Sub acest spectru, Germania ameninţa cu insolvenţa în ideea că, într-o asemenea situaţie, singurii care au ceva de pierdut sunt creditorii. De data aceasta, Germania era supraîndatorată după pierderea Primului Razboi Mondial şi era presată de două tipuri de creditori: cei care trebuiau să primească banii sub forma reparaţiilor şi creditorii privaţi care deţineau datoria privată a guvernului german, a municipalităţilor, a băncilor sau a industriei. Această datorie a crescut până la 4 miliarde de dolari şi două treimi din această datorie era deţinută de americani – bănci, investitori şi alţi creditori. Povestea pe larg o puteţi citi în cartea A Bubble That Broke The World, scrisă de Garet Garrett.

Pentru nemţi, această situaţie nu era deloc delicată şi jonglau cu cele două categorii de creditori. Mai întâi, le spuneau celor care pompau bani în Germania că, dacă aceştia ar fi exoneraţi de reparaţiile războiului, atunci ar putea să îşi plătească datoriile. Apoi, discutau cu membrii guvernelor statelor cărora trebuiau să le achite reparaţiile, punând problema în acest fel: veniţi alături de noi, renunţaţi la datorii şi noi o să plătim reparaţiile de război.

Germania şi-a susţinut această politică până când a reuşit să îi facă pe creditori să se certe între ei. Până la urmă, frustraţi, aceştia au numit o comisie internaţională de experţi care să examineze datoria Germaniei de ambele părţi. Analiza lor urma să arate care parte a datoriei poate fi achitată de nemţi. Numai că, în 1924, Germania era scufundată în datorie. Inflaţia crescuse la un nivel colosal, aşa că datoria sa nu mai însemna nimic. Practic, Germania şi-a provocat insolvenţa atât pe plan intern cât şi pe plan extern, în condiţiile în care bazinul Ruhr era ocupat de forţele belgiene şi franceze.

Aşa că acest Comitet Internaţional a elaborat Planul Dawes prin care Aliaţii erau obligaţi să plece din Bazinul Ruhr iar Germania să înceapă să îşi plătească reparaţiile de război, câte 625 de milioane de dolari pe an. Numai că, acest plan nu a prevăzut şi o data limită pentru restituirea datoriilor. Pentru acest plan, economistul Charles Dawes a primit Premiul Nobel, dar ceea ce s-a hotărât în 1924 nu a avut niciun efect.

După ce şi-a provocat insolvenţa, Germania s-a împrumutat masiv de la creditorii externi. 200 de milioane de dolari au fost împrumutaţi de la Marea Britanie, Franţa şi SUA pentru a-şi achita datoriile de război. Aşa, a început să crească datoria privată. Aşadar, s-a ales praful de Planul Dawes, la cinci ani de când a fost adoptat.

Ulterior, un al doilea comitet internaţional de experţi s-a reunit pentru a analiza situaţia Germaniei. Şi, uite aşa, s-a întocmit Planul Young, prin care Germania trebuia să plătească reparaţii în valoare de 400 de milioane de dolari pe an. Pentru a pune în aplicare planul, guvernul german a împrumutat 300 de milioane de dolari de la Marea Britanie, SUA şi Franţa pentru a-şi onora datoriile.

Germania îi păcălise pe toţi. În paralel cu aceste discuţii, propaganda nemţilor era în toi, spunându-li-se cetăţenilor faptul că plata reparaţiilor de război distrug Germania şi că un al doilea faliment ar fi cel mai mic sacrificiu pe care l-ar face poporul german.


Americanii, plini de lăcomie, nu se mai opreau din a achiziţiona bonduri germane întrucât rata dobânzii era foarte mare. Băncile americane îşi depuneau surplusul de fonduri în bănci germane din acelaşi motiv. Nu îi interesau foarte mult propaganda sau discuţiile politice considerând că acestea nu alterează investiţiile pe termen lung.

