Autografele de pe miile de cărţi pe care le are în casă par să-l prezinte însă în cu totul alte culori. M-am gândit mult până să-i solicit un interviu. Întâi, la înjurăturile ce vor veni. După care, la faptul că într-o cultură atât de bântuită de dihonie ca a noastră,  autorul, el însuşi un fel de proscris, nu va face decât să-şi consolideze acest statut. A rămas la urmă de tot laşitatea. La ea m-am gândit cel mai mult. Ion Dodu Bălan?! Fiindcă despre el este vorba. Cu el ţi-ai găsit să stai de vorbă? Şi de ce? Ca să dovedeşti că eşti mai puţin laş decât alţii? Şi d-asta! Dar, în primul rând, pentru că Ion Dodu Bălan a existat şi există. Nu mi-am propus, provocându-l la discuţia care urmează, nici să-l reabilitez, nici să-l judec, ci doar să aflu. Aşa că...

-Domnule profesor, chiar v-aţi născut în căruţă?

-Exact. Tot aşa s-a născut şi Vasile Alecsandri, numai că într-o trăsură.

- Este adevărat c-aţi fost dat afară din UTM în facultate?

-Da!

-Dumneavoastră?

-Eu!

 -Pentru ce?

-Pentru că tata fusese declarat chiabur?

-Şi era?

-Da, era. Dar chiabur cu nădragii rupţi în cur, aşa cum spunea chiar el. A mai existat însă şi un alt motiv al excluderii mele.

-Care?

-Faptul că vorbeam de poeţii interzişi, Arghezi, Blaga, Goga.

-Presupun totuşi c-aţi fost reprimit. Cum s-a întâmplat?

-A scris Iorgu Iordan o cerere în locul meu. Dar am stat cu frică până la terminarea facultăţii.

-Facultate în care aţi rămas asistent, oprit de Tudor Vianu. Cum de v-a ales marele profesor tocmai pe dumneavoastră?

-N-am fost singurul. A ales câţiva. Iniţial, eu fusesem propus lector la „Ştefan Gheorghiu”. Paul Georgescu se afla în spatele acestei propuneri. Am refuzat, mergând ca redactor la revista „Viaţa Românească” pe care o conducea Petru Dumitriu. Am intrat în secţia de critică împreună cu Al Oprea.

-Cum era Petru Dumitriu?

-Foarte distant. Rar se amesteca cu noi. Avea un ceas cu brăţară de aur pe care-l zăngănea tot timpul

-Dar Tudor Vianu?

- În ciuda atitudinii lui olimpiene, de mare sobrietate la cursuri, era un om cu mult umor.

- Dar George Călinescu? L-aţi prins ca student?

- Doar în anul I, primul semestru. Ţin minte prima lui lecţie. A coborât de la catedră şi a şters o măsuţă de praf, demonstrând în tot acest timp că Vasile Cârlova n-a murit de tuberculoză, ci de dizenterie. Pe urmă a fost scos din învăţământ împreună cu asistenţii lui Dinu Pillat, Al Piru, Ovidiu Papadima, Valeriu Ciobanu. Tragedia a fost că în locul lor au venit nişte oameni care nu erau de profesie filologi, între ei şi dentistul Ion Vitner.

- Să ne întoarcem la „Viaţa Românescă”. Activitatea la revistă v-a apropiat, îmi închipui, de scriitorii cunoscuţi ai vremii. V-aţi împrietenit cu vreunul dintre ei?

-Da. Cu Nicolae Labiş, de exemplu. Terminase „Şcoala de literatură” şi venea la redacţie împreună cu Lucian Raicu. Se aveau ca fraţii. Am ieşit toţi trei la un şpriţ. Mâncam la „Cantina scriitorilor”, pe Eminescu, în casa în care avea să locuiască Eugen Barbu mai târziu.

- Exista o cantină numai pentru scriitori?

- Da, exista. Aşa era pe atunci.

- Vasăzică, aţi ieşit cu Labiş la un şpriţ.

-La mai multe. Nicolae Labiş era un tip foarte volubil şi foarte generos. Câştiga destui bani pe poezii şi făcea mai mereu cinste. Lucrul care m-a legat cel mai mult de el a fost propunerea lui de a scrie împreună o istorie literară pe personalităţi, în care să intre şi cei excluşi. Discuţia a pornit la o cherhana pe Griviţa. El scria planul, sumarul acestei istorii. Mai era cu noi şi Dumitru Carabăţ, omul de film de mai apoi. Ultima întâlnire cu Labiş s-a petrecut chiar cu o zi înainte de moartea lui, la spitalul în care era internat, spitalul de urgenţă,  „Agrippa Ionescu” de acum. M-am dus la el cu Lucian Raicu şi o poetă, Zizi Munteanu. Era tot îmbrăcat în gips, alb ca un înger. A doua zi s-a stins. Am mers şi la înmormântare, care a fost cam cu cântec, în sensul c-au venit la cimitir foarte mulţi... supraveghetori.

- Pe cine dintre marii scriitori aţi mai cunoscut?

- Pe Sadoveanu. L-am vizitat acasă de ziua lui. M-a intimidat prin ţinută. Era impozant. Suferise o paralizie, se chinuia să vorbească. A fost apoi Arghezi. L-am întâlnit prima oară La Uniunea Scriitorilor, iar după asta la o recepţie la Ambasada Ungariei. Andriţoiu i-a povestit ce-am păţit în facultate din pricina poeziilor lui. Arghezi nu mai publicase nimic din 47. Era interzis. Vindea în piaţă cireşe şi legume, ca să poată trăi.

- Dumnezeule mare, ce vremuri!

- Primele poezii, după această lungă întrerupere, i-au apărut într-o revistă militară, care i-a dat ca drepturi de autor un camion cu lemne de la armată! Imediat după asta am mers cu poetul Ion Horea la Mărţişor ca să-i cerem nişte poezii pentru revista la care lucram. L-am găsit împreună cu pictorul Camil Ressu. M-a întrebat dacă fumez. I-am spus că da, dar că îmi este ruşine să cer ţigară de la un om atât de mare ca el. Eu vreau să cer de la tine, m-a lămurit Arghezi, râzând. I-am oferit o ţigară. Iar când a apărut Paraschiva cu cafeaua, a împins scrumiera în faţa mea. Nu avea voie să fumeze şi se ferea să fie văzut de ea. Ne-a dat atunci 5 poezii. Cum eram cu maşina redacţiei, l-am adus şi pe Camil Ressu în oraş. Una dintre poezii a fost respinsă de cenzură. Se numea „Cucu”. Am învăţat-o pe dinafară.

-V-o mai amintiţi? Spuneţi-o!

- „An de an în primăvară

Noi spoiam pe dinafară

Şi-n ogrăzi casa cu var

Şi-o găteam mărgăritar.

Primăvara a sosit

 Cucul nostru n-a venit

Cucul nostru a murit?”

Aceste 7 versuri erau toată poezia pe care a respins-o atunci cenzura. M-am grăbit s-o... public în mintea mea, ca să nu se piardă.

-În ce relaţii aţi fost cu Marin Preda?

- Bune. I-am cunoscut de când îi făcea curte Aurorei Cornu, care lucra la „Viaţa Românească”. Ea era măritată. O dată bărbatul ei a sărit să-l bată pe Preda.

- Europa Liberă v-a numit monstru-ideolog, prin vocea criticului literar Ioan Negoiţescu. Trebuie să-l fi supărat dumneavoastră cu ceva.

- Monstru cum am fost, m-am străduit, din poziţiile pe care le-am ocupat, culminând cu cea de vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, în perioada 1971-1977, să-i sprijin mereu pe scriitori. Inclusiv pe Ion Negoiţescu. L-am ajutat o dată când era internat în spital. Păstrez ca dovadă o scrisoare de la academicianul Alexandru Rosetti în care îmi mulţumeşte pentru asta. Pe Marin Sorescu, aşa cum mărturiseşte chiar el într-o dedicaţie pe prima sa carte, l-am descoperit.

- Ştiţi ce mi se pare ciudat?

- Ce?

- Că dumneavoastră, om de stânga, unul dintre susţinătorii de frunte ai ideologiei comuniste, v-aţi ocupat cu atâta pasiune de viaţa şi opera lui Octavian Goga şi Aron Cotruş, amândoi reprezentanţi de elită ai dreptei româneşti, ba chiar ai dreptei extreme.

-Înainte de a fi de dreapta, Octavian Goga şi Aron Cotruş erau şi nişte mari scriitori, şi nişte mari români.

- Până şi cei care vă contestă sunt de acord cu faptul că cea mai completă carte ce s-a scris vreodată despre Goga este cea care vă poartă semnătura. I-a stârnit până şi lui Emil Cioran interesul.

-Într-adevăr, aşa a fost!

- Goga a murit în 1938. Dar soţia sa, Veturia, a trăit mult încoace. Aţi cunoscut-o?

- Sigur. Era de o inteligenţă sclipitoare. Îmi scria mereu. Odată, aflându-mă cu soţia la Ciucea, ne-a oferit dormitorul ei şi al lui Goga. A fost o mare onoare pentru noi.

- Revoluţia sau aşa-zisa revoluţie v-a prins, domnule profesor, în scaunul de rector al Universităţii Bucureşti. Cred că n-aveţi amintiri tocmai plăcute din zilele acelea.

- Da, şi nu pentru că mi s-a cerut să plec, ci fiindcă am asistat la spectacolul dizgraţios al transformării oportuniştilor de ieri în oportuniştii de azi. De exemplu, un fost coleg de catedră, profesor de portugheză, mediocru şi ca scriitor, şi ca om, care nu scăpa nicio ocazie să-mi ceară sprijinul pentru a intra în biroul de partid. El a agitat cel mai tare stindardul izgonirii mele din facultate, spre deosebire de Nicolae Manolescu, care s-a purtat cât se poate de corect şi de obiectiv cu mine. Poate unde n-a fost membru de partid şi nici n-a vrut vreodată să fie.

- Să înţeleg că regretaţi schimbarea care s-a produs?

- Nici vorbă! Regret că trăim astăzi într-o lume în care nemeritul e la mare cinste, în vreme ce meritul şi cinstea sunt date tot mai des de-o parte. Parcă niciodată n-au fost batjocorite valorile cu atâta neruşinare ca azi! Eu sunt optimist, însă. Dacă nu poate binele să fie veşnic, cum să fie atunci răul?