de credinţă faţă de ţară, pe care, după cum viaţa a dovedit-o ulterior, l-a respectat cu sfinţenie.

Carol a fost proclamat domnitor al ţării noastre pe 10 mai, zi ce a fost aniversată în toată perioada ulterioară, până la proclamarea republicii. El a devenit rege al României la 14 martie 1881, după ce a reuşit să înţeleagă intrigile politice interne şi să le depăşească în mod echilibrat, cu o fermitate care a impus respect.

Cel ce i-a urmat pe tron a fost loial României, regele Ferdinand I rămânând în conştiinţa românilor ca Întregitorul, sub domnia sa revenind ţara noastră la graniţele care aduceau sub acelaşi sceptru Transilvania şi Basarabia, Bucovina şi Banatul, Muntenia şi Dobrogea. 

Iar adevărul istoric ne obligă să reamintim rolul excepţional jucat de soţia sa, Regina Maria, a cărei personalitate a uimit decidenţi ai viitorului Europei şi i-a determinat să ţină cont de sacrificiile României în prima conflagraţie mondială.

Despre succesorul lui Ferdinand I, regele Carol al II-lea, doar două lucruri ar fi de spus. A instaurat dictatura regală cu complicităţile unor lideri politici dâmboviţeni, interesaţi atunci de propria bunăstare, mai puţin de soarta ţării, tot mai izolată în furtuna geopolitică europeană, care a fost generată de forţele ce doreau să îşi ia revanşa şi să schimbe frontierele naţionale după bunul plac. În faţa dezastrului naţional la care s-a ajuns sub dictatura sa, regele Carol al II-lea a înţeles, în ultimul moment, că recursul la manu militari, la ambiţiosul general Ion Antonescu, poate fi şansa salvării a ceea ce mai rămăsese din România interbelică, după teritoriile pierdute şi încorporate de URSS, Ungaria şi Bulgaria. 

Ultimul monarh, regele Mihai I al României a avut neşansa de a fi ţinut doar ca un simbol, de Conducătorul Statului, iniţial generalul, apoi Mareşalul Ion Antonescu, iar după arestarea acestuia, la 23 august 1944 a intrat  treptat, fără voia sa, în maşina sovietică de preluare machiavelică a controlului României, prin câţiva declaraţi lideri comunişti, care nu ar fi avut nicio şansă în cadrul unor alegeri libere, democratice, dar închinând fruntea spre Kremlin au ajuns la butoanele puterii reale, de la Bucureşti, la 30 decembrie 1947 punând punct domniei lui Mihai I, în mod brutal, fără nicio scuză în faţa istoriei. 

10 mai 2020 vine la 24 de ore de la rememorarea Zilei Victoriei, cea din 1945, prilej de a reflecta la ceea ce a fost politica externă românească, în ultimii 75 de ani, cum au evoluat percepţiile despre Biserica Ortodoxă Română şi Armata României, cum poate fi restartată industria naţională de apărare, atât de necesară descurajării oricărei agresiuni, indiferent de unde ar veni aceasta.

În acest scop am solicitat opiniile analistului geopolitic dr. Răzvan Munteanu, a istoricului dr. Florian Bichir şi a colonelului (r.) inginer Aurel Cazacu, azi expert în promovarea tehnicii de luptă autohtone pe piaţa de armamente. 

Dr. RĂZVAN MUNTEANU:

 ACŢIUNILE PE CARE LE FACE UNGARIA, ÎN MOMENTUL DE FAŢĂ, NU SUNT DECÂT EXPRESIA ÎNCĂLCĂRII SUVERANITĂŢII NAŢIONALE A ROMÂNIEI

“Istoria noastră este strâns legată, în acelaşi timp, de geografia, de poziţia unde ne aflăm. Avem atât provocări, cât şi beneficii ce vin din zona balcanică, din zona Orientului Mijlociu, din zona Europei Centrale şi de Est. Astfel, poporul român a reuşit, sub o formă sau alta să îşi urmărească, să îşi atingă interesele. Trebuie să recunoaştem că am avut o politică externă foarte bună, atât în perioada interbelică, la care am făcut referire, dar şi în timpul perioadei comuniste România a avut reuşite evidente pe planul politicii externe. Era un actor geopolitic extrem de serios în zona Orientului Mijlociu. Am avut relaţii bune cu SUA, cu Marea Britanie, dar pe care nu am putut să le valorificăm îndeajuns, aşa cum am fi meritat. După căderea Zidului Berlinului şi intrarea României în acest proces de tranziţie, către un stat democratic, principalele noastre obiective de politică externă au fost aderarea la NATO, integrarea în Uniunea Europeană, obiective pe care le-am atins, dar observăm că nu avem altceva, cu care să continuăm, la nivelul discursului politic şi inclusiv în dezbaterea din societate. Unde ne aflăm şi unde ne dorim să fim sunt subiecte aproape inexistente, inclusiv în mediul jurnalistic, sau chiar academic din România. Ceea ce nu este un lucru pozitiv pentru ţara noastră.

Lipsa unei strategii fundamentale şi coerente a afectat foarte mult relaţia cu Republica Moldova.

Nu avem mari reuşite, de politică externă în ultima perioadă, deşi gestionarea Consiliului UE, în perioada recentă, a fost făcută bine, chiar dacă eram priviţi cu neîncredere, la un moment dat. Dar trecând peste acest lucru să nu uităm că nici în cadrul Consiliului de Securitate al ONU nu am reuşit să atingem obiectivul pe care ni l-am propus fiind învinşi de un stat baltic, cu o populaţie mai mică decât a ţării noastre. 

Avem o inconsistenţă şi o oarecare incoerenţă, în ceea ce priveşte politica externă. Pe de altă parte, nici nu trebuie să spunem că avem o diplomaţie slabă, dar nu atingem capacitatea pe care o avem ca stat, de a deveni un lider, în regiunea extinsă a Mării Negre.

Dacă nu vom avea un sistem coeziv, la nivel intern, nu vom putea atinge politici externe conforme cu capacitatea statului nostru de a le avea.

Ungaria pur şi simplu îşi arogă dreptul de a aduce capital financiar în România, destinat doar etnicilor maghiari, pentru a dezvolta mici ferme cu producţie agricolă. Dar astfel de iniţiative sunt binevenite doar dacă sunt realizate pe baza unui acord interguvernamental româno-ungar. Nu poţi să acţionezi într-un stat vecin fără a avea un acord scris, un parteneriat cu ţara respectivă.

Astfel de politici unilaterale duc către escaladarea unor tensiuni sociale, delegitimarea guvernului de la Bucureşti, doar prin strategii subversive.

Sunt anchete în presa maghiară, sunt inclusiv politicieni ai opoziţiei care anchetează cum foloseşte de fapt guvernul lui Viktor Orbán aceste fonduri, fonduri care, de fapt se învârt în jurul unor cercuri de interese obscure, de la Budapesta. Dacă Ungaria doreşte să respecte statul vecin, aşa cum ar trebui, România care este parteneră în NATO şi în UE, atunci Ungaria trebuie să facă publice interesele sale şi să pună bazele unui parteneriat agreat de Bucureşti. În sens contrar, acţiunile pe care le face, în momentul de faţă, nu sunt decât expresia încălcării suveranităţii naţionale ale statului român.

În mod evident, România şi Ungaria au foarte multe lucruri în comun. Trebuie evitate aspectele naţionaliste-extremiste.  Este foarte uşor să construim poduri între Bucureşti şi Budapesta, iar istoria ne-a arătat acest lucru.

România este statul cel mai bine ancorat din regiune, în cadrul NATO şi UE.”

Dr. FLORIAN BICHIR:

CE AM CĂUTAT PESTE NISTRU? PUN ŞI EU O ÎNTREBARE ISTORICĂ: CE AM CĂUTAT DINCOLO DE TISA?

„S-au scris cărţi despre cum se trece de la capitalism la comunism, nimeni nu a scris o carte cum se trece de la comunism la capitalism. Şi România s-a zbătut mult, după 1989.

Eu cred că România nu este într-o stare foarte bună, din punct de vedere al elitelor, al stabilităţii, al viitorului. 

Cum să arate România? Depopulată, cu patru, cinci milioane de cetăţeni plecaţi în diasporă, nu pot să spun în exil, cu un tineret debusolat, membră a Uniunii Europene, care ştie ce nu vrea, dar nu ştie ce vrea.

Singura formă de stabilitate este apartenenţala NATO, cea mai mare alianţă politico-militară, şi pentru prima oară în istorie ne dă o linişte, aici la gurile Dunării.

Militarii nu au carte de muncă, au contract cu viaţa. În momentul în care cartea de muncă este viaţa, şi cunoşti că dacă este nevoie dai absolut totul pentru ţară, este bine să ai şi un duhovnic alături.

În teatrele de operaţiuni militare, afgan şi irakian, s-a demonstrat că militarii români nu sunt cu nimic mai prejos decât alţii, dacă au o tehnică de luptă corespunzătoare şi ofiţerimea bine pregătită.

Armata a trecut, după 1989, prin momente critice. Armata care fusese umilită de Ceauşescu, fiind trimisă la cules de porumb, la construcţii. Eu cred că acum armata română este în top. Laudele partenerilor din NATO nu sunt aşa, de bunăvoinţă sau de prisos. 

Fac polemică în continuare. Lumea mai întreabă ce căutăm în Afganistan. Eu aş vrea să reamintesc faptul că România şi-a câştigat independenţa în Bulgaria, la Plevna, care nu este un teritoriu naţional. @ Armata merge unde este nevoie.

Am fost la liceul militar din Breaza. Eram prima dată acolo şi am fost foarte emoţionat când am văzut copiii aceia, mai mici decât fata mea, îmbrăcaţi în uniforme şi cu gândul la România, pe frigul acela cumplit nu că mi-a îngheţat chelia, dar îmi dădeau lacrimile. Am fost onorat, ca istoric, să spun şi eu câteva lucruri, acolo. Vă daţi seama că m-am dus cu cea mai mare bucurie. Nu, eu nu sunt adeptul festivismelor astea, pentru că, până la urmă, Patria se simte în suflet, dar am fost bucuros că s-a gândit la mine armata, conducerea acesteia, ca să vorbesc unor copii. Şi le-am spus că au o ocazie nemaipomenită. Eu nu am avut şansa asta.

O să vă relatez ceva despre regretatul meu profesor, Constantin Galeriu. El spunea aşa:”Domnilor studenţi, organismul uman este compus din apă. Apă găsim în orice, în legume ş.a.m.d. Dar când ne este sete, de ce mergem la robinet? De ce mergem la izvor? De aceea mergem la biserică, că Dumnezeu este peste tot, dar nu este mai bine ca să îl găsim la el acasă? ”

Sunt pasionat de istoria românească. Am scris patru cărţi despre Mareşalul Ion Antonescu. Am reuşit să demonstrez, cu surse din arhive, după trei ani de muncă, că sovieticii au vrut să îl asasineze. Când vorbeşti despre Antonescu este normal să fie imaginea sa pe copertă. Nu sunt singurul care am făcut asta. 

După teoria asta militară, făcută în nişte laboratoare, nu mă feresc să spun, NKVD-iste, ale Kremlinului, cu interogaţia:”Ce am căutat peste Nistru?”... Pun şi eu o întrebare istorică: Ce am căutat dincolo de Tisa? Ce am căutat în Ungaria? Adică împotriva fascismului era bine, împotriva bolşevismului nu!

Nu o să scriu niciodată “faceţi ca Antonescu”. Nu i-am înţeles antisemitismul, progromul de la Ţigăneşti.

Eu cercetez ce a făcut Conducătorul Statului, în cea mai crâncenă perioadă din istoria poporului român, când ţara era dezmembrată, Basarabia şi Bucovina de Nord luate de către ruşi, Transilvania de Vest înstrăinată, Cadrilaterul luat de bulgari. A scrie despre toate acestea nu este istorie?

Studenţilor cu care mă întâlnesc în amfiteatre le spun că România este veşnică, că în Sfânta Scriptură se spune că judecata se va face pe neamuri, deci neamurile sunt binecuvântate, că acest popor nu a murit de milenii, nu are cum să moară şi cred într-o Românie eternă, o Românie Mare. Prefer să mor într-o Românie Mare, săracă, decât într-o Românie mică, una căzută în mlaştină, cum zicea Mareşalul Ion Antonescu. Sunt încrezător în poporul român. Trăiască România eternă.”

Colonel (r.) inginer AUREL CAZACU:

CÂŢI DINTRE MEMBRII GUVERNULUI AU FĂCUT ARMATA?

„În ultimii zece ani, dotarea armatei române nu mai este cea care a fost. Nu există viitor fără trecut. Trebuie să ne uităm la ceea ce românii au făcut. Ceauşescu i-a pus pe oameni să facă şi le-a aprobat proiectele. Şi acum ar trebui o astfel de atitudine. Nu comunism. Trebuie ca aceia care ne conduc să le permită celor care au capabilitate şi au inteligenţă şi ştiinţă, ca să pună în practică şi să arate ce sunt în stare acestui popor. Înarmarea nu înseamnă că te duci să îi ataci pe alţii, ci descurajarea celor care vin să supună şi să exploateze acest popor.

Ca simplu cetăţean mi-aş dori foarte mult ca să se revină la situaţia în care băieţii şi fetele să poată face armata, care reprezintă o şcoală.

Mă uitam şi analizam câţi dintre membrii guvernului, din aparatul executivului au făcut armata şi au avut ocazia să se instruiască. Asta pentru că este foarte importantă trecerea prin armată şi instrucţia pe care o faci acolo.

Dacă noi vom cumpăra de la alţii, de la partenerii din NATO, ca să facem faţă situaţiilor de criză şi să ne asigurăm securitatea, noi trebuie să dezvoltăm acele capabilităţi care să producă ceea ce putem exporta. Trebuie să facem profit, fără de care nu putem să ne dezvoltăm.

Există şansa restartării industriei naţionale de apărare, pentru că avem oamenii necesari. Avem şi un tineret extraordinar, care, spre fericirea noastră s-a integrat în sistemul economic şi industrial european şi american. 

Pentru Forţele Terestre Române trebuie deblocat proiectul transportoarelor, care trenează de trei ani de zile.

România este o ţară în care avem nevoie de un transportor amfibiu. 

Pe urmă avem nevoie de muniţie. Trebuia ca acum să avem bombe cu iluminare în depozit. Trebuie să completăm depozitele, pentru ca în caz de necesitate să avem cele necesare.

Industria de apărare va avea nevoie de industria orizontală, care va produce şi tractoare, camioane pentru sectorul civil.

Industria de apărare, pe lângă echipamentele militare trebuie să facă unele componente pentru industria alimentară. Este inadmisibil să producem grâu, să îl exportăm la vecinii din jurul nostru şi noi să mâncăm cocă congelată, din care mâncăm pâine în ţara asta!

Am intrat în al treilea an de când s-a lansat programul de corvete. Şi acesta are nevoie de o industrie orizontală. Este avută în vedere şi modernizarea fregatelor. România are nevoie şi de echipamente fluviale, pentru că avem graniţa de sud pe fluviul Dunărea. Nimeni nu poate spune de ce trenează acest program vizând fregatele.

Pentru Forţele Aeriene Române trebuie începută partea de avion transonic, la Craiova, şi cineva trebuie să îi adune pe cei implicaţi ca să găsească soluţia acestei probleme. Avem nevoie de acest avion transonic, pe care suntem în măsură să îl facem în ţară. Mai avem nevoie de elicoptere de luptă şi de cele de transport. Dar şi aici totul este blocat.

În planul industriei private de apărare, implicit a celor capabili să producă unele componente pentru arealul defensiv, funcţionează filozofia că iniţiatorii sunt nişte luptători, ei dau de lucru oamenilor, se duc să caute oportunităţi din care să facă bani.

Unii aşteaptă tot timpul ca şefii, din industria de stat, să le spună ce şi cum şi nu îşi asumă riscul de a pune în practică anumite idei, prin care să dea drumul la proiecte.

Există o forţă, din afară, care vine şi blochează foarte mult iniţiativa românească. O blochează în ideea ca noi să nu producem, ci noi să cumpărăm şi să facem importuri. Aici trebuie un spirit românesc, un spirit patriotic. Noi nu apărăm un teritoriu arid. Noi apărăm un teritoriu plin de bogăţie.”