În 1931, Germania era în pragul falimentului şi ţipa după ajutor spre creditorii săi pentru a o salva de la prăbuşire. Sistemul său financiar era înecat de inflaţie. Reichsbankul avea toate motivele să tacă pentru că, în cazul falimentului, nu ar mai fi putut să plătească cele 4 miliarde de dolari pe care îi datora investitorilor şi băncilor străine. Ar putea lumea financiară să lase acest lucru să se întâmple?

Marea Britanie, în niciun caz, aşa că făcea lobby pe lângă SUA ca să participe la această operaţiune de salvare. Deşi avea o datorie mai mică de recuperat, în comparaţie cu SUA, nereuşind să îşi ia banii înapoi ar fi însemnat un adevărat dezastru!

Oricum era un dezastru, pentru că nimeni nu ştia ce avea să se întâmple cu băncile americane care îşi depozitaseră banii în cele germane, sau cu bondurile germane cumpărate de investitorii americani plini de lăcomie. Preşedintele SUA, Herbert Hoover, a propus vacanţa bancară. Aşa că Germania era scutită de plata reparaţiilor de război timp de un an de zile. În urma acestei decizii, Germania s-a ales, practic, cu încă un împrumut de 400 de milioane de dolari, ceea ce însemna plata anuală ce o avea de achitat ca reparaţii de război. Rezerva Federală, Banca Angliei şi Banca Naţională a Franţei i-au mai acordat Germaniei încă 100 de milioane de dolari de care să distribuie în caz de urgenţă.

Ce a urmat? În primul rând, toate băncile private ale Angliei, Franţei, Olandei, Elveţiei şi Statelor Unite care îşi aveau banii depuşi în băncile germane, profitând de dobânzile mari, au început să îşi retragă banii întrucât nimeni nu avea cum să anticipeze ce avea să se întâmple peste un an. Însişi germanii au intrat în această goană şi cei care nu ştiau cum să se folosească de sistemul de schimb valutar traversau graniţa şi se duceau în Elveţia sau Olanda pentru a scăpa de mărci.

Planul lui Hoover a fost dejucat de germani şi de finanţele mondiale. Germanii se duceau acum cu sacul la elveţieni, englezi şi francezi cerându-le să cotizeze. Falimentul era iminent. Practic, germanii îi implorau pe creditori să plaseze bani în Germania care erau apoi scoşi din ţară chiar de cetăţenii săi!

Aşa că Banca Angliei şi Banca Franţei erau nevoite să sară din nou în ajutor pentru un nou împrumut acordat Germaniei. Francezii au preluat frâiele negocierilor şi le-au impus germanilor o serie de măsuri nepopulare pe care trebuiau să le pună în aplicare. Doctor Luther, preşedintele Reichsbankului, a avut astfel posibilitatea să pună din nou în mişcare propaganda şi să dea vina pe francezi pentru situaţia îngrozitoare în care se afla Germania.

Englezii tremurau în faţă perspectivei falimentului german, aşa că au iniţiat o întâlnire cu miniştrii ţărilor în cauză la Londra. Germanii au afişat o atitudine de nepăsare. Lor le conveneau ambele variante: şi falimentul şi perpetuarea acestei situaţii, în care creditorii internaţionali pompau cu bani în Germania. Ba din contră, la un moment dat au dat vina pe comunitatea financiară internaţională pentru birurile pe care le-au impus nemţilor ca plată a reparaţiilor de război.

Marea afacere a nemţilor a fost creditarea pe termen scurt. Au primit o groază de bani pe care i-au cheltuit într-un mod extravagant. Nici măcar nu s-au obosit să nege! Dar creditorii Germaniei erau nerăbdători să îşi recupereze banii cât mai repede. Aşa că Germania se afla în ipostaza pe care abia o aştepta: să îşi declare falimentul! Saaaau… Creditorii mai primeau “o ultimă şansă”: adică ei trebuiau să îi mai acorde Germaniei un nou împrumut uriaş ca să îşi salveze investiţiile. Dar, mai întâi, trebuiau să salveze Germania. Asta era retorica nemţilor. Iar creditorii se temeau că Germania va devină o ţară comunistă sau ultra-naţionalistă după ce îşi va declara falimentul, fapt ce îi îngrozea pe toţi.

Oricum, toată lumea era plină de titlurile de stat germane iar băncile şi creditorii privaţi le dădeau aproape gratis, numai să scape de ele! Aşa că nimeni nu avea nicio idee cum să rezolve această situaţie imposibilă. Mai mult, Germania cerea, pentru a nu intra în faliment, încă un împrumut de 500 de milioane de dolari. O făcea pur şi simplu, pentru că nu avea nimic de oferit, în afara vorbelor goale.

Întrunirea nu oferit niciun rezultat, pentru că nimeni nu a vrut să le mai dea germanilor un nou împrumut, dar a produs două recomandări. Prima era aceea că băncile creditoare să nu îşi mai scoată banii din Germania şi a doua recomandare era că un comitet internaţional de experţi să analizeze situaţia nemţilor.

Creditorii au fost pur şi simplu umiliţi iar Germania a obţinut fix ce a vrut. În primul rând, depozitele bancare în forma creditelor pe termen scurt valorau 750 de milioane de dolari, oricum, mult mai mult decât cerea Germania. Putea să folosească banii ăştia exact aşa cum voia.

Apoi, a câştigat timp pentru un nou comitet internaţional care să o protejeze de creditorii săi şi, cel mai important, a anulat prevederile Planului Young. Gata şi cu reparaţiile după război!

Al treilea Comitet Internaţional de experţi a fost momentul când toţi şi-au dat seama că nu există o abordare economică la problema Germaniei, atâta timp cât guvernanţii săi considerau că plata reparaţiilor după război însemna, de fapt, un tribut. Guvernanţii credeau, cetăţenii Germaniei credeau… Totul era fără scăpare! Nimeni din Germania nu considera că reparaţiile, de fapt, erau datorii pe care Germania trebuia să şi le onoreze. Ei nu aveau în gând să achite aceşti bani vreodată! Şi cui să returneze aceşti bani? Foştilor inamici de război?

Practic, Germania împrumuta bani de la creditorii naivi iar banii săi îi punea la loc sigur, în băncile străine din New York, Londra sau Paris.

Cum au procedat germanii? Practic, au început să printeze titluri de stat germane şi pe care le vindeau în toată lumea atâta timp cât toţi le cumpărau. Pe măsură ce cantitatea scădea, pe atât investitorii se aruncau şi mai mult, pentru că nimeni nu îşi va fi imaginat că Germania îşi va declara falimentul! Practic, cumpărătorii acestor titluri de stat germane au achitat primele reparaţii de război, nu Germania! Germania şi-a luat banii în schimbul titlurilor de stat şi i-a dat creditorilor. Atunci când această operaţiune devenise costisitoare pentru nemţi, aceştia au oprit maşinăria de printat, nu au mai achitat nicio reparaţie de război şi şi-au declarat falimentul!

Degeaba au ocupat francezii cu forţa bazinul Ruhr, întrucât populaţia ştia că ceea ce munceşte acolo se duce la francezi, aşa că au avut loc greve şi revolte aproape zilnic!

Ceea ce este interesant este că, de la Planul Dawes, plăţile nete ale Germaniei în forma reparaţiilor de război ajungeau la peste 2 miliarde de dolari, numai că împrumuturile contractate de la creditori valorau aproape 4 miliarde de dolari! Practic, nemţii au împrumutat cu 1 miliard şi jumătate mai mult decât puteau plăţi. Trei sferturi din această sumă veneau de la foştii inamici de război! Mai simplu, Germania, la fiecare dolar împrumutat, a returnat 67 de cenţi în forma reparaţiilor de război. Restul a fost păstrat şi investit în propria-i economie! Aşa şi-a păcălit Germania creditorii!