George Călinescu despre Mareşalul Antonescu

Un text semnat de Florian Bichir în „Evenimentul zilei“ ne-a amintit tuturor (şi mie, desigur) că în urmă cu 67 de ani, la 1 iunie 1946, Mareşalul Antonescu a fost executat la Jilava.

Lectura cărţii „Ruşii, masonii, Mareşalul“, apărută recent sub semnătura lui Mihai Dimitrie Sturdza (o am, dar n-am citit-o încă, o să-i vină rândul, desigur) îi dă lui Florin Bichir prilejul să-i înţepe polemic pe toţi cei care le spun  „fascişti“  cercetătorilor  interesaţi numai şi numai de Adevărul istoric.

Florian Bichir mă pomeneşte şi pe mine – comunist autodeclarat, singurul comunist din România populată doar de democraţi şi de capitalişti - printre cei priviţi chiorâş de luptătorii „antifascişti“.

Cum demult nu-mi mai pasă cum mă poreclesc unii şi alţii (de-a lungul postdecembrismului tranzacţionist mi s-au pus atâtea etichete că nici eu nu mă mai pot vedea de sub ele), m-am gândit să aduc în faţa cititorilor de azi un document surprinzător din anul de graţie 1946.

George Călinescu, tovarăş de drum al comuniştilor, printre altele lider al Partidul Naţional Popular, director al oficiosului „Naţiunea“, participă la Procesul zis şi al Marii Trădări Naţionale ca jurnalist.
Însemnările marelui critic sunt publicate în „Naţiunea“ din 8 mai, 9 mai, 10 mai, 11 mai, 15 mai, 16 mai şi 17 mai 1946.

În timp ce publiciştii şi ziariştii de la toate ziarele oficiale se întrec în cuvinte tari şi înjurături la adresa acuzaţilor, portretul făcut de George Călinescu Mareşalului rămîne în Istoria publicisticii româneşti ca o pagină literară de nivel superior, în care observaţiile morale, psihologice şi filosofice converg pentru a evidenţia o personalitate  construită pe o singură dimensiune:

Convingerea că a intrat deja în Istorie:

„Să începem cu fostul Mareşal. Este neschimbat. Văzut de aproape, arată o anume oboseală fizică datorită vârstei; de la distanţă îşi păstrează efigia invariabilă. Impresia multora a fost că se menţine într-o ţinută insensibilă, ceea ce nu e adevărat. E un om cu sistem placid şi dur, fără complicaţii intelectuale deosebite, de formaţie militară: faţa uniform roşcată îl ajută să-şi ascundă reflexele. În aceste margini ţinuta sa trădează o imperceptibilă nervozitate şi o copleşire a sufletului. Mâinile, mişcările maxilare au o secretă tremurătură şi un oftat interminent este reprimat cu o ţuguire a buzelor. Dar voinţa profesională îl ajută să se domine. La început, îşi caută o poziţie firească şi defensivă, priveşte în sală, fără a izbuti să se fixeze, îşi trece mîna pe frunte, îşi pune mîna sub bărbie, îşi desnoadă discret oasele ostenite de şedere, îşi acoperă mina în faţa aparatelor fotografice. Dar când lumina electrică ţâşneşte pentru filmare, îşi ia deodată un profil autoritar şi statuar, păstrându-şi-l energic pe toată durata operaţiei. Prin urmare vrea să fie văzut într-un anume chip, are veleitatea de a vorbi în afară masca lui prietenoasă. (…)

În fine, spre a sintetiza, într-o jumătate de oră, trecînd prin toate gesturile mici şi indiferente, mentalitatea lui Ion Antonescu rezultă cu o claritate izbitoare. Procesul va fi util pentru societate. În sufletul acuzatului nu se va produce nici o schimbare. El este demult durificat într-o direcţie, desigur eronată şi de aici nu-l va scoate nimeni (…) Convingerea lui că reprezintă o figură istorică mare apare nestrămutată şi el îşi compune o faţă pentru a influenţa posteritatea (…) Ion Antonescu se arată, cu toată înceata lui mişcare fizionomică jignit de a fi silit să se scoale în picioare (scularea este escamotată) de a fi obiectul unei curiozităţi fotografice şi temeiul unei acuzări. Privirea lui este, n-aş zice arogantă, însă obstinat autoritară, cu o vădită intenţie de a face din locul pe care stă un centru de comandă. Curioasă conformaţie militară şi dictatorială! Lăsîndu-şi capetele buzelor în jos, afectează a asculta actul de acuzare critic spre a-l supune apoi unui examen. Când îşi aruncă ochii în sală pare a se întreba cine a făcut construcţia, de ce aşa şi nu altfel. În pauză păstrează un aer distant chiar în convorbiri, consultă actele ca un general în inspecţie. Concuzaţii îi spun, izolaţi şi ei în eroare lor, Domnule Mareşal!, iar el primeşte acest titlu fără nici o surpriză. Îmi face impresia că rotindu-şi ochii în incintă se întreabă a cărui contingent aparţineam (…)

Ion Antonescu, agasat de a i se întîmpla tocmai lui un asemenea afront, este preocupat de a-şi juca rolul, de a trimite mesagii indirecte posterităţii şi de a nu-şi compromite viitorul pe care el îl bănuieşte în chip fanatic lapidar. El e perfect responsabil şi sare în ochi că ţine să-şi ia asupră-şi, orgolios, prăbuşirile carierii lui“ (G. Călinescu, „Fostul Mareşal“ (I), „Naţiunea“, 1946).

Spre deosebire de alte portrete făcute lui Ion Antonescu în presa anilor 1944-1947, cel semnat de G. Călinescu rezistă literar tocmai prin ştiinţa observaţiei moral-psihologice obiective acolo unde un altul ar fi deformat sub impulsuri pamfletare:

„Este un lucru pe care trebuie să-l relevăm obiectiv că acest criminal de război încearcă să-şi acopere generos sateliţii. E un criminal patern, meritând stima pentru caracterul său, fie şi cu nuanţă plumburie.
După sfîrşitul interogatoriului, cu începerea chestionării celorlalţi acuzaţi, a lui Mihai Antonescu îndeosebi, la încercarea unora din aceştia de a arunca toată vina pe el şi de a-şi scăpa pielea proprie, fostul mareşal a intrat într-o nouă formă de muţenie. Faţa lui trădează acum o mâhnire copleşitoare care-i dislocă toată musculatura feţei. El continuă a disculpa pe foştii lui miniştrii însă nu mai poate acoperi dispreţul lui profund pentru ei. Cum am zis, Ion Antonescu e un mare criminal de război, însă sub regimul acestei grave erori care merită pedeapsă, el este cineva“ (G. Călinescu, „Fostul Mareşal“ (II), „Naţiunea“, 9 mai 1946).