Pe măsură ce înaintează pe scara socială, devin şi cumpărăturile mai importante: În 1638 cumpără de la un popă “un copil de ţigan”. Un an mai târziu, un anume Costea îi e dator lui Gheorma cu o “o ţigancă” şi îşi plăteşte datoria. În 1642 Gheorma cumpără două ţigănci şi aflăm că ajunsese pitar, iar în anul 1646, după ce cumpărase loturi tot mai numeroase de fete, este iarăşi cumpărătorul unei ţigănci. Deja suise bine în rang: era Banul Craiovei.

Dar şi după aceea continuă să cumpere ţigănci.

Vasăzică vel-armaş, clucer, pitar apoi ban al Craiovei, totul din 1632 până în anul 1646. Cam atât îi trebuie şi astăzi unui om ca să ajungă la maxima împlinire. Sau nu?

Rangul de clucer nu era cine ştie ce, desemnând un titlu de boier mărunt. În realitatea medievală, clucerul era intendent al Curţii dar şi al armatei. Putea să intre şi în Sfatul Domnesc. Dar tot aşa de bine, putea să fie doar un rang onorific. Având în vedere că fusese armaş-mare, cel mai probabil Gheorma devenise ispravnic, în acelaşi sector, al armatei şi al execuţiilor, mai ales că îl găsim în alte documente care au legătură cu domeniul menţionat.

Prin urmare, îi dă mâna să-şi cumpere  titlul de pitar, la acea vreme - un rang legat de aprovizionarea bucătăriilor domneşti, dar era şi un rang onorific. Pentru Gheroma titlul de pitarul constituia doar un mod de a-şi netezi drumul spre următoarea demnitate, de ban. Dar într-un fel era şi drumul firesc între clucer şi ban. Cum ar fi astăzi un titlu de doctor în administraţie, pentru cineva care vrea să fie director sau şef de nu contează ce instituţie administrativă. Iar despre doctorate - n-are rost să vorbim, ştie toată lumea cum merg lucrurile.

Fiind pitar, înveşmântat în anterie cusute cu fir, călcând cu grijă în papucei de piele, luaţi peste “meşi” - un fel de ciorăpei fini, tot din piele - , Gheorma trebuie să fi fost un bărbat impresionant. Să nu vă închipuiţi că mergea la piaţă, ca să-şi aleagă sclavii! Avea un om care se ocupa de asta şi care-i dădea raportul, în timp ce Gheorma arunca spre el valuri de fum sorbite din narghilea. Viaţa lui era genul celei pe care-o înfăţişează logofătul Petrache mai sus: în mătăsuri, în baldachine şi cu maseur personal, care pe vremea aia se numea sticlar şi atât.

Rangul de ban al Craiovei echivala cu cel de guvernator, am zice azi prefect al judeţului, dacă ar trebui să judecăm după importanţă. Este vorba despre cel mai însemnat rol pe care îl putea avea în provincie. Ca să nu mai punem la socoteală că acest titlu era şi unul nobiliar, păstrat de-a lungul vieţii, indiferent de îndeletniciri sau de locul în care se hotăra Gheorma să se stabilească. Mutat la Bucureşti, el s-ar fi numit în continuare mare ban, pentru a-şi sublinia situarea socială, locul ierarhic într-o societate în care descendenţa era ceva mai importantă decât acum. Câteva generaţii se puteau lăuda că se trag din marele ban. Erau fiii, nepoţii, ginerii banului, iar în contul acestei descendenţe puteau la rândul lor să primească alte titluri boiereşti ca să-şi poată menţine rangul moştenit. Casta conducătoare era cu mult mai unită şi cu mult mai conservatoare.

 Ascensiunea acestui Gheorma este fulminantă şi marcată periodic de achiziţionarea unor femei tinere. Urmărind documentele putem spune că marile schimbări din viaţa lui au loc în anul 1634, când primeşte cadou o moşie. Pe vremea aceea era clucer. Am spune astăzi că intrase deja în zona administraţiei. Ce putere socială putea să aibă ca să primească un astfel de cadou?! O moşie, orice s-ar spune, e un dar cam exagerat. Şi ştim bine că cei darnici, de regulă, nici nu sunt stăpânii de drept a ceea ce dăruiesc.

Aici trebuie spus că cel mai des cadourile erau… oameni. Într-un document, transliterat, comentat şi pus mie la dispoziţie de incomparabilul Claudiu Turcitu, consemnează următoarea poveste, la care martori sunt chiar fiii banului Gheorma. Nu conta că aveau şi nişte ranguri, titlul tatălui îi ridica mai departe.

Este anul 1657, luna februarie, 15. Nedelco, slujer din Craiova, fratele lui Istratie, postelnic, îi reproşează lui Paană, un postelnic din Părdeşti că, i-a luat cu japca un rumân, pe nume Albu.

Respectiv, Nedelco avea doi rumâni, Laţco şi Albu. Vă reamintesc că rumâni  - însemna că se vânduseră pe viaţa cuiva. Aceşti Laţco şi Albu au fost cumpăraţi de fratele lui Nedelco de la Drăghici logofăt din Pleşoi.

Galanton din fire, acest frate a dăruit lui Nedelco pe cei doi rumâni, cu zapis, cu mare blestem, pentru multele nevoi pătimite de slujerul Nedelco, pe când fratele său era pribeag. Albu, ajuns nu se ştie cum scutar la oile lui Paană-postelnic, nu mai este lăsat să se întoarcă la stăpânul său de drept, deşi postelnicul recunoştea cum stau lucrurile.  Foarte ataşat de Albu, Paană îi dă lui Nedelcu alt om, la schimb, anume pe “un ţigan, Mateiu”, cumpărat de el de la Jipa Cocean, vornic. Cap pentru cap - scrie  în încheierea documentului.

În această lumea, în care banul Gheorma şi fiii, treceau în trăsuri pe străzile Craiovei, urmaţi de mercenari, în special sârbi, înarmaţi şi nervoşi, nimănui nu-i trecea prin minte să-l considere pe Gheorma un vulgar negustor de sclavi. Era un om puternic, stâlpul societăţii, deja pregătit să cucerească şi Bucureştiul.

Miercuri vă spun mai departe